in caz ca sunteti curiosi din ce cani beau altii trageti cu ochiul aici:Nu ştiu de ce facem ce facem, sau de ce natura umană este atât de ciudată şi de contradictorie câteodată, sau de ce pur şi simplu uităm, încât nu mă mai mir de nimic. Pur şi simplu iau lucrurile aşa cum vin. Nu îmi mai bat capul cu nimic. Nu merită. Şi totuşi îmi vine greu să aleg între două dintre amintirile mele. Hmm...mmmh. Chiar foarte greu. Ce să vă povestesc astăzi? Cum am fost uitat în portbagaj sau cum am dat cu capul de stâlp? La propriu. Nu reuşesc să ma decid care dintre ele o să provoace mai multe zâmbete aşa că încep cu a doua că mai veche şi apoi urmează şi prima.
Era o zi ca oricare altă zi de vară. Soare mult, câte o ploaie torenţială, discuţii fierbinţi cu prietenii. Dezbaterii înflăcărate. Şi toate acestea în timp ce ne plimbam prin oraş, imediat după o ploaie torenţială. Aerul răcoros ce se ridica parcă ne înviora şi ne îndemna să vorbim vrute şi nevrute. Aşa că din vorbă în vorbă am ajuns nu ştiu la ce subiect. Dintre noi 5 câţi eram, eu eram singurul împotrivă. Aşa că mi-am adunat toate forţele şi în timp ce străbăteam o străduţă cam îngustă mi-am început argumentarea. Argumente peste argumente, ilustraţii, (deja transpiram) îmi dădeam toate silinţele şi foloseam toate mijloacele să îi conving că eu am dreptate, deşi acum nici nu mai ţin minte despre ce era vorba. Ei tăceau conspirativ. Se uitau cu coada ochiului unul la altul şi încet, încet un zâmbet abia mascat li se forma pe buze. Eu mergeam cu spatele, cu faţa înspre ei pentru a avea contact vizual. Când mă apropiam de punctul culminant ce să vezi. Ei zâmbeau şi din când în când izbucneau în râs, uitându-se peste capul meu. M-am oprit din argumentarea nemiloasă, dar corectă ce o aduceam în favoare propriilor convingeri şi m-am întors, ca primul pas făcut cu faţa să fie direct într-un stâlp. L-am îmbrăţişat pur şi simplu. Şi au început ei pe un râs de am zis că nu mai merită să le demonstrez că am dreptate. Era penibil. Dar ce să faci. Este un singur mod de a scăpa de penibilitate. Să râzi. Aşa că am râs şi eu.
Nu ştiu dacă ai stat vreodată într-un opel, de genul papuc cum se zice pe la noi, cu încă 9 persoane. Patru uşi nu sunt destule ca să intri în el. Şi totuşi, într-o seară de Crăciun mergând la colindat, ne-am înghesuit 10 persoane, mai mult decat putin obeze (eu eram cel mai subţirel de pe acolo) în aceeaşi maşină. Nebunie mare. Aşa că după o colindă strigată la -10 grade când ne-am întors la maşină, ca un bun samaritean ce sunt, si care se gândeşte la confortul celorlalţi (dar în special al meu) am venit cu propunerea să stau în portbagaj. Zis şi făcut. Totul a fost o.k. până am ajuns la următoarea casă unde urma să ne stricăm vocile, unde spre marea mea uimire toţi coborâră din maşină fără sădeschidă portbagajul care se deschidea doar pe dinafară. Intraseră în scara blocului şi văzându-mă uitat în portbagajul maşinii am decis să le dau beep. Zis şi făcut. Treziţi parcă din vis s-au întors din casa scării şi privind spre maşină m-au văzut închis acolo. Însă în loc să vină să mă deschidă au început râdă cu poftă de se tăvăleau prin zăpadă. Ce să mai adaug? Poate doar că m-au uitat şi a doua oară.
Sfârşit.
Notă: asemănările cu întâmplări reale sunt mai mult sau mai puţin întâmplătoare şi inventate (tot mai mult sau mai puţin).
Scuze de întârziere dar am fost la facultă şi nu prea am avut timp să scriu.
check out: Simona's blog and just a girl's blog
Cuvintele rătăcesc prin mintea mea.
Nebunia pare să fie în control.
‘Lipsa de sens’ e rege,
nebunul [eu] sunt regina lui.
O frunză ciudată creşte
Adânc în viscerele unei pietre
Ca să dea naştere putreziciunii,
sentimentelor necunoscute şi neexprimate.
Gheaţă, foc, frig şi căldură dansează în jurul meu
Ce îţi pasă? Cine mai e ca şi mine?
Închis între patru pereţi de piatră,
Nu pot respira, nu pot gândi,
nu pot supravieţui, dacă tu nu cânţi.
Depăşind linia nebuniei,
mă aşez şi te aştept... să mă iei de mână.
Inimile noastre să se topească ca şi două metale
Şi să devină una… să bata în acelaşi timp.
Nu e nici o speranţă pentru ‘Annelida’
Ce se târăşte prin întuneric.
Sunt doar un nebun lasat singur.
Încerc să găsesc un final potrivit pentru povestea aceasta. Încerc să găsesc un sfârşit potrivit pentru viaţa mea. Şi poate un început nou pentru cea care urmează. Mă privesc în reflexia geamului şi mă întreb dacă sunt un monstru sau un înger, dacă mi-ar sta bine cu aripi sau dacă ne-ar sta mai bine împreună. Oare un fluture este conştient de faptul că înainte a fost o biată şi amărâtă omidă? Îşi mai aduce aminte oare de ce a trăit până să ajungă fluture? Cred că e prea ocupat cu explorarea posibilităţilor din lumea nouă în care se află. Sau poate pur şi simplu uită.
O să înţelegi vreodată motivul pentru care am pozat aproape doi ani de zile într-un nebun, în care am scris acelaşi cuvânt obsedant pe fiecare bucată de hârtie ce mi-a căzut în mână? O să şti oare motivul care de mâine o să te facă fericită? În lumea aceasta totul se compensează. Fericirea cu tristeţea, nebunia cu normalitatea, lacrimile cu zâmbetul, mările cu munţii... Ghici cine a înnebunit?
Mă vei uita. Mă voi uita.
***
-Ce s-a întâmplat? Am venit cu sufletul la gură până la dumneavoastră. Sper că nu e ceva... grav.
-Nu ştim. Ieri era perfect normal şi azi dimineaţă urma să îl externăm. Asistentul l-a găsit în starea în care îl vedeţi şi dumneavoastră.
-Dar... nu înţeleg ce s-a întâmplat?
-Analizele tomografiei arată o funcţionare a creierului normală, doar că...
-Doar că ce?
-Doar că are creierul unui nou născut.
-Cum adică?
-Mai mult nu ştiu. Se pare că pur şi simplu a regresat până în stadiul acesta. Probabil un cancer nedepistat ce a distrus capacitatea de stocare a informaţiilor de către neuroni. Nu ştiu...
Stătea pe pat gu genunchii la gură, cu ochii închişi, suspinând. Privindu-l, inima ei care până atunci stătea să îi sară din piept, se liniştea. Zâmbi cu amar, înţelegător ca o mamă vâzându-şi copilul care îi provocase atâta durere până să se nască, dar care acum nu putea decât să o facă fericită.
-Să mă anunţati când se modifică starea lui vă rog.
-Binenţeles.
-Acum mă scuzaţi, sunt puţin grăbită.
-Vă voi suna numai decât dacă voi afla ceva mai multe.
-Vă mulţumesc.
Doctorul îi întinse o coală de hârtie. Ea o luă şi o mototoli într-un buzunar.
-O zi bună. Şi ieşi.
Rochia i se potrivea perfect. Ochi îi sclipeau de fericire. Se uita la cea din oglindă şi nu îi venea să creadă că era chiar ea femeia îmbrăcată în rochie de mireasă. O melodie puţin stridentă se suprapunea peste laudele croitoresei. Era telefonul ei.
-Alo. Da... aveţi deja veşti? Nu au trecut decât trei... spune-ţi… înţeleg... da... la... revedere...
Închise telefonul. Îşi aduse aminte de biletul primit de la doctor. Nu părea să aibe importanţă la momentul respectiv. Nici doctorul nu îi spuse nimic în legătură cu el. Se şi grăbea. Era scrisul lui: “Şi fluturii mor”
Când eram copil mă întrebam cum ar fi dacă aş fi orb. Şi mergeam pe stradă câţiva paşi, cu ochii închişi, încercând să percep lumea doar cu auzul. Sau câteodată număram paşii până la magazin, până la şcoală, la biserică ca să ştiu cum să ajung în caz că aş orbi. Alteori mergeam pe stradă şi îmi fixam privirea în faţă şi încercam să imit un orb.
Alteori îmi doream să fiu ambidextru. Îmi legam dreapta de corp şi aproape o zi întreagă nu foloseam deloc mâna stângă.
Copilăria mea a fost un vis continuu. Realitatea era mult prea cruntă: aburi, pahare, ţipăte, un ceas trântit de perete, o
După ce l-ai întâlnit, şi mi-ai zis că de fapt sentimentele tale se limitează doar la nivelul prieteniei, când m-am ridicat şi am plecat, lăsându-te pe tine să plăteşti consumaţia, aveam un singur gând: să mă întorc în lumea mea. Şi am plecat. Nu am privit înapoi, deşi inima mi se smucea în piept, stomacul se răzvrătea, tot trupul mi se împotrivea. Aş fi vrut să plâng, să te sărut, să strig. Dar niciodată nu am luptat pentru mine.
Am luat primul tren spre casă crezând că am să găsesc totul la fel cum era când am plecat. Totul era normal, ba chiar parcă mergea spre şi mai bine. Sau mi se părea. Am intrat în cameră m-am întins pe pat. Când am deschis ochii mi-am dat seama că eram în aceeaşi cameră. Cealaltă lume murise. Nu mai ştiam cum se ajunge în ea, nu mai ştiam unde era uşa, unde era cheia. Pe prima am uitat-o, pe a doua am pierdut-o. Sau nu, ţi-am făcut-o ţie cadou. Un inadaptat între două lumi. Născut în una, crescut în cealaltă. Mă simţeam ca şi un trădător. Acum nu mai puteam să mă lupt cu demoni şi să eliberez cetăţi, acum trebuie doar să mă lupt cu demonii din mine şi să încerc să mă eliberez. Doare.
De ce nu ţipăm de durere? De ce preferăm să tăcem, să strângem durerea la piept ca pe ceva nespus de preţios?
Am rămas trei luni acasă irosindu-mă de azi pe mâine. Nu mai aveam nimic acolo. Renunţasem de bună voie şi nu mai era cale de întoarcere. Totuşi ştiam asta când am plecat şi ca un nebun speram să regăsesc ce am părăsit. La fel am sperat când am venit înapoi. Speram că o să te regăsesc pe tine, cea care mi-ai arătat realitatea, cum e să trăieşti, să simţi şi... să suferi. Acum, să uit.
Nu mai pot să localizez momentul în care te-am văzut prima dată. Era la cafenea, sau pe coridoarele facultăţii, sau într-o excursie la munte? Nu pot să imi amintesc nici primul sărut. Să fi fost în iarna aceea geroasă, sau când treceam Dunărea pe podul cu cap de lei din Budapesta? Sau tot la cafenea? Care a fost prima declaraţie de dragoste ce mi-ai făcut-o? Sau primul cadou? Dar noaptea petrecută pe plajă, înveliţi într-o pătură, ascunşi unul în celălalt? Ceilalti adormiră doar noi povesteam. Sau noi adormirăm? Dar atunci când am mers la patinaj împreună, când am mers să mă înveţi să mă dau cu rolele, şi atâtea şi atâtea alte minute petrecute împreună, ore vorbite la telefon, nopţi visând revederea noastră, zile savurând fiecare clipă în care ne puteam ţine de mână, săptămâni când visam că o să schimbăm lumea, începând cu casa în care o să stăm, cu cărţile pe care o să le scriem sau să le citim, cu fularul pe care îl purtam, cu verdele ochilor tăi; lunile în care ne simţeam invincibili, de nedespărţit. Şi ziceam:
“For I am persuaded, that neither death, nor life, nor angels, nor principalities, nor powers, nor things present, nor things to come, nor height, nor depth, nor any other creature, shall be able to separete us [...]” Preotul striga la noi că luăm în deşert cuvântul Domnului. Noi plecam capul şi râdeam vinovat.
Şi acum continui: except him.
Până mâine totul se va fi sfârşit. Mâine e ziua în care se nasc fluturii.
4.
Aici ar trebui ca povestea să se termine. Calmantele îi erau adunate toate în husa de la pernă. Nu luase nici măcar unul de când fusese internat. Doza ce ar fi urmat să o ia ar fi fost de ajuns să-l ucidă. Dar ciudat e că, uneori, personajele nu fac ceea ce se aşteaptă de la ele să facă. Unii autori îşi creează personajele şi inventează toate evenimentele în care acestea sunt implicate. Eu nu am harul acesta. Eu doar scriu.
Coridorul era la fel de lung şi întunecat. Uşa camerei lui se deschise. Păşi înăuntru şi redactă următoarea scrisoare:
Fluturi, fluturi, fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi Fluturi fluturi, fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi
Fluturi fluturi, fluturi, Fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi
Fluturi, fluturi, fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi
Fluturi, fluturi, fluturi, fluturi, fluturi Fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi
Fluturi, fluturi, Fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi
Fluturi fluturi fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi
Fluturi, fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi
Fluturi, fluturi, fluturi, fluturi, Fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi
Fluturi, fluturi, fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi
Fluturi, fluturi fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi
Fluturi, fluturi, fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi
Fluturi fluturi, fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi
Fluturi, fluturi, fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi, fluturi. Fluturi fluturi, fluturi, fluturi, fluturi, Fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi
Fluturi, fluturi, fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi
Fluturi, fluturi fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi
Fluturi, fluturi, fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi
Fluturi fluturi, fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi
Fluturi, fluturi, fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi, fluturi. Fluturi fluturi,
fluturi, fluturi, fluturi, Fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi
Fluturi, fluturi, fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi
Fluturi, fluturi fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi
Fluturi, fluturi, fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi
Fluturi fluturi, fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi
Fluturi, fluturi, fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi, fluturi. Fluturi fluturi,
şi fluturii mor.
Apoi se aşeză în colţul opus geamului şi privea prin sticla aburită imaginea iernii friguroase ce urma să vină. Închise ochii. Mai avea doar câteva amintiri şi totul înceta. Uitarea era completă. Nebunia îi era completă. Îşi aduse aminte de pilule. Le luă şi bătu în uşă până un asistent îi deschise. Îi puse în mână un pumn de pastile, apoi se întoarse şi îi mai aduse un pumn plin. Asistentul se uita uimit la el. Îl lăsă cu gura căscată şi cu pastilele în mână. Închise uşa şi se aşeză înapoi pe pat.
Copilul de şapte ani abia ajungea să privească pe geam. Îşi aducea un scăunaş, se urca pe el şi privea afară. Era noiembrie târziu. Trebuia să ningă. Trebuia. Aştepta cu nerăbdare şi înfrigurare primii fulgi de zăpadă.
Şi acum el încerca să uite. Poate totuşi era nebun. Când toţi oamenii se străduiesc să îi ţină minte pe cei dragi, să păstreze primul sărut, primul zâmbet, cea mai frumoasă zi, cel mai frumos peisaj, cea mai tristă imagine, cel mai sărac colţ din suflet... el dorea să le uite pe toate. Revista pornografică pe care o găsise în grădină, preţul unei sticle de votcă la magazinul din faţa blocului, o partidă de cărţi cu verişoara lui pe care se enervase atât de tare că râdea mereu şi era binedispusă, că îi spuse să plece din casa lui. Avea 10 ani. Nucul din grădină care crescuse până aproape de etajul doi, marea ce o văzuse doar de două ori în viaţa lui. La distanţă de 17 ani. A doua întâlnire cu aerul sărat şi cu apa neagră îl lăsase profund mişcat. Însă acum nu mai conta. Cărţile citite, autori, locuri, date, întâmplări, totul trecea repede şi vijelios prin mintea lui şi totul era incinerat şi transformat în nimic pentru totdeauna. Iubea.
Doctorul îl surprinse într-o stare de tremur continuu. Ochii îi erau strânşi închişi şi lăcrimau. Îşi muşca întruna buzele care îi sângerau. Doctorul îl scutură bine de tot până ce deschise ochii. El stătea în colţul lui în timp ce psihiatrul uşurat că îşi revenise îi întinse o batistă ca să îşi steargă sângele de pe gură.
-Tu nu eşti nebun, nu-i aşa?
Nu răspunse.
-De ce ai ales să fii închis într-un loc ca şi acesta?
-Alegerea aceasta nu e deajuns să mă facă nebun?
-Da. Poate că da. Fiecare nebun îşi are logica lui. Şi mai devreme sau mai târziu ajung să o înţeleg şi devin şi eu puţin mai nebun, dar... nu am mai întâlnit pe nimeni care să se interneze într-un spital de nebuni de bună voie.
-Dacă vă spun că nu am unde să stau e o scuză plauzibilă?
-Nu prea. Nu pentru tine.
Urmă un minut de tăcere stânjenitoare pentru amândoi.
-Mâine am să îţi pregătesc actele de externare.
-Omizile ajung fluturi.
-Poftim?
-Nu s-ar putea să fie doar pe luni? Mâine e vineri şi…
-Şi?
-Şi o să vină în vizită.
-Dar o să ai tot timpul din lume să te întâlneşti cu ea după ce ieşi.
-Nu, nu, nu e vorba de timp.
-Atunci?
-Atunci mâine e bine.
Îşi întoarse privirea spre celălalt perete şi ignoră prezenţa doctorului. Acesta îi mai spuse ceva după care ieşi. Probabil îi amânase externarea până luni.
Trupul spânzurat al unui vecin se legăna prin faţa ochilor lui. Moartea bunicului, moartea atât de prematură a verişoarei lui. O tumoare sau un cancer. În cazul bunicului un atac cerebral. Nu ştia exact ce era. Dar nimic nu îl impresiona. Privea absent orice cadavru de parcă el nu avea să moară niciodată.
Mai avea o singură parte din viaţa lui pe care refuzase să o (re)trăiască. Avea nevoie de acele zile pentru a-şi aminti de ea. Sau pentru a o uita.
3.
Stătea pe pat, cu capul sprijinidu-se de buretele moale al peretelui. Ochii îi erau închişi. Ai fi crezut că doarme. Dar nu… el nu dormea. El trăia.
O fată drăguţă, cu ochelari, brunetă, o copilă cu ochii mari şi maro. Îi dăruiese o bomboană. Se uita la ea fără să o înţeleagă. O chitară veche. E ciudat cum nu îşi mai aduse aminte până acum de chitară. Îl fascina această amintire şi încerca să o ţină cât mai mult cu el. Dar... urmă lovitura la cap şi totul era negru. Oare moartea asta este? O noapte continuă în care nu şti nici că exişti, nici că respiri măcar, în care nu ai amintiri, nu ai sentimente, nu ai trăiri, nu ai cunoştinţă, nu ai identitate?
Prin clasa întâi începu să plângă. Viaţa îşi arăta colţii. Luase un şapte. Ştia că nu învăţase, şi îi era frică. Ce idiot. Acum râdea. Râdea ca de fiecare dată când îşi aducea aminte că la un an i s-au furat hainele de pe el, rămânând gol în mijlocul străzii, jucându-se mai departe. Râsul tatălui. Când tata râdea şi el râdea. Oricum s-ar fi simţit, oricât de bolnav ar fi fost, dacă tata ar fi început să râdă cu poftă, aşa cum se întâmplase de prea puţine ori, şi el râdea. Un râs molipsitor tată-fiu. Şi din nou mirosul de iarnă. Cea mai curată şi mai puternică amintire.
Deschise ochii brusc. Erau acestea amintirile lui? Nu mai era sigur. Inima bătea sălbatic. Buzele i se crispaseră, ochii i se lărgiseră, toate trăsăturile feţei se schimonosiră într-un chip de om terifiat. Era cuprins de o spaimă mai mare ca cea de moarte.
Uşa se deschise. Era ora 4. Vineri. Timpul pentru vizite. Ca întotdeauna ea era punctuală. Se ridică, ieşi urmat de paznic care închise uşa ce se camufla perfect în perete. Coridorul îi aducea aminte de lungile culoare a spitalului pentru copii. Lungi şi întunecoase. Doar ici şi colo câte un bec pâlpâind şi împrăştiind ceaţă în loc de lumină. Se aşeză şi acum aştepta ca ea să intre.
Acum ar trebui ca mintea lui să se reîntoarcă la momentul întâlnirii lor, şi să evoce toate momentele plăcute şi neplăcute care le-au trăit împreună, pasiunea, şi puterea dragostei lor, care încă exista. Ea nega, el tăcea. Însă nu a fost nimic ieşit din comun care să fie vrednic de ţinut minte.
Care e diferenţa dintre doi fluturi şi ei? Fluturii s-au metamorfozat. Ei nu.
Când o văzu realiză cât de mult îi simţea lipsa. Ea se aşeză pe scaun. Aveau o jumătate de oră. Nu se salutară, nu se priviră. Ea era mulţumită de cum îi mergea viaţa, încrezătoare în cariera ce o aştepta în faţă, în iubitul ei ce avea o viaţa la fel de înfloritoare ca ea. El liniştit, cu chip de anorexic sau de sfânt, îşi privea mâinile strânse ca în rugăciune. De fiecare dată nu făceau nimic altceva. Nici măcar nu îşi vorbeau. Pur şi simplu stăteau tăcuţi, conştienţi de prezenţa celuilalt şi atât. Atât le era de ajuns.
Se ridică încet de pe scaun. Se uita de sus la ea. O privea blând şi pentru prima dată după ani de zile zâmbea. Nu ironic. Ci avea un zâmbet bun pe faţă aşa cum îl au sfinţii înainte de a muri. Şi semăna cu un sfânt. Înalt, părul vâlvoi, nebărbierit, palid, îmbrăcat într-un fel de chimonou alb ce îl prindea bine după cum observase şi ea.
Ea stătea încă pe scaun privind pe geam undeva în depărtare. Detaşată de tot. Insensibilă la tot ce era în jurul ei. Fascinată de ceva ce se afla dincolo de zidul de cărămidă, undeva la sute de kilometri depărtare.
El se întoarse şi păşi spre uşă. Nu se grăbea. Mai era timp.
-Aşa se termină tot? Întrebă ea fără să se mişte deloc. Mereu căutând cu privirea ceva în lumea de afară.
-Nu. Acum doar începe.
Şi ieşi. Uşa se închise în spatele lui.
-Şi fluturii mor.
Intr-un mod mult mai simplistic, chiar coborand pana la un nivel conceptual, dar mie mi se pare o imbunatatire. Sau nu?
2.
Am ajuns acasă obosită şi uşa de la intrare era larg deschisă. M-am oprit speriată în prag. Mă gândeam că am fost jefuită. Poate hotii mai erau încă în casă. Am intrat şi la o primă privire totul era normal. Apoi mi-am dat seama că în baie curgea apa. Uşa era întredeschisă. Am deschis-o şi l-am văzut. Stătea îmbrăcat în cabina de duş. Cu picioarele încrucişate sprijinindu-se de un perete. Duşul îl udase tot. Apa era rece. Apoi m-a privit.
-La tine tot timpul plouă. Şi mi-a zâmbit. L-am scos cu greu de sub duş şi i-am pus hainele la uscat. Apoi altă dată m-a sunat în timp ce eram la servici. Nu o făcuse niciodată până acum şi îi spusesem clar să nu mă sune decât după ce ies. Şeful meu este unul cu anumite fixuri, dar plăteşte bine. Când am văzut numărul lui am zis că s-a întâmplat ceva. Am răspuns:
-Vrei să arăt ca un fraier? Mă laşi să te aştept 12 ore să mă scoată chelnerii afară? Chiar aşa prost am ajuns? Presupun că iar ai uitat să ne întâlnim. Era la ora 21 în centrul vechi, lângă copaci şi urma să mergem la localul acela drăguţ care îţi place aşa de mult.
Eram şocată. Ştiam că nu stabilisem nici o întâlnire cu el. Nu în ultimele 6 luni.
-Nu vrei nici să vorbeşti.
Şi cu o voce tristă:
-Te înţeleg. Omizile nu sunt fluturi.
Mă înţelegeţi sper că nu fac lucru acesta fără o dorinţă de a-l ajuta. Şi sincer, mă ajut şi pe mine. Nu mai vreau să mă întâlnesc cu el când ies din bloc, când ies de la lucru, când mă duc la supermarket, când merg la bibliotecă. Este peste tot. Nu face nimic altceva decât să mă urmărească. Şi nu l-aş putea da la poliţie pentru că în fapt e inofensiv. Atât doar că mă ucide cu poeziile lui. De fiecare dată când ne întâlnim îmi aduce o foaie sau două sau trei sau şi mai multe care sunt pline cu poezii. De fapt aşa spune el. Dar nu este nimic altceva decât un singur cuvânt care se repetă la nesfârşit: Fluturi. Şi mă întreabă cum mi se pare, dacă îmi plac. Şi pot să îi spun nu? Sau că detest faptul că mereu vine după mine? Sau că nu scrie poezie, că devine cu fiecare zi tot mai unsuros, mai murdar, mai bătrân, mai urât, mai iritant şi mai respingător? Pot să îi spun? Eu cred că are nevoie de un altfel de ajutor decât cel pe care îl pot oferi eu.
-Aşa cred şi eu din cele câte mi-aţi spus. Mai este cineva care ar putea să confirme că are nevoie de un tratament psihiatric? Părinţi?
-Cred că da. El nu este din oraş. Şi părinţii lui trăiesc destul de departe. Dacă mai trăiesc. Nici nu ştiu dacă a mai ţinut legătura cu ei. Cel puţin până când am fost împreună o făcea.
-Aţi fost împreună? Cât timp?
-Doar pentru câteva luni. A insistat mult, şi era foarte consecvent. Încăpăţânat. Extrem de încăpăţânat. Şi în cele din urmă am ajuns să ţin şi eu la el. Mi se părea că orice îşi propune va realiza. Ştiu ce insinuaţi. Că despărţirea a fost un şoc pentru el şi a... a cedat. Şi într-o oarecare măsură eu sunt de vină. Asta credeţi, dar nu este aşa. Abia după alte câteva luni, perioadă în care doar auzeam zvonuri despre el şi doar o dată am vorbit cu el la telefon, abia atunci a început să se poarte ciudat.
-Problema e că dacă nu mai este cineva din familie sau un prieten al lui foarte apropiat nu pot să îl internez. Decât dacă acceptă el de bună voie sau dintr-un consult al unui medic specialist care să susţină internarea. Consult defapt obligatoriu în toate cazurile.
-O să iasă bine la consult. De fiecare dată când eram pe stradă şi îmi apărea de nicăieri înainte, şi eram cu o colegă sau vreun prieten se comporta ca cel mai galant om, politicos, zâmbea, respectuos şi avea un aşa fel de a fi că toţi îl acceptau şi intrau în vorbă cu el chiar dacă era prost îmbrăcat. Îşi cerea el scuze pentru că arăta aşa ba chiar se grăbea să plece. Dar când eram doar noi doi, se comporta extrem de ciudat. Se învârtea prin jurul meu fără oprire, gesticula, ridica tonul, vorbea în şoaptă, mă stresa cu poeziile lui. O să vorbesc cu el. Nu m-ar mira să accepte.
-Bun. Atunci veniţi cu el peste o săptămână? Şi pregătesc şi un consult.
Uşa se închise cu un zgomot înfundat în urma ei. Totul era oarecum înfundat. Mergea pe stradă şi oamenii păreau oarecum şterşi, maşinile învelite în ceaţă. Totul părea ireal. Privea înainte şi tot ce vedea clar erau doi ochi verzi care creşteau tot mai mult şi se făceau din ce în ce mai mari până tot ce curprinseră tot câmpul ei vizual. Se apropie de ei să îi studieze. Şi realiză că era în interiorul lor, şi că privea prin ochii lui lumea. Ca în desenele cu Tweety şi Silvester în care canarul cu capul mare este mâncat de motan şi ajuge să se plimbe şi să privească prin ochii motanului.
-Ţi-am mai scris o poezie. Vocea era înceată, dar puternică, cu o oarecare reţinere în ton. Abia atunci se dezmeticii. Stătea faţă în faţă cu el. Oare nu era ea cea care avea probleme? Lumea îşi reluă forma normală.
-De data aceasta am scris o poezie despre fluturi. Îi întinse o coală A4 pe care era scris un singur cuvânt în centrul paginii: Fluturi.
-Îmi place atât de mult poezia asta! Pot să o păstrez? Privea foaia nesătulă cu ochii mari şi umezi.
-Sigur. Doar pentru tine am scris-o.
Porniră la pas împreună, ea cu ochii pe coala de hârtie repetând în minte: fluturi, fluturi, fluturi.
-Şi ce a zis doctorul? O să mă interneze?
-Asta doar dacă tu vrei. Şi repeta încontinuare, acum şoptind: fluturi, fluturi, fluturi... fluturi.
-Bani de hotel nu mai am, în căminele studenţeşti nu mă mai primesc. Da. Cred că ar fi bine un timp.
-Fluturi, fluturi, fluturi... rostea din ce in ce mai tare. Fiecare cuvânt pronunţându-l cu o tot mai mare senzualitate.
-Vrei să vii şi tu cu mine?
Ea se opri. Trezindu-se pentru a doua oară din vis. Puse hârtia în poşetă.
-Ştii că nu pot. Trebuie să lucrez şi pe lângă asta nu m-ar lăsa el.
-A da. El... bun. Atunci ne mai vedem noi. Şi păşi grăbit.
Ajunse acasă se aşeză pe canapea, haina o aruncă pe un scaun, deschise poşeta şi scoase hârtia cu poezia. Nu se uita la ea. O ştia pe de rost. Telefonul sună. Îl scoase din poşetă şi răspunse:
-Alo.
-Fluturi.
-Ce-ai spus?
-Aaa. Salut iubitule... scuze... nu ştiu la ce mă gândeam.
