Be Aware

Nu ştiu exact motivul pentru care am ales să postez poezia aceasta aici. Azi când am citit-o inima îmi zvâcnea cu putere şi parcă am fost luminat: “da. Dragostea e periculoasă. Mă avânt ca idiotul fără să ţin seamă de rănile ce le poate produce. De câte ori am fost rănit, şi am zăcut zile întregi în neştiinţă, în şanturi ca un soldat doborât în război de gloanţele inamice datorită lipsei armurii, sau a carcasei de broască ţestoasă”. Sper să o savuraţi şi voi.

precauţie

de Marin Sorescu

M-am îmbrăcat c-o armură

Făcută din pietrele care-au rămas

După ce a trecut apa.

Mi-am pus o pereche de ochelari

În ceafă,

Ca să pot vedea numai

Cu mintea

De pe urmă.

Mi-am protejat

Mâinile, picioarele, gândurile,

Nelăsând nici un loc liber

Care să poată fi atins de mângâieri,

Ori de alte otrăvuri.

Chiar inima din piept

Mi-am acoperit-o cu o carcasă

De broască ţestoasă

Ce-a trăit 800 de ani.

Când totul a fost gata

I-am răspuns tandru:

- Şi eu te iubesc.

2 minute si 44 de secunde

Partea a treia

“Marile decizii le luăm doar în gând”.

Întotdeauna mi s-a părut un gest fără logică, fără sens, ca un sinucigaş să lase în urma lui o scrisoare de adio, sau explicaţii. Nu ştiu exact care e cuvântul potrivit: penibil sau ridicol? Poate amândouă. E drept că în modul acesta de gândire am fost infuenţat şi de vreo replică ironică dintr-o carte sau din nu mai ţin minte ce film. Nu ştiu ce poate fi în mintea unui sinucigaş când se decide să lase o scrisoare, un bilet în urma lui. Parcă asta ar schimba ceva. De parcă ar ameliora suferinţa celor care l-au iubit sau cunoscut.

“Tot ce ţi-ai imaginat şi nu ai făcut s-a întâmplat”. Îi zâmbi uşor, privindu-l cu toată dragostea ei adunată în pupile. Părea că mai vrea să îi spună ceva. Se întoarse şi păşi prin mulţime. El stătea şi râdea ridicol. Acelaşi zâmbet stupid care arăta că se simte superior. Mereu ignorant.

“Scuză-mă un moment” i-am spus pritenului meu care încerca să o urmărească prin mulţime. Am urcat cele patru etaje ale mall-ului. Fiecare treaptă era monstruos de înaltă, şi pe fiecare găseam scris gândurile mele nerostite. Cine le scrisese acolo?

“eşti un idiot. Nu şti să apreciezi frumuseţe de fată”, “lasă-l, uită-l”, “eu ţi-am trimis flori de ziua ta când el a uitat”, “eu am plătit parfumul ce l-ai făcut cadou de ziua lui. Mă înţelesesem cu vânzătorul. Oricum era şterpelit de pe dincolo”, “acela e numărul meu. Eu îţi scriu în fiecare noapte”, “îmi pare rău că nu am curajul să spun ce simt”, “cine a inventat şi timiditatea asta?”, “te înţeleg perfect” şi urcam treaptă cu treaptă, recitindu-mi gândurile. Pe ultima treaptă scria ce gândisem cu 2 minute şi 44 de secunde înainte să intru în magazin: “pentru tine mi-aş da viaţa”. Reflexia din geam îmi făcea cu ochiul, lângă mine apăru şi ea. Îmi luă mâna în mâna ei, dădu aprobator din cap şi imaginea ei se evaporă. Te-am înţeles, mereu te-am înţeles. Alerg spre geam cât de tare pot. Geamul se sparge sub presiunea corpului meu, şi cad în gol.

Impactul cu asfaltul fu mortal. Trupul zăcea la 2 metri de prietenul lui. În mână ţinea o carte cu coperţi tari, dar subţirică, ca şi cum nu ar conţine mai mult de câteva pagini: 44 de ore şi 2 minute.

Criza [de rinichi] sau "marturisirea de credinta"

încep să am insomnii. cred. dimineaţa mă găseşte cu ochii încă larg deschişi afundat în vreo carte, sau pur şi simplu contemplând albul (griul) tavanului sau spunând o rugăciune, sau vorbind cu mine. nu mă deranjează deloc. oricum până către 3 dimineaţa lista de mess e încă activă.

şi ce crezi că fac în tot timpul ăsta? mă gândesc la tine, la Tine, caut “printre gunoaiele minţii”, scotocesc prin lăzile mucegăite ale memoriei, încercând să găşesc ceva demn de transcris, ceva care să transmită un mesaj, un acel “Ceva” ce să fie apreciat, recunoscut. dar nimic. lipsit de inspiraţie mă întorc cu faţa spre geam, trădând tavanul şi trădându-mi insomnia, şi adorm.

nu găsesc cuvinte, idei, propoziţii, fraze, metafore, cacofonii, greşeli gramaticale, toate mă ocolesc, lăsând orice text aşternut pe foaie searbăd, fără vlagă, fără viaţă. cu un SHIFT+DELETE le-am rezolvat pe toate. o iau de la început.

chiar şi acum rămân blocat pentru minute întregi în faţa calculatorului fără să ştiu ce să mai îndrug. nu suport nici gândul de a nu scrie deloc, sau de a căuta cauza acestei secete lexicale.

mă opresc aici. mai are vreun rost să continui? oricum majoritatea nu o să ajungeţi să citiţi până aici.

poate sunt doar obosit, poate plictisit, poate îndrăgostit. şi ştiu că acum majoritatea din voi vă gândiţi că e cu siguranţă varianta a treia. gândiţi ce vreţi. nu pot să vă spun ce să gândiţi sau ce să nu. “veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi”.

mi-am adus aminte de ce am început articolul acesta. “iesit din minti” (blog-ul) se vrea să fie un loc unde adolescentul, tânărul, omul matur, şomerul, pensionarul, baptistul, cersetorul, japonezul, românul, zidarul, şoferul de taxi, toţi cunoscuţii mei, toţi cei ce şi-au exercitat dreptul de alegător, sau nu, vânzătoarea din center, puştanul de liceu, sau de facultate, turistul, pisălogul, ignorantul, puşcăriaşul, alergicul, anorexicul, glumeţul,
(am uitat pe cineva?), şi chiar persoana mea, să vină şi să îşi destindă globul ocular, să se relaxeze, să citească un text mai mult sau mai puţin de calitate, să admire diverse abstracţiuni sau poze. să se simtă ca la el acasă şi să comenteze (la asta suntem buni cu toţii). aprecierile vor fi apreciate, critica la fel. nimic nu se pierde totul se reciclează.

because your special

poate e ruşinos pentru un bărbat să plângă… nici că-mi pasă. am motive întemeiate să o fac: nu eşti aici...

am senzaţia că totul nu e decât o joacă şi sunt momente când cu spaimă aştept ca din clipă în clipă jocul să se termine, să vină careva şi să ne cheme în casă, la teme, la masă, sau la somn. ca atunci când eram copii. îţi aduci aminte? noi suntem copii doar de câteva zile, dar creştem într-o zi cât alţii într-un an.

nu ţi se pare ciudat acest joc al subtilităţilor? câteodată mă întreb dacă e doar un joc şi dacă miza nu e mult mai mare. incertitudinea întotdeauna m-a speriat şi, culmea, mereu am ales să fiu nesigur decât să ştiu exact cum merg lucrurile. incertitudinea are farmecul ei nu crezi?

ştiu că nu te aşteptai să scriu despre tine, dar oricum te regăseşti în tot ce scriu. aşa că nu mai are importanţă dacă vorbesc direct sau mă ascund în spatele cuvintelor.

deja ai început să umbli prin mintea mea ca la tine acasă. faci curat, aranjezi cărţi, te balansezi pe sinapsele neuronale, te întreci cu impulsul electric ce trece prin fiecare celulă neuronală. apoi mături şi arunci la gunoi tot ce e mai negru şi nu e pe gustul tău. nu ştiu dacă să mă bucur sau nu. nu ştiu dacă ai venit să nu pleci sau dacă totul nu este decât inventat de mintea mea.

ieşim afară din “cercul nostru strâmt” şi ne facem declaraţii. câte dintre ele sunt reale? “în toate exista puţin adevăr”. aşa ai zis. nu am îndrăznit să te contrazic.

aseară cred că te-am visat. nu sunt sigur. nu mai ţin minte exact ce am visat, dar ştiu că după ce m-am trezit am avut aceeaşi senzaţie pe care o am când vorbesc cu tine. şi totuşi dacă totul rămâne doar o joacă, un şotron al subtilităţilor, al sentimentelor? atunci eu câştig.

copiii întodeauna pun suflet în jocul lor. de aceea pot să zâmbesc când îmi spui:

“bine ai revenit [te-am missuit]”, “of da ce aproape sună. cât ai clipi o să fie mâine când vin să te iau cu taxiu' de la aeroport”, “i'm on fire too [la propiu]. cică am 37.4 C.” eşti o copilă.

scriu cu unicul gând în minte că vei citi acest text, şi încerc să îmi imaginez reacţia ta când îl vei citi. nu mă sfiesc de ce vor zice ceilalalţi.

acum totul e pentru tine. ce vei face?

***

Nu cred că a mai rămas ceva de spus.

Ţi în mână cana fierbinte de ceai.

Muşeţel şi tei, şi două felii de lămâie.

Am uitat ceva?

zâmbeşti, eşti tristă, stai lângă maşină

luând postura unei actriţe celebre ce se lasă fotografiată de admiratori.

Schimb pozele între ele. Amintiri la care eu nu am luat parte.

Pentru tine,

acum,

este un joc.

(Pentru mine?)

Periculos. Nou.

Tocmai de aceea şi mai tentant.

Te laşi pradă lui cu o sete nestăvilită,

găsind resurse nesfârşite. Eşti neobosită.

Ne jucăm în continuare.

***

pentru că eşti “specială”.

Oaia nebuna

Am vazut un lucru interesant, ba chiar traiesc pe propria-mi “lana” aceasta ciudatenie. Sau cel putin sunt si eu in aceeasi oala (turma). In sfarsit iata ciudatenia: mai mult de 400 de oi pastoreau, se credeau pastori si pastoreau propriul lor pastor. In principiu asi fi ramas fara replica, dar nu ma pot abtine sa nu spun nimic.

Va imaginati in ce situatie era pastorul care era luat drept oaie. Trebuia sa dea lapte si branza incat sa sature 400 de "pastori", branza si laptele sa fie mereu proaspete sa le potoleasca foamea. Lana lui trebuia sa ajunga sa-i imbrace pe toti. Dar sa fim seriosi ca acest lucru nu era posibil. Biata oaie era mulsa de toti, scuzati-mi expresia, nu avea timp nici sa se odihneasca.

Intepaturile, raca, ura, barfa, invidia intre oile ce se credeau pastori lua proportii din ce in ce mai mari pana acolo incat s-au gandit ca singura solutie de a satisface pe toti era sa-l sfasie pe cel de drept pastor si sa imparta intre ei carnea lui.

Insa un lucru interesant era ca pastorul luat drept oaie isi facea treaba lui de pastor.

Ce ramane de facut? Ne intrebam. Caci daca nu se face nimic vom avea carne de pastor la cina.

Solutia, dupa cum vad eu lucrurile, e ca oile sa isi vada de treaba lor, sa isi revina si sa fie iar oi. Sa se trateze de acest sindrom al “oii nebune”, si sa o faca cat mai repede posibil. Oile trebuie sa isi ia inapoi statul de oaie, daca nu vrem ca lucrurile sa iasa de “oaie”.

Citez: “TREZITI-VA” oi!

Smiling with God

“We live as we dream... alone” (Joshep Conrad)

Învăluiţi de aburii viselor, de speranţe ale unui viitor incert în realitate, dar fantastic pentru noi, într-o frenezie nebună, am zis inconştienţi de efermeritatea şi superficialitatea sentimentelor, că dacă vom muri, vom muri împreună, toţi 4, toţi deodată. Râdeam şi eram mulţumiţi de declamaţia noastră. Eram beţi, îmbătaţi de noul acestei prietenii. Şi continuam să bem această otravă nesătui, ca un an mai târziu să mă trezesc mahmur din visul unei prietenii indestructibile, singur, fără acea prietenie.

Ianuarie era la fel de rece ca în ceilalţi ani. Anul nou îmi lăsase un gust ciudat în gură, dar la fel de amar ca celelalte de cam 4, 5 ani încoace. Treaba la cafenea mergea bine. Puteam să îmi ascund ochii şi sufletul în spatele esspresoului şi să las să curgă din mine tot ce mă apăsa. Cafeaua curgea şi ea, neagră, amară, amestecată câteodată cu ciocolată, caramel, sau vanilie. Uitam de mine, de ei, de moarte, de clienţi, şi fără să mă gândesc la ceva anume, râdeam la glumele lui N., de stresul lui C. şi viaţa mergea înainte. Eu rămâneam în urmă. Să fac cafea.

Cu câteva zile înainte de ziua mea, mi-am şters toate conturile de pe net care trimiteau emailuri: “Atentie, mai sunt două zile până la ziua de naştere a lui M. Dacă vrei să trimiţi o felicitare accesează link-ul de mai jos”.
Era timpul. După un an întreg de eşecuri, de dezamăgiri, sosise clipa sentinţei finale. Mă frământam şi mă gândeam, îmi zdrobeam creierii de pereţii cutiei craniene într-o încercare disperată de a prevedea reacţia lor, sau lipsa lor de reacţie. Mizam pe indiferenţa lor. Vroiam să îmi duc singurătatea la un nivel al certitudinii, unde să mă pot lăsa în voie dezolării şi amărăciunii.

Cred că e de prisos să afirm că fiecare zi de naştere a fost sărbătorită (cu excepţia zilei mele), de noi 4 împreună, chiar dacă C. renunţase la promisiunea lui de a muri odată cu noi. Se trezise mai repede ca mine. Eu încă îl tachinam şi îl consideram trădător. Eram înecat în alcoolul propriilor vise sau poate în cafea.
În dimineaţa aceea am vrut cu tot dinadinsul să fiu uitat de toţi. Şi aşa s-a întâmplat. Nimic pregătit pentru mine, nici măcar o sărutare, sau un la mulţi ani zis din inimă, aşa cum îl faci unui prieten bun. Credeam că asta sunt. Un prieten măcar.
“Da’ de ce nu ai zis că ţi-a fost ziua?”
“La mulţi ani M.” Şi treceau mai departe.
Totul sec, superficial ca viaţa ce am trăit-o până atunci. În momentele acelea m-am trezit din beţie şi am învăţat să apreciez Singurătatea, să mă mulţumesc cu Ea, să o preţuiesc. Am înţeles că sunt doar eu cu Ea şi, Dumnezeu care îmi zâmbea de undeva de dincolo de negrul cerului.

În noaptea aceea nu am visat nimic. Doar am murit. Am murit singur.

My mind...

Acum la 23:53 si 46,47,48... de secunde ma simt cam ciudat. Cred ca imaginea de sus explica perfect ce e in mintea mea.

Moving (on) the furniture

Nu stiu cati stiti sau nu, dar sediul "iesitdinminti" isi muta locatia.
E putina dezordine prin apartament, pe hard, prin memorie, asa ca pana se linistesc treburile si gandurile isi gasesc si ele o ordine cat de cat normala, nu cred ca veti gasi ceva nou.
Sa speram ca de luni lucrurile vor intra in normal si ne vom fi "moving on" deja.

p.s. Spuneti o mica rugaciune pentru mine sa mearga mai repede treaba :D

Somewhere over the rainbow

Sambata a fost incolora.
Duminica… nu mai ţin minte,
Luni alb,
Marţi la fel.
Miercurea a fost albastră cu pete portocalii.
Joia de culoarea fagului.
Vinerea a explodat in zeci de culori.

Am terminat să-mi zugrăvesc viaţa.
Mi-am pus-o la punct.
Am ce lăsa moştenire copiilor mei.

Dar tu nu ai copii!
Cel ce citeşte aceste rânduri este copilul meu.

A da! Duminica a fost neagră.

44 de ore si 2 minute

Partea a doua

Cred că ţi s-a întâmplat şi ţie. Să te trezeşti dimineaţa cu o melodie în cap şi să te urmărească toată ziua. Fără să îţi dai seama să o tot repeţi în minte neîncetat, să o şopteşti ca pe o incantaţie. De fapt sunt sigur că ţi s-a întâmplat şi ţie. Poate chiar şi în următoarea zi ai avut aceeaşi melodie în cap, ca un zgomot uşor de fond, un ecou ce se propagă cu o viteză incredibilă prin prelungirile neuronilor tăi. Dar dacă ar continua o săptămână întreagă?

“You’ve one life, one life, one life left to live”

Şi-a băut cafeaua stând la masa din bucătărie, citind ca de obicei fie ceva de Marquez, fie ceva de Cărtărescu. Din când în când îşi ridica ochii şi privea pe geam. De la etajul doi cerul se deschidea în faţa ei ca o imensă mare gri ce se reflecta în ochii mari, amestecându-se în ei, rezultând într-un verde încins. Privea leneş când pe geam, când în carte, când în cafea.

E ciudat când visele ţi se încurcă cu amintirile tale sau cu visele altuia. Nu mai şti ce îţi aparţine, cine eşti, dacă tu visezi sau eşti visat. După alte două sorbituri, întoarse cartea cu coperta în sus, îşi luă telefonul şi scrise un mesaj.

“Astăzi va fi o zi portocalie.”

Era imbrăcată cu o bluză albastră, un tricou alb peste, o pereche de blugi tot albaştri, tenişi verzi şi o bască verde. Nimic diferit decât în celelalte zile. Cu ghiozdanul pe umăr coborî în grabă cele 34 de trepte. De cum ieşi din scară, ca din nimic, o greaţă teribilă veni peste ea. Îi venea să vomite. Îşi luase pastilele regulat în ultimele 3 luni şi 6 zile. O ambulanţă trecu în grabă prin faţa ei. Preferă să ignore senzaţia de vomă şi ambulanţa. La fel şi şcoala. Oricum era doar a doua zi. Cursurile nu sunt obligatorii. Nici viaţa.

“One life, one life, one life left to live”.

Dintr-o dată o mulţime de imagini năvăliră în mintea ei: fluturi uriaşi, femei, păianjeni, oameni cu miros de gloanţe, îngeri şterşi la faţă, prostituate, străzi ce toate duceau spre un creier uriaş, blocuri identice, gri, cu patru etaje, iar starea de discomfort stomacal se accentua. “Un control nu ar strica”.

Coborî alte 34 de trepte pentru a ajunge la metrou. Tunelul era în beznă. Siluete de oameni tăcuţi, îmbrăcaţi toţi la costum, aşteptând cu toţi Marea Judecată, stăteau nemişcate lângă liniile de metrou. Se apropie şi ea. Liniile o ispiteau, o chemau.

“You’ve one life left to live”

Urcă şi ea ca şi celelalte siluete, înghesuindu-se printre ei. Îi plăcea să stea la geam. Să privească pe geam chiar dacă nu vedea decât negru. Un beţiv îşi goli stomacul pe costumul unui tip ce vorbea repede şi stresat la telefon. Foarte calm închise telefonul, îşi dădu-se sacoul jos şi îl dărui beţivului. Ea privise întreaga scenă în reflexia din geam. În realitate tipul îl luă la pumni pe beţiv pătând şi costumele altora. La prima staţie au fost daţi afară. Şi el, şi beţivul.

Spitalul era doar la câteva străzi depărtare. Începu să picure. Stropi mari, laţi, îngâmfaţi se dădeau cu capul de asfalt, de maşini, de trotuare, de umbrele şi de oameni. Îi plăcea ploaia pentru că atunci putea să plângă în voie.

Etajul doi al spitalului. Un doctor între 30 şi 40 de ani. Un control mult prea intim. O asistentă geloasă. Şi un diagnostic.

“You’ve one life, one life, one life left to live.”

Era însărcinată. Era imposibil. Îl luă pe Cărtărescu din geantă şi se aşeză pe unele din băncile de pe coridoarele lungi şi albe, pustiite, de o linişte de cimitir. Citi câteva rânduri. Apoi se ridică, şi ca o ieşită din minţi alergă în stradă. Dorea să simtă atingerea picurilor pe obraz. Dorea să pervertească sarea din lacrimile ei cu transpiraţia cerului gri, să le amestece, să uite. Nu înţelegea şi nici nu vroia să înţeleagă. Era ca în minunea cu arhanghelul Gabriel şi Maria. Alerga oarbă prin mijlocul străzilor. Când privi dezmeticită în jur era în faţa lui. Îl privi în ochi. “Tot ce ţi-ai imaginat şi nu ai făcut s-a întâmplat”. Apoi zâmbi şi plecă.

Ajunsă acasă se aruncă în pat, deschise televizorul. Distrată privea tavanul alb şi neregulat imaginându-şi embrioni ieşind din el.

“Un om s-a sinucis azi dimineaţă în garajul său”, “o femeie a fost bătută de băiatul ei”, “în următoarele zile va continua să plouă”, “şi acum ştirile sportive”.

“One life left to live” Toată ziua următoare o petrecu în pat, cu cafeaua lângă ea, citind de zor, grăbită parcă şi presată de un termen limită necunoscut. Noaptea o găsi la fel. Cu cartea în mână, cu zeci de apeluri nepreluate, cu o nouă porţie de cafea, cu televizorul pornit.

Pe la 4 dimineaţa era îmbrăcată şi hoinărea pe străzile întunecate şi umede, printre gunoaie şi copii ai străzii adormiţi, încercând, ca o somnambulă, să găsească spitalul. Din 5 în 5 minute se oprea să vomite. Se simţea de parcă ea era cea regurcitată de lume, respinsă de imensul organism numit viaţă. O durea ficatul, laringele, femurul, retina, ciocănelul şi scăriţa, toate organele erau unite pentru a o sfida, provocându-i dureri groaznice.

Ajunse la spital. Etajul zece, balconul lateral. Îşi deshise buzele şi sopti uşor în urechea nopţii: “You’ve one life, one life, one life left to live”.

Mai târziu, la autopsie, găsiră un cancer în stare avansată în trompa uterină stângă.

2 ore 44 de minute

Partea I

“Nu-l voi putea înţelege niciodată pe un sinucigaş până nu voi fi şi eu unul”.

Se trezise dimineaţa devreme. Făcu duşul obişnuit, apoi merse în bucătărie şi îşi pregătise micul dejun. Omletă sau poate două felii de pâine cu margarină cu gust de şuncă şi un pahar cu apă. Sau poate ceai de fructe de pădure. Stătea sprijinit de dulapul mare din bucătărie, cu fruntea lipită de geam. Barba nerasă a reflexiei lui din geam îl făcea mai bătrân. Privea cerul. Era cenuşiu. De fapt era senin. Doar pentru el era cenuşiu. Cu fruntea încă lipită de geamul rece se gândea la gustul tare şi arsura ce ţi-o provoca alunecând pe gât un pahar de votcă. Nu mai bea. Se lăsase de când se trezise. Înghiţi în sec, apoi îşi luă fruntea de pe geam, pachetul de ţigări în care se mai aflau doar câteva. Îl puse în buzunarul drept. Din faţă. Sau poate în cel stâng din spate. Uşa din lemn masiv se deschise şi ieşi. Coborî fără nici o grabă cele 34 de scări şi se opri în faţa blocului. Privi spre apartament. Copii încă dormeau. Toţi trei. Avea patru, dar fata cea mare fugise cu un tip în Italia. Un vecin îl salută. Îi zâmbi. Azi urma să-şi găsească mântuirea. De ce n-ar face-o? Şi astfaltul zâmbea, lăsând să se vadă fiecare baltă reflectând cele patru etaje ale blocului.

Cu cafeaua în mână, sau doar cu o ţigară aprinsă şi uitată între degetul arătător şi cel mijlociu, la pas, uşor, fără griji se plimba printre blocuri. Căuta ceva. Nu avea importanţă ce, căuta orice. Un garaj întreg era plin cu scânduri, bucăţi de lemne, borduri furate de la cei ce lucrau la drumuri, fier, cauciucuri, chiuvete, baterii, saci întregi de ciment împrumutaţi şi ei pe termen nedefinit. Acolo îşi adunase o întreagă lume. Acolo era lumea lui, în acel garaj în care peste două ore avea să se spânzure.

Găsi o roabă veche, ruginită, cu un mâner rupt. Două scânduri de brad şi o oglindă de maşină. O întreagă comoară. Întâlni un alt vecin. Un alt zâmbet. O altă mântuire. Sau poate tot aceeaşi. Rămase fără ţigări. Nu trase nici măcar un fum. Doar le aprinse şi rămase cu ele în mână, uitând de oglinda crăpată de la maşină, uitand de el, începându-şi căutarea printre gunoaiele minţii lui, regăsind bucăţi de amintiri, bucăţi de relaţii, frânturi de apreciere, borduri de dispreţ. Îşi zidise tot garajul din borduri furate.

Se întoarse la garaj. Puse scândurile deoparte, apoi roaba. Şe privi în oglindă. Totul se reflecta in acea oglindă crăpată,inclusiv bucăţile sparte de memorie şi împrăştiate prin prelungirile neuronilor săi. Poate era lucid. Funia era pregătită de aseară. Se urcă pe un mic scăunel, care după ce se asigură că funia e destul de rezistentă îl împinse cu toată forţa de sub picioare. Zâmbi. O altă mântuire, aceeaşi damnare.

The Violin

Sunete, note ce cad în cascade, se suprapun, se întrepătrund, se leagă, urcă, coboară, se învârt, nu-şi găsesc locul, se înalţă ca un tsunamii, ca apoi să se spargă într-o ploaie măruntă de note, rare, subtile, sublime, anunţând a zecea fericire. Sau poate moartea.

Nu ştiu cum să încep, de unde să încep, nu ştiu de fapt nici care e începutul. În orice caz sfârşitul încă nu l-am ajuns. Ea a aţipit alături. Eu nu fac altceva decât să o privesc. Fac asta de aproape două ore. Amândoi strânşi, lipiţi unul de altul pe coridorul rece, mirosind a ţigări mucegăite, bere, vomă şi urină. Compartimentele sunt pline. Pline de beţivi, oameni graşi şi unsuroşi, o masă gelatinoasă ce curge pe banchetele maronii ale trenului accelerat Baia Mare – Bucureşti. Nimic nu reuşeşte să ne încălzească. Pe mine poate doar gândul că cel puţin ea poate dormi. Are oroare de călătoriile lungi cu trenul. Cu vreo două nopţi înainte de plecare are coşmaruri. Singurul lucru care mă deranjează e controlorul care fie că trebuie fie că nu trece din vagon în vagon în căutare de clandestini care să-i umple puţin buzunarul. Gras, cu mustaţa stufoasă, cu o privire încruntată ce te obligă să te dai la o parte. Trebuie să o trezesc. Nu vrea. O ridic în braţe şi mă postez în uşa compartimentului unde se presupunea că aveam locuri. O femeie îmbrăcată în negru cu cinci copii ocupă aproape toată bancheta. Soţul îi murise de curând. Îl ucise amanta. Ce surpriză. Ea nu părea deloc afectată. Pe cealaltă banchetă o femeie în vârstă, mare de tot, ocupa 2 locuri. Avea şi probleme cu respiraţia şi păstra mereu cu ea o nuanţă de brânză de vacă în jurul ei, ca şi o aură protectoare. Lângă ea doi beţivi culcaţi unul peste celălalt, salivând unul pe celălalt. Nu se sinchiseau că picioarele lor ajungeau până la femeia în doliu de lângă geam, înghesuind-o şi mai tare. Mă întorc. Ea doarme în braţele mele. Controlorul e la vreo 3 compartimente mai încolo. Îmi reiau locul pe culoarul plin de gume deja mestecate şi poate am să reuşesc şi eu să adorm.

Sunt doar 4 sau 5 luni de când am urcat-o prima dată în tren de la Baia Mare. Compartimentul ei era plin. Avea două bagaje. Unul cu haine, unul cu sacul de dormit, şi nelipsita vioară. O purta mereu cu ea. Cred că asta mi-a atras atenţia asupra ei. Da. Are şi acum vioara cu ea. Am urcat-o şi eu am coborât. O priveam prin geam. De pe atunci începuse să îmi placă de ea. Deşi niciodată nu am fost sigur pe ceea ce simt. Mereu am oscilat în ce priveşte sentimentele. Ea nu răspundea cu nimic. Nici eu nu eram prea îndrăzneţ. 6:30 dimineaţa în gară. Trenul a pornit. Am făcut şi eu câţiva paşi cu el ca să îi fac cu mâna. Am sunat-o. Uitasem să o întreb ceva vital. Mi-a zis că o să îmi dea răspunsul altă dată. Următoarea zi probabil.

Îi place la nebunie să cânte la vioară. Şi mie îmi place la nebunie să o ascult cântând. Câteodată mă întreb dacă nu m-am îndrăgostit de modul în care cântă la vioară şi nu de ea. Nu o să ştiu niciodată. Urmează nu ştiu ce staţie cu peron pe partea stângă. E la munte. Sinaia sau Predeal probabil. Privind în urmă credeam că am să găsesc ceva spectaculos în relaţia noastră. Singurul lucru interesant e că ea există.

S-au golit compartimentele. E iarnă, toţi vor la munte. Am rămas doar noi în compartiment. Acum nici controlorul mic şi chel ce a urcat la Braşov nu o să ne mai deranjeze. Suntem doar noi. Doar eu, ea şi o vioară. A scos-o şi uşor lasă ca degetele ei să mângâie corzile, arcuşul urcând şi coborând dând glas fiecărei note. Totul dispare în ceaţă. Mirosurile, bancheta lipicioasă, aerul greu, duhoare de alcool s-au evaporat lăsând loc armoniei.

Şi-a pus vioara înapoi în husă.

„Cât mai avem de mers?”

„Vreo trei ore.”

Se ghemuieşte în mine şi îşi continuă somnul. Cred că se simte în siguranţă.

Imaginaţia nu are limite. Nu le-am întâlnit încă. Trenul abia a plecat din gară, a ocolit răspunsul, cel mai probabil până va ajunge acasă când va spune nu. Mi-a zis că o să îmi dea răspunsul altă dată. Următoarea zi probabil. Dar zâmbesc mai am 24 de ore de speranţe deşarte.

Simple

Unii oameni sunt, cum să o zic mai simplu, ... sunt simpli. Nu ştiu prea multe lucruri despre ceea ce depăşeşte micul lor cerc. Nici nu vor să ştie. În cele din urmă la ce le-ar folosi? Aceşti oameni simpli au o viaţă liniştită, sunt fericiţi în măsura în care ei înţeleg fericirea, binenţeles legată de lucrurile mici şi simple ce fac viaţa frumoasă. Ei ştiu una şi bună. Şi este suficient ca viaţa pe care o duc să le fie plăcută, să fie mulţumiţi. Şi totuşi aceşti oameni, care uneori i-am numi reduşi, ignoranţi, indiferenţi, şi lista ar putea continua cu o mulţime de alte asemenea invective, aceşti oameni au momente în viaţa lor în care sunt simpli geniali.

Oamenilor simpli nu le e frică nici de viaţă, nici de moarte. Sunt imuni la sentimentul de teamă. Însă nu sunt imuni la „a iubi”. Ei trăiesc acest sentiment cu toată puterea simplităţii lor, maxima profunzime a vieţii pe care o duc ei (profunzime ce unii dintre noi am zice că e inexistentă) este atinsă de forţa şi pasiunea cu care iubesc (ei pot să atingă paroxismul iubirii deoarece sufletul lor nu este adânc).

De două săptămâni era în spital. O greşeală a chirurgului a făcut ca la o săptămână după operaţie cusătura şi rana veche să se infecteze. Carnea era roasă până la os. Durerea pe măsură. Lui nu prea îi păsa. Trecuse doar prin atâtea, ce mai conta şi o rană la picior? Însă ştia că era mult mai grav decât lăsa el sau doctorii să se vadă. Îi auzise odată pe doctori vorbind. Ziceau ceva de o amputare. Poate nu vorbeau de el. Dar în orice caz se uitau la el cu coada ochiului în timp ce vorbeau.

„Eh. Nu o să îl taie. Nu îţi face tu griji.”

Aşa îi zicea soţiei lui când venea în vizită. Şi ea operată de ulcer, cu jumătate stomacul ars. Însă de fiecare dată când se vedeau aveau sclipiri în ochi.

Ce-i drept şi trebuie să recunoaştem, era un om cu o constituţie de admirat. Înalt, cu o barbă aspră, ochi albaştri spălăciţi de cei 60 de ani trăiţi, mâini puternice, ce încă erau în stare să calmeze un taur, chiar şi după 45 de ani de muncă în ogorul şi fabricile statului.

Un accident de lucru la adus, pentru prima dată după 12 ani, la doctor. Nu îi plăceau doctorii. Le ura şi le dispreţuia mai ales pe asistente.

„Incompetente! Proaste ce îs...” Şi continua cu o serie de înjurături în maghiară.

Într-una din primele zile de când fusese internat la spitalul municipal aproape că o bătuse pe una dintre asistente. Oricum era vina ei. Fără să îl întrebe îi unse rana cu tinctură de iod. Şi el, alergic la iod. Tot etajul 8 răsună. Strigătele lui de mânie amestecându-se cu strigătele de spaimă ale asistentei. Şi cu cât amuzament repovestea el întâmplarea. Amuzat de faptul că a speriat-o aşa tare pe biata fată, dar în acelaşi timp enervat de incompetenţa ei.

Doar de câteva luni... sau totuşi să fie un an? Nu ştiu. Soţia lui decise să îşi schimbe religia. Asta nu l-a afectat prea mult, nu a scăzut nimic din sentimentele ce încă erau puternice şi după aproape 40 de ani de căsătorie.

„Tu cu a tale, eu cu a mele”.

Dar în fiecare zi, de când era în spital şi de când îi auzise pe doctori vorbind de amputare, în timp ce îşi fuma ţigara obişnuită de seară (acum doar de trei ori pe zi... „nu mă las de fumat, dar răresc ţigările” astea au fost cuvintele lui – om hotărât) nu putea să nu se gândească la moarte. Nu îl speria, dar îl măcina un gând. Înconjurat de o mulţime de bolnavi, unii imobilizaţi la pat, în perfuzii, alţii în cărucioare, alţii cu tuburi prin tot corpul ca să poată fi menţinuţi în viaţă, el se gândea la soţia lui. Nimic din ceea ce era viaţa din jurul lui, moartea, sărăcia, decrepitudinea spitalului, lipsa igienei, indiferenţa doctorilor nu îl impresiona Nu îl atingea nimic. Dar era măcinat adânc de un singur gând. Într-o zi, cu ochii umezi privind pe fereastră în gol, mi-a zis:

„Ea cu ale ei, eu cu ale mele (exact cu îi zisese şi ei, dar ce a urmat ea nu ştia). Dar şti ce mă doare? Aşa de tare mă doare inima că nu o să mergem în acelaşi loc.” Am îngheţat. Omul ăsta îşi dă seama unde merge, ştie că este condamnat la moarte, are conştiinţa păcatelor lui, sau conştiinţa păcatelor ei. Oare...? o sclipire de geniu. O înţelegere a condiţiei lui de om. Conştient de apropierea morţii probabil regretă lucruri făcute şi rămase începute, dar neterminate. Deliram. Şi cu toate acestea asta a fost concluzia mea: îşi dă seama de inspiraţia cu care a zis aceste lucruri? Dacă da este un geniu. Şi apoi a continuat izbucnind într-un plâns sacadat, şi parcă stingherit de faptul că „un om în toată firea” plânge:

„Nu o să fim îngropaţi în acelaşi loc. Eu o să fiu îngropat în cimitirul meu, ea în al ei.”

Paroxismul iubirii. Un om simplu, iubeşte cu toată simplitatea lui, şi toate lucrurile se reduc la a fi simple.

„Eu cu cimitirul meu, ea cu al ei.”

5 bucati din Budapesta

Poveste

Îmi plac zilele de toamnă când ieşi afară din casă şi eşti pătruns de un miros de iarnă. Aerul rece îţi pătrunde în nări, ajunge în plămâni apoi nu ştiu cum ajunge la inimă şi îţi dă un impuls. Păşeşti cu iarna în tine, vezi lumina ce intră pe uşa de la casa scări, şi încrezător îţi zici: “Ce bine miroase a iarnă”. Şi te crezi. Însă odată învelit în lumina soarelui şti că e doar toamnă, dar sentimentul de prospeţime, de răcoare rămâne cu tine toată ziua. Fie că te plimbi pe stradă, fie că eşti într-un magazin neştiind dacă să cumperi hârtie igienică sau nu, fie că eşti la volanul maşinii visând pe verde la prinţese din poveşti de mult apuse. Vârfurile degetelor îţi sunt îngheţate. Poate circulaţia sângelui este slabă, poate ţi-e doar frig sau poate ai iarna în oase. Sau poate eşti doar trist şi puţin melancholic. Pentru că e toamnă şi aşa e moda.

Era iarnă. Ger năprasnic, viscol, fulgi uriaşi ce coborau turmentaţi pe unde apucau. Doi ochi verzi se deschiseră pentru prima dată. Un verde şters. Ochii ageri, mişcându-se dintr-o parte în alta, avizi să vadă şi să cunoască totul încă de pe atunci.
În micul cătun de la periferia castelului o persoană îşi făcea intrarea liniştită, tăcută, în această lume de basm. Şi într-adevăr era o lume de basm. Regatul era populat de zâne, dragoni, inorogi, pitici, şi tot felul de creaturi ciudate care mai de care. Copilul cu ochii verzi crescu în micuţa mahala doar auzind povestindu-se de mari acte de curaj a celor de la castel, de întâlniri fantastice cu vrăjitoare şi magicieni. Pentru el erau basme, şi parcă o conştiinţă, o supra-conştiinţă îi spuneau că nu sunt nimic mai mult de-atât. Poveşti.
Crescând ochii lui nu îşi pierdură din agilitate, şi erau mereu scrutători, mereu neastâmpăraţi, mereu cercetând ceva. Însă trupul îi era plăpând. Slab. El însuşi parcă era într-un oarecare fel sterş. Putea trece neobservat chiar de ar fi stat în mijlocul străzii fluturând steaguri multicolore.
O copilărie scurtată de greutăţi, o şcoală făcută din curiozitate, meşteşuguri învăţate doar pe jumătate, dat afară de la o mulţime de ferme pentru lipsa lui “talent”, de autodisciplină, băiatul acum era aproape un bărbat. Şi singurul lucru care îi făcea cu adevărat plăcere era să îi asculte pe lăutarii de la tavernă cântând. Chiar învăţase de la unul dintre ei, beţivan mai mult decât lăutar sau bard după cum îşi spunea el, să cânte la un instrument cu şase coarde. Şi când plecară din sat trupa lăutarilor, mai mult pe furiş pentru că nu plătiseră stăpânului tavernei nici consumaţia mult peste contract, nici cazarea, uitară vreo două instrumente în urma lor. Tânărul (i-aş spune pe nume, dacă nu i s-ar fi pierdut numele după atâta timp. Multi îl numesc în multe feluri, după cum cred ei, dar eu nu am să-i dau vreun nume. Ştim oricum despre cine este vorba). După cum spuneam, tânărul îşi însuşi instrumentul cu şase coarde lăsat în urmă de lăutari. Şi de dimineaţa până târziu noaptea exersa la instrumentul lui, crea magie fără să ştie.
Până într-o noapte când din turnul din apropierea lui se auzi o voce cântând. La început nu o putea auzi bine, dar cu cât noaptea creştea vocea răsuna tot mai puternic, parcă îşi lua puterea din negrul nopţii. Şi cântecul era atât de trist, încât tânărul fu cuprins de o emoţie adanca, de o tristeţe de moarte. Şi stătea în tăcere, cu spatele lipit de zid ascultând fata din turn, plângându-şi tristeţea (căci o voce de fată se auzea, un înger de fată).
Acum ziua el dormea şi nopţile şi le petrecea lângă zid, plângând împreună cu ea, trăind cântecele ei, murind odată cu ivirea zorilor. Şi în fiecare noapte, la aceeaşi oră, când toţi dormeaua şi când toţi îşi visau visurile unii altora, ea începea cel mai trist cântec cu putinţă. In fiecare noapte ea îl repeta. Aş putea să vi-l redau, dar mă tem că tristeţea lui v-ar amărî în totalite, şi aţi uita să mai zâmbiţi, aţi uita cu totul de voi înşivă şi aţi plânge. Chiar şi în somn. La fel cum făcea tânărul nostru.

“Mişcă odată! Ce-i cu tine? Dormi la volan? Idiotule!” Se pare că iarna mă îngheţase în intersecţie. Bag în a-ntâia şi demarez. Ei nu au mai prins verdele. E ciudat sentimentul de răceală ce îl porţi cu tine, ca un fel de premoniţie a ceea ce va veni, o presiguranţă a venirii iernii.
Când a murit bunicul era tot toamnă, dar mie îmi place să cred că era iarnă. Nu ninsese, pământul saturat de apă, noroi peste tot în cimitir, groapa în care l-au pus pe jumătate plină cu apă. Dar nu ploua. Cam ca şi cum e acum vremea. Vânt puternic, nori grei acoperind albastrul.

Nori negri acopereau cerul în ziua când împăratul dădu ordin să se găsească un cântăreţ care să cânte oricând va vrea el. Un bard cum nu s-a mai găsit. Şi pentru aceasta un concurs se înfiinţă, la care şi tânărul nostru, trezit din somn, se prezentă forţat de prieteni. Zeci de barzi cu talente vădite încântară urechile regelui şi a întregii curţi regeşti. Veni şi rândul lui. Abia când ajunse în faţa împăratului se dezmeticii. Vocea îi amuţi şi timp de câteva minute stătu tăcut, cu ochii mari şi speriaţi. Toţi aşteptau să înceapă până când în cele din urmă îşi deschise gura şi aceeaşi tristă simfonie, a fetei din turn, dansa pe buzele lui. Se opri. Pentru că toţi cei ce-l ascultau plângeau. La fel şi el.
Seara veni din nou lângă zid aşteptând însetat să o audă din nou pe cea din turn, dar noaptea trecu în tăcere. Ar fi vrut să îi mulţumească pentru că datorită ei acum era la palat, în slujba regelui. Din noaptea aceea crezu în basme pentru că într-o clipită de ochi zeci de creaturi fantastice, de la spiriduşi la grifoni, uriaşi, enţi, inorogi, dragoni îl înconjurară. Erau cu sutele. Toţi trişti. Toţi îl priveau drept în ochi, drept în suflet. Nici un cuvânt nu era necesar. Era clar, totul era clar.

“Scuzaţi-mă domnule, cumpăraţi ceva sau o să staţi toată ziua şi o să vă uitaţi la standul de ciocolată.”
“Mă scuzaţi.” Mai bâlbâi ceva şi ies. Începe să picure mărunt. Dacă nu ar ploua ar fi o seară perfectă pentru role. Mi se întâmplă câteodată să râmân cu câte un gând fixat, ca apoi să mă trezesc şi să uit complet la ce mă gândeam. Degetele îmi sunt tot reci. Cu maşina ajung acasă în câteva minute.
Nu mai miroase a iarnă.

Cântecul era ea. Era sufletul ei. Iar el... şi odată cu ea, căci cântecul ei întreţinea întreaga lume fantastică, încet, încet au dispărut cu toţii...

Casa scării e îmbrăcată în întuneric. Număr opt paşi şi introduc cheia în broască. Trag puternic aer pe nas, în speranţa că mai prind ceva din prospeţimea iernii, din răceala ei. Nimic. Intru. Mă descalţ. Pornesc calculatorul. Nu mă mai gândesc la ea. Şi scriu despre tot ce nu mi-am amintit astăzi.

Alive?

“Un om mort trăieşte! Om mort trăieşte! “ Nu ştiu ce l-a apucat şi pe puştiul ăsta tocmai când am trecut pe lângă el să se apuce să strige ca un descreierat. Da’ ce mă mai mir? Totul îi posibil în mahalaua asta de cartier sau în cartierul ăsta mahala. De la un apus superb de soare dincolo de gunoaiele împrăştiate pe toată strada, un om spânzurat în garaj şi până la câinele ăsta cu faţă de idiot şi o privire la fel de stupidă, totul e posibil. Toată plictiseala lumii e adunată în ochii câinelui. O depăşeşte şi pe a mea. Cât dezgust pentru viaţă... şi totuşi asta nu-l opreşte să mănânce din gunoaie pentru a mai supravieţui încă o zi.

„Un om mort trăieşte!” Mai taci odată! Aşa i-aş striga dacă mi-ar păsa sau dacă ar avea vreo importanţă ce strigă. Probabil că deja tace. Însă nu îi de ajuns ca el să tacă să nu îl mai aud urlând la fel de descreierat şi în mintea mea. De ce o iau personal? Nu contează. Nimic nu mai contează.

***

Azi e ziua mea. E vineri. Nu. Nu e ziua mea pentru că e vineri, ci pentru că azi e 10, şi e vineri. De ziua mea am să cuceresc o cetate şi chiar dacă indianul meu preferat o să fie adus până în pragul morţii, el nu o să moară; o să dărâme toată cetatea din cuburi de lemn şi o să construiască alta mai mare şi mai puternică.

După îndelungi asedii şi rănit de moarte, eroului, i se deschid porţile cetăţii. Şi odată cu ele se învârte şi cheia în uşa de la intrare şi un iz uşor de votcă (că rom nu mai bea, s-a lăsat) urmat de tata îşi face intrarea. Las pe mai târziu festivitatea ce urma cuceririi cetăţii şi merg în întâmpinarea noului erou. Mă ia în braţe şi zâmbind îmi dă ordinul de îmbrăcare pentru că ieşim la pizza. Nu puteam să cred. Pizza. Mai mâncasem odată pizza, de foarte mult timp şi mai că nu cunoşteam nici o pizzerie prin oraş. Şi pe lângă asta pizza era scumpă. Luni la şcoală urma să fiu invidiat de toţi pentru că mâncasem pizza. Paroxismul fericirii.

Tăcut, cu capul plecat, cu privirea mereu urmărindu-l, mergeam încercând să ţin pasul cu el şi să fac paşii la fel de mari. Am intrat în restaurantul unei benzinării. Nu conta locul. Aveam să mănânc pizza. Era bine oriunde şi de am fi adus-o acasă. Nu avea importanţă. Ne aşezăm, luăm un meniu. Nicăieri pizza. Dar aveau votcă. Aşa că... un pahar de votcă pentru el. Eu am aşteptat să o bea şi să mergem. Nu vroiam să comand nimic. Îmi era frică să nu mai ajungă banii şi de pizza. Aşteptam la fel de tăcut. Nu am avut mult de aşteptat, cu antrenamentul lui... o sută de votcă a fost o nimica toată. Următoarea direcţie: pizzeria cea mai apropiată. Nu era departe. Zece minute şi eram din nou aşezaţi la o altă masa, de data asta cu un meniu cu o mulţime de sortimente de pizza în mână. Am ales-o pe cea mai ieftină. Ştiam că era un sacrificiu mare, aşa că l-am apreciat şi nu am făcut abuz. Pe lângă pizza au mai venit încă o votcă şi o bere. Niciodată nu mi-a plăcut combinaţia. Dar eram prea ocupat încercând să tai feliile de pizza ca să observ. Nu prea aveam maniere. Nu ştiam să folosesc şi cuţitul şi furculiţa în acelaşi timp. Aş fi preferat să mănânc cu mâna, dar eram într-un restaurant, şi am văzut în filme că aşa se mănâncă în restaurante, şi pe deasupra ce ar fi zis el dacă l-aş fi făcut de ruşine după ce îmi făcuse un aşa cadou?

Mai aveam două felii. Eram departe de a fi sătul. Şi el. Era la al 3-lea pahar.

-Poţi să mă aştepţi puţin? Vin imediat. Mă duc să mă întâlnesc cu coleg de muncă şi vin imediat înapoi.

Cuvintele ieşeau leneş şi ameţite din gură. Am dat din cap în semn de aprobare. Ce puteam să zic altceva? Şi după ce a mai consumat o sută, şi a plătit întreaga consumaţie a plecat.

Niciodată nu mi-a plăcut să stau singur între oameni necunoscuţi. Mai puţin în ziua aceea. Doar era vineri şi era ziua mea. Aş fi preferat să fiu singur, acasă, unde nu era nimeni. Să îmi continui jocul şi luptele în care eram mereu învingător, şi în care nu muream niciodată. Sala restaurantului, ea însăşi mică devenea din ce în ce mai mică, înghesuindu-i pe ceilalţi în mine. Simţeam că nu mai am aer. Toţi păreau curioşi de faptul că eu stăteam singur la masă. Toţi parcă aşteptau momentul să nu fiu atent şi să îmi facă rău. Schimbau priviri şi şoapte pe care le înţelegeau doar ei şi prin care plănuiau răul ce aveau să mi-l facă. La o masă puţin în stânga doi bărbaţi râdeau. Râdeau că am fost lăsat singur. Chelnerul şuşotea cu barmanul mereu aruncând priviri, ce se lăsau interpretate, înspre mine. Tavanul mă apăsa. Absenţa lui mă lăsa pradă acestor oameni care se ascundeau tot mai mult în umbra lămpilor laterale lăsând să li se vadă doar sclipirea rău-intenţionată a ochilor.

-Îl prind eu odată şi odată. Îi zise o femeie unui bărbat.

El nu mai venea. Stăteam de prea mult timp cu o ultimă felie de pizza înaintea mea. Era clar de acum o jumătate de oră că nu mai avea să vină. Aerul era din ce în ce mai greu. Unde era oare? S-a întors acasă? Chiar m-a uitat? Lacrimi ţâşniră din ochi. Nu aveam pe cine să fac de ruşine aşa că le-am făcut tuturor pe plac, şi am plâns. I-am lăsat să râdă de mine. De faptul că am fost părăsit, fără apărare între ei. Chelnerul observă primul că plângeam şi se veni înspre mine. Am fugit. Era semnalul că trebuia să plec. Mi-am luat lacrimile şi singurătatea şi am ieşit. În lume.

Nu ştiam în ce parte să o iau. M-am învârtit încă vreo jumătate de oră în jurul micului restaurant aşteptând să îl văd venind de după colţ, coborând dintr-un taxi oarecare, urmăream fiecare maşină, fiecare om. Aşteptam să apară din spatele cuiva, să mă ia de mână şi să mă ducă acasă.

Deja trecuse prea mult timp ca să mai aştept. Frigul pătrundea până dincolo de oase. Se agăţase de sufletul meu. Dârdâiam din tot sufletul. Murise şi speranţa, şi eu odată cu ea. Încet m-am îndreptat spre casă.

La prima intersecţie l-am văzut. Venea ajutat de gard.

-Taaaaaaaaaatiiiiiiiiiiiii! Taaaaaaaaaatiiiiiiiiiiii! Îl strigam de pe cealaltă parte.

Nu mă vedea. Am trecut strada în fugă. Gheaţa nu îl ajuta deloc, în starea în care era, să se ţină pe picioare. S-a sprijinit de mine.

-Hai să mergem acasă. I-am zis.

A vrut să zică ceva, dar limba îi era prea amorţită de alcool pentru a mai putea articula ceva. Ajunşi acasă a adormit direct. Eu mi-am continuat jocul, dar am sărit peste festivitate, peste lauri. Rănitul era într-o stare mult prea gravă. Nu a mai supravieţuit. Pentru prima dată a murit.

***

„Un om mort trăieşte!” încă îl aud strigând sacadat. Da. Poate are dreptate.

7 seconds

“Timpul vindecă tot.”

Da. Cică aşa se spune. Odată cu trecerea lui rănile se vindecă sau sunt uitate. Ce bine ar fi dacă ar fi aşa. Ani de răni să dispară după alţi câţiva ani. Vorbe aruncate fără rost, poate doar cu scopul de a lovi şi a răni, uitate. Îmi convine. Dacă lucrurile ar fi atât de simple. Dacă doar jumătate ar putea fi uitat. Dacă...

***

O cameră alb-gălbuie, învechită de timp, cu igrasie pe la colţuri, dar bine aerisită, cu un balcon lung. Şase paturi de metal se sprijineau de pereţi. Afară pe balcon patru oameni stăteau la o masă şi jucau cărţi. Alţi doi dormeau sau se prefăceau că dorm pe paturile lor puturoase si galbene de urină. Unul avea o perfuzie lângă el. Apă cu sare. Întotdeauna am zis că aşa tratament pot să îmi administrez şi eu acasă în caz de nevoie. Dar asta a fost mult mai târziu. Printre cei patru de la masă am recunoscut imediat vocea lui.

„Trei la verde. Cine n-are pierde.”

Juca cărţi şi câştiga. Avea verde. Doi dintre ei aveau pete mov pe tot corpul. Jucau la bustul gol. Soarele le ardea pielea deja roşie, şi vânătă pe alocuri, încheieturile galben-mucegăit, şi privirile înceţoşate. Venele pompau sânge sănătos. Creşteau şi descreşteau cu fiecare nouă bătaie a inimii lor înecate în alcool. Mama aşeză mâncarea caldă la capul patului în care ştia ea foarte bine că stătea tata. Ea îl mai vizitase. Eu în acest timp priveam şi îl admiram cum câştiga. Era mereu un câştigător. El nu avea pete de iod pe piele şi în comparaţie cu ceilalţi părea cel mai sănătos. Şi era. Priveam prin perdeaua ce despărţea camera 107 de balcon. La radio cânta: „iubiţi şi câinii vagabonzi”. Melodie veche. Dar vorba aia: hit. Mama terminase de aranjat mâncarea în micul dulăpior pe jumătate în paragină şi mă luă de mână. Am mers pe balcon.

„Bună ziua! Bună M.”

„Nu ai tronf?” îşi întrebă partenerul.

„Săru’mâna...” se auzi şi glasul meu piţigăiat, faţa roşie contrastând cu părul meu de un blond deschis. Se pare că nu mă auzi nimeni. Şi eu şi mama aşteptam în picioare lângă el.

„De ce nu ai ţinut zeaca?” Se răsti el vecinului său de vis-a-vis, care acum era preocupat cu o pată de deasupra sfârcului stâng.

„Îi al tău pruncu ăsta?” întrebă celălalt om vineţiu.

„Da.” Şi împărţii cărţile.

„Ce mai faci tu? Cum mai e la şcoală? Ghindă zici? Te-ai tuns? Hai zi-mi ce ai mai făcut. Băieţi tură dublă.” Se întoarse spre mine zâmbind. Vroiam să îl i-au prin surprindere să îi fac o surpriză plăcută. Şi mă gândeam la tot ce făcusem de când nu ne-am mai văzut. Vroiam să îl fac să fie mândru că are un fiu ca mine. Între timp cărţile se reîmpărţiră. El se întoarse spre masă. Mama stătea sprijinită de balcon şi privea în gol. Părea că nu e cu noi. Şi în sfârşit am găsit.

„Nenea Doru ne-o chemat pe toţi copii de la bloc şi l-am ajutat să facem curat în faţa blocului. Am strâns toate gunoaiele şi am măturat şi praful. Şi acum e aşa de curat, că nu o să mai recunoşti stra...”

Unu.
„Ce ai făcut? Ai strâns gunoiul altora?” striga.
Doi.
„Da ce eşti tu sluga lor?”
Trei.
„Copilu’ meu nu îi aşa prost să cureţe câcatul altuia”
Patru.
„Da’ ce eşti tu? Gunoierul lor?”
Cinci.
„Lasă-i pe ei să strângă gunoiul. Tu eşti al meu.”
Şase.
„Cum de ai fost atât de tâmpit? Nu pot să cred.
Şapte.
„Copilu’ meu să cureţe rahatul altuia.”

A fost de ajuns ca acea euforie şi speranţă cu care îi spuneam realizarea mea cea mare de când el plecase la dezalcoolizare să fie transformată într-o ură profundă faţă de ce am făcut, faţă de mine. Eram un prost.

„Lasă copilu-n pace. O vrut să ajute numa.” Zise unu din burtoşii vineţi.

„Hai să mergem dragu’ meu.” Mama se trezise din acea stare de inexistenţă. Eu încercam din răsputeri să nu plâng pentru a nu-l face de ruşine din nou.

„Pa M.”

„Pa.” Mă privi cu coada ochiului. Nu ştiu dacă îi părea rău sau mă dispreţuia. Nici nu mai conta.

„Al meu nu face aşa tâmpenii.” Se auzi vocea unuia de pe pat vorbind cu celălalt din colţul opus al camerei. Acestea fură ultimele cuvinte pe care le-am auzit ieşind tras de mama din cameră.

Peste o săptămână se întoarse.

„Să nu mai aud că faci din astea îmi zise.”
„Îmi pare rău.”

***

Mda... timpul vindecă tot.

Pete de memorie

Pete de sânge pe pernă.

"Dă! Dă! Dacă doar asta şti să faci"

În dreapta plapuma scânceşte.

Urechile se îmbracă în mâini,

dinţii tremură şi se strâng laolaltă.

Ea strigă, el urlă, şi amândoi plâng.

“Pot să îmi cumpăr şi eu o napolitană cu surprize?”

Două monede, trei îi fug în mâini.

El fuge la magazin.

"Ce ai câştigat?"

Lacrimile răspund: nimic.

E doar o poveste pe un cartonaş verde-maroniu, şi vechi.

"Nu plânge. Uite, du-te şi mai ia-ţi una,

poate o să câştigi altceva."

Dar ştiu că ea nu a mai mâncat în ziua aceea pâine.

Le ştiu toate secretele.

Ştiu fiecare bănuţ împrumutat,

fiecare zi de post,

fiecare ceartă din cauza banilor.

Sau poate din cauza mea.

Nu mai pot să scap de ele.

De nucul din spatele blocului,

de sărutul fierbinte al mamei, pe frunte,

palma tatii. E bărbat în casă. Vreau să fiu ca el.

Napolitana.

Nu ştiu să vorbesc.

Speechless

Nu pot să cred. Mă comport mai rău ca şi un copil. Mintea mea o ia razna. Gândurile mi se învălmăşesc în cap. Nimic nu mai e clar. Totul e în ceaţă. Nu mă pot concentra nici măcar 5 minute la piesa asta. Şi am şi dat bani bunicei să o văd. Dar de unde era să ştiu că va veni şi ea? Şi ce îi culmea, de unde era să ştiu că se va aşeza în spatele meu? Sau eu în faţa ei? Inima bate prea repede dintr-o dată. Simt că mă sufoc şi totuşi e frig în sală. Lumea aplaudă. Cred că ar trebui să aplaud şi eu. Da. Asta trebuie să fac. Ea... doar... se uită la mine. Doar stă în spatele meu. Şi când te gândeşti că doar cu zece minute înainte de intrare la teatru mi-am pus întrebarea: ce-o să fac dacă mă întâlnesc cu ea? Şi apoi când am văzut-o mi-am zis: ar fi prea de tot să stau în spatele ei. Da. Ar fi fost prea de tot. Aşa că stă ea în spatele meu.

Au şi orchestră live. Ăştia îs chiar buni. Oare şi ea e de acceaşi părere? De fapt ce vorbesc? Nici nu îs atent la piesă. Chiar dacă mă holbez spre scenă, privesc în gol. Mintea mea priveşte în spate. Se uită la ea. O admiră. Şi ce elegantă a venit. Cum să îi vorbesc? Imbrăcat în blugii ăştia răblăgiţi, decoloraţi, cu adidaşi roşi de fotbal şi de atâta purtat. Idiotul de mine. Întotdeauna mi-am spus că o fată dacă vrea să mă placă, o să mă placă aşa cum sunt. Dar nu mă plac eu cum sunt. Şi gulerul tricoului se vede peste bluză. Bine că mi-am luat şi bluza de trening. Am să trag fermoarul până sus. Nu am putut să îmi iau un tricou mai bun? Ce netrebnic sunt. De ce sunt aşa în prezenţa ei? Ce are aşa special fata asta? Ca şi atunci la cafenea. Mai mult decât: „ce doriţi?”, „cu ce vă pot servi?” nu am putut să zic nimic. Nici măcar să aflu cum o cheamă.

Râd toţi. Ar trebui să râd şi eu. Eu îmbrăcat atât de prost, ea elegantă, cu pantaloni maro puţin mulaţi pe coapse, o bluză maro deschis aşa cum se poartă acum, largă, ce cade parcă în valuri până pe picior. O jachetă de culoare deschisă, strânsă pe talie, dar purtată cu fermoarul deschis. Şi o pereche de balerini care să se asorteze cu pantalonii şi bluza. Păcat ca afară începuse să plouă când am intrat.

Aş vrea să pot să vorbesc cu ea. De ce nu pot? De ce nu îmi vine nici un cuvânt pe limbă cu care aş putea începe o discuţie? Piesa asta ar fi un motiv foarte bun. Dar nu pot să fiu atent. Efectele sunt foarte interesante şi bine realizate. Prea mult foc. Cel puţin pot să o văd cu coada ochiului. Poate ar trebui mai mult foc. Nu am stat niciodată atât de încordat ca şi acum. Fiecare mişcare o gândesc prin prisma faptului că ea mă priveşte. Oare acesta sunt eu? Cine e fata asta ce mă chinuieşte pe dinăuntru, ce îmi coase gura şi mă condamnă la tăcere? Lumea s-a ridicat. Trebuie să mă ridic şi eu. Aplaud şi eu cu ei. Luminile s-au aprins. Prima parte s-a terminat. Am să mă aşez pe banca de lângă ca să nu încurc circulaţia. Şi o văd şi pe ea mai bine. Ce frumoasă e. Părul ei blond închis îi cade peste umeri, o şuviţă îi umbreşte faţa rotundă. Şi totuşi nu pot să îi spun nimic. Sunt blestemat la tăcere. Nu găsesc nimic. Fiecare mişcare mi se pare incomodă şi stângace. De fiecare dată când am văzut-o am tăcut. Ciudată putere are asupra mea. Mi-e ruşine de mine, de propriul corp, de propriile cuvinte şi gânduri. Stau ca un copil mic cu mâinile împreunate, privind fix, părând interesat de cortina roşie, cu limba înghiţită. Ea a plecat până afară. Se va întoarce. Poate vom schimba priviri ca mai înainte. Dar eu tot voi tăcea. Sunt atât de prost. Şi totuşi, oare o fată ca ea, o domnişoară din toate punctele de vedere s-ar putea uita la mine altfel decât s-ar uita la un altul? Adică, ce aş putea eu să îi ofer. Un tânăr ce încă se uită la desene animate, şi le trăieşte, un tânăr fără prieteni, care ştie ce ştie, dar în cele din urmă nu ştie mai mult decât unul cu experienţă şi cu 5 ani mai tânăr ca el. Un neiniţiat, un laş. Pentru că în cele din urmă asta sunt. Un laş. Nu am curaj să îi spun măcar o vorbă pentru că poate aş părea stupid în faţa ei. Nu am mai fost ridicol în ochii atâtor şi atâtor fete? Ea de ce ar fi altfel? De ce? Nu ştiu. Şi iată că începe partea a doua. Simt că o iau razna. Încă o oră jumate. Încă o oră în care voi privi înspre scenă fără ca privirea mea să ajungă acolo, ci să rămână pierdută undeva pe marginea scenei. Râde. Îi place piesa. O amuză. Râd şi eu. Ce stupid mă simt.

Întotdeauna am vrut să fiu diferit, mi-am imaginat că sunt diferit. Însă lucrurile stau total altfel. Sunt doar un altul dintr-o masă imensă de alţii. Şi când zâmbesc mă simt ridicol! Vreau să fug. Dar nici să ies nu pot. Trebuie să aştept să se termine mascarada de pe scenă. Una reuşită după cum se simte atmosfera în sală. Sunt sigur că se va găsi cineva care să spună: „A fost genială piesa!” şi ce importanţă are? Pentru acea persoană are, însă pentru mine nu face 2 bani. Pentru că s-a nimerit să fie ea în sală. Uite o replică ce mi se adresează mie. Mă mir cum nu am ratat-o: „Să vă dau un sfat: Feriţi-vă de iubire!”. Bun sfat. Însă nu ştiu cum arată iubirea. Cum să te fereşti de ceva care nu şti cum arată?

S-a terminat. Lumea stă în picioare şi aplaudă. Stau şi eu şi aplaud. E o datorie. Actorii o merită. Orchestra o merită. Regizorul şi scenaristul o merită. Chiar dacă mie nu-mi pasă, pentru că după 3 ore de stat pe scaun şi privit în gol nu ştiu nimic din ce s-a întâmplat pe scenă. Dar sunt sigur că ei merită aplauzele. Cel puţin pentru efort. Şi poate exagerez legat de neatenţia mea. Pentru că revăzând personajele acum la final primind ovaţiile, îmi aduc aminte de fiecare în parte. Şi de rolurile lor. E timpul să ieşim. Nu o pot nici măcar privii, dar ştiu mereu unde se află în sală şi ocolesc cu ochii locul unde e ea. Am ieşit. Tăcut, îngândurat, cu capul în pământ, parcă ruşinat. Aud o voce: „Cum ţi s-a părut piesa? A fost faină, nu?” E doar Cici cu prietena lui. Ea mă salută. O salut şi eu, şî îi răspund: „Speechless”. Am ieşit. Plouă mărunt. Plouă ca şi pietrele din mine. Fiecare picur provoacă o alunecare de gânduri. Acum am pierdut-o. Privesc în jur. Nu o mai văd. Mă duc la maşină, mă urc la volan şi conduc. Ploaia se tot îndeasă. Farurile altei maşini mă orbesc. Cel mai probabil o să ajung acasă şi notez ceea ce am simţit în ultimele ore. O să scriu cât de tâmpit sunt, şi am să o fac în detaliu. Poate că aşa o să-mi fie ruşine într-o zi, într-o situaţie asemănătoare, să repet situaţia. Poate nu. Maşina asta vine prea repede. E prea aproape. E prea târziu?