"Iesit din Minti" ia o mica vacantza de Craciun. Asa ca in lipsa mea sa fiti cuminti sa mancati tot din farfurie, sa va distrati, sa radeti, sa iubiti, sa zambiti, sa fiti voi insiva cu micile voastre nebunii. Sa aveti un Craciun fericit si un an nou care sa inceapa cu zambet, bucurie, saruturi, imbratisari, vise, sperante, scopuri de atins, oameni de fericit. Si tot asa sa il continuati. ;)
ne vedem la anu... sau poate ceva mai devreme, nu se stie niciodata :D
luni, decembrie 24, 2007
joi, decembrie 20, 2007
Laptop
Stăm amândoi ascunşi în canapeaua moale ce pare să ne înghită. Privim cu cearcăne şi ochi grei ecranul din faţa noastră, dar nu îl vedem. Ci vedem prin el. Vedem perechi de picioare acoperite cu pantoloni de blugi, cu fuste de mătase până la genunchi, pantaloni de stofă, de bumbac; picioare încălţate cu şlapi albaştri, pantofi maro, tenişi, cizme cu toc înalt şi subţire: “really intense”. Schiţăm câte un zâmbet ce ca şi o coincidenţă se potriveşte cu ceea ce vedem. E amuzant. Eu mă gândesc la tine, la faptul că eşti atât de aproape încât pot să îţi simt pieptul ridicându-se şi coborând din nou într-un rimt uşor, cald. E amuzant modul în care zâmbeşti, în care îţi apar în colţul stâng o gropiţă. Ochii ţi se furişează în pe lângă ecranul din faţa noastră şi nu mai zâmbeşti, rămâi de piatră, intangibilă, solidificată, o statue perfectă de piatră. îmi întorc capul să te privesc mai bine şi revii la normal eşti aceaşi, ai acelaşi zâmbet, aceeaşi privire albastră şi binevoitoare, chiar jucăuşă. Aş vrea să te ating să mă asigur că tu eşti, dar mă tem. Da! O recunosc cu voce tare în mintea mea, mă ridic pe vârful unui munte şi strig la lună cum fac lupii: Mă tem! Dacă atingerea mea te va pulveriza? Însă în acel moment înţeleg că sunt doar o imagine, căde fapt ecranul la care noi privim este privit de cineva din exterior, noi suntem în interiorul lui, actori într-un film în care nu putem să ieşim din limitele scenariului. Îl am lângă mine. Spune că cei doi actori, adică noi doi, trebuie să stăm unul lângă celălalt şi fără să ne atingem (niciodată) să privim la ecranul din faţă şi să zâmbim. Acestea sunt rolurile noastre. Însă cu indicaţiile regizorale din mine ce fac? Întotdeauna am cedat presiunilor din exterior. O fac din nou. Stăm amândoi ascunşi în canapeaua moale ce pare să ne înghită. Privim cu cearcăne şi ochi grei ecranul din faţa noastră...
n.a.: scris sub influenta "REM" de mircea cartarescu,
miercuri, decembrie 12, 2007
07 ian. '37
Stau cu cutia de lapte lângă mine. E un moft ce mi-l permit, o mică obsesie. Stau pe scaun, privesc concentrat pe geam încercând parcă să descifrez ceva în noaptea de afară. De fapt încerc să înţeleg ceva din noaptea din înăuntru. E ceva acolo ce trebuie descifrat, trebuie scos la lumina monitorului ce se găseşte înaintea mea. Trebuie. Trebuie. Trebuie. Tot ce urmează este scris pentru tine. Da. Exact pentru tine. Fiecare punct, fiecare virgulă, fiecare cuvânt, propoziţie, frază, gând, amintire, sentiment.
Iau o înghiţitură de lapte. Strâmb puţin din nas ca şi când aş bea o băutură spirtoasă. Mă amuză mereu gestul. Poate de asta îl şi fac. Îmi aduce aminte de copilărie. Şi laptele, şi gestul. Simt o oarecare nostalgie după momentele când jucam şotron în faţa blocului. Pe atunci nu aveam altă preocupare decât găsirea unei pietre plate care atunci când o aruncai sa nu iasă din pătratele desenate cu creta pe asfaltul trotuarului. Acum nu mi se pare deloc greu să arunc o piatră, orice piatră într-un pătrat găsit la o oarecare distanţă şi să rămână acolo. Atunci aveai nevoie de o adevărată îndemânare, talent, şi chiar providenţă divină. Mi se pare atât de ciudat şi în acelaşi timp atât de minunat modul în care percepeam lumea, tot ce era în jurul meu, timpul, cerul, distanţele cu alţi ochii. Toate păreau exagerat de mari. Păreau infinite. Ţin minte că drumul până la bunica mi se părea enorm, şi simţeam nevoia de pregătiri serioase înainte de a merge pe la ea. Treceau 15 minute şi ajungeam, însă pentru mine parcă treceau ore întregi. O zi ţinea cât patru. O săptămână cât un an, luna care urma era infinit de departe, nici nu mă puteam gândi la ea atât de 'far away' mi se părea. Nu puteam să fac planuri pe durată mai lungă. Nici acum nu pot cu toate că timpul s-a scurtat considerabil de mult,aproape în fiecare clipă mă găsesc în criză de timp. Oare crizele acestea nu se pot trata? Nu există ceva medicamente care să atenueze aceste crize? Nu sunt doctori specialişti în tratarea timpului? Timpul e doar o altă boală, dar care avansează constant şi nu se poate vindeca, nici măcar nu poate stagna. Singura soluţie e să fii conştient de avansarea lui şi să te resemnezi. Nu prea poţi să recuperezi timpul pierdut, dar merită, chiar merită să încerci. Spun multe lucruri. Şi trebuie să recunosc că îmi place să filosofesc. Mereu mă iau cu vorba şi uit să te întreb măcar ce mai faci. Deci ce mai faci? Nu aştept răspuns. Ştiu că nu te grăbeşti să mi-l dai. Şi asta mă linişteşte pentru că mi-e frică de răspunsuri. Mi-e frică şi să pun întrebări. Ziceam că rândurile acestea sunt pentru tine. Am minţit. Sunt pentru mine. Încerc să mă definesc, să mă înţeleg. Ştiu că pare o stupizenie, dar chiar sunt unele lucruri pe care le fac şi nu ştiu de ce le fac. Poate din bravură, sau martirism, sau un orgoliu camuflat în bunătate, sau poate din prostie, inconştienţă, sau poate le fac pur şi simplu fără un motiv anume, din instinct, din simplitate. Nu mă cunosc, şi nu mă înţeleg deplin. Şi totuşi simt nevoia de o trasare a conturului meu pentru a şti în ce linii mă mişc. O încercuirea a persoanei mele, exact cum vedem în filme, când ajunge poliţia la locul crimei şi trasează cu cretă, cred, poziţia victimei. Acum doar studiez detaliile crimei. Încerc să îmi cunosc motivaţiile, speranţele, visele şi sufletul. Apoi urmează autopsia.
Încă o înghiţitură de lapte ca să îmi revin. Sper să nu cad în macabru. E destulă literatură îmbibată cu frică şi apă cu sare, pete de sânge, relaţii eşuate.
Îi admir pe cei care scriu despre vise împlinite, care au curajul să arate şi ‘happy endurile’.
Iau o înghiţitură de lapte. Strâmb puţin din nas ca şi când aş bea o băutură spirtoasă. Mă amuză mereu gestul. Poate de asta îl şi fac. Îmi aduce aminte de copilărie. Şi laptele, şi gestul. Simt o oarecare nostalgie după momentele când jucam şotron în faţa blocului. Pe atunci nu aveam altă preocupare decât găsirea unei pietre plate care atunci când o aruncai sa nu iasă din pătratele desenate cu creta pe asfaltul trotuarului. Acum nu mi se pare deloc greu să arunc o piatră, orice piatră într-un pătrat găsit la o oarecare distanţă şi să rămână acolo. Atunci aveai nevoie de o adevărată îndemânare, talent, şi chiar providenţă divină. Mi se pare atât de ciudat şi în acelaşi timp atât de minunat modul în care percepeam lumea, tot ce era în jurul meu, timpul, cerul, distanţele cu alţi ochii. Toate păreau exagerat de mari. Păreau infinite. Ţin minte că drumul până la bunica mi se părea enorm, şi simţeam nevoia de pregătiri serioase înainte de a merge pe la ea. Treceau 15 minute şi ajungeam, însă pentru mine parcă treceau ore întregi. O zi ţinea cât patru. O săptămână cât un an, luna care urma era infinit de departe, nici nu mă puteam gândi la ea atât de 'far away' mi se părea. Nu puteam să fac planuri pe durată mai lungă. Nici acum nu pot cu toate că timpul s-a scurtat considerabil de mult,aproape în fiecare clipă mă găsesc în criză de timp. Oare crizele acestea nu se pot trata? Nu există ceva medicamente care să atenueze aceste crize? Nu sunt doctori specialişti în tratarea timpului? Timpul e doar o altă boală, dar care avansează constant şi nu se poate vindeca, nici măcar nu poate stagna. Singura soluţie e să fii conştient de avansarea lui şi să te resemnezi. Nu prea poţi să recuperezi timpul pierdut, dar merită, chiar merită să încerci. Spun multe lucruri. Şi trebuie să recunosc că îmi place să filosofesc. Mereu mă iau cu vorba şi uit să te întreb măcar ce mai faci. Deci ce mai faci? Nu aştept răspuns. Ştiu că nu te grăbeşti să mi-l dai. Şi asta mă linişteşte pentru că mi-e frică de răspunsuri. Mi-e frică şi să pun întrebări. Ziceam că rândurile acestea sunt pentru tine. Am minţit. Sunt pentru mine. Încerc să mă definesc, să mă înţeleg. Ştiu că pare o stupizenie, dar chiar sunt unele lucruri pe care le fac şi nu ştiu de ce le fac. Poate din bravură, sau martirism, sau un orgoliu camuflat în bunătate, sau poate din prostie, inconştienţă, sau poate le fac pur şi simplu fără un motiv anume, din instinct, din simplitate. Nu mă cunosc, şi nu mă înţeleg deplin. Şi totuşi simt nevoia de o trasare a conturului meu pentru a şti în ce linii mă mişc. O încercuirea a persoanei mele, exact cum vedem în filme, când ajunge poliţia la locul crimei şi trasează cu cretă, cred, poziţia victimei. Acum doar studiez detaliile crimei. Încerc să îmi cunosc motivaţiile, speranţele, visele şi sufletul. Apoi urmează autopsia.
Încă o înghiţitură de lapte ca să îmi revin. Sper să nu cad în macabru. E destulă literatură îmbibată cu frică şi apă cu sare, pete de sânge, relaţii eşuate.
Îi admir pe cei care scriu despre vise împlinite, care au curajul să arate şi ‘happy endurile’.
marți, decembrie 11, 2007
Top Cat
uaiiiii deci ce tari erau desenele astea :))
ma uitam ca disperatu la ele cand eram copil. si acum m-as uita atat doar ca nu le mai gasesc. geniale.
si postul asta e tot referitor la revizuirea valorilor
ma uitam ca disperatu la ele cand eram copil. si acum m-as uita atat doar ca nu le mai gasesc. geniale.
si postul asta e tot referitor la revizuirea valorilor
Stand by me
Cine zicea ca muzica veche nu e faina... cred ca ar fi momentul sa ne revizuim valorile :)
Ceva tot legat de daemoni
N.A.: am citit foarte, foarte recent "sarmanul dionis" si mi-am adus aminte si de "luceafarul" si apoi mi-am adus aminte ca acum vreo 2 sau 3 ani in urma, de fapt cred ca au trecut vreo 4 am scris o poezie, si stiam ca o am undeva pe cd. am cautat-o si am gasit-o. Si m-am gandit sa o postez aici. cand am citit-o m-am prapadit de ras. totusi mi se pare ceva interesant, si cand dai peste ceva ce ai facut de mult parca te prinde nostalgia. va avertizez ca e lunga. chiar foarte lunga. si daca mai tin bine minte am scris-o dintr-o suflare. oare ce se intamplase atunci cu sufletul meu?
Undeva intr-o pestera umbrita.
Un demon si sluga lui, o preafrumoasa diavolita.
-Vino, sluga mea, am o slujba pentru tine.
Vino mai repede si asculta bine
Ce am sa-ti spun e foarte important
Ce ai de facut e foarte interesant.
-Spune stapane, te ascult si ma supun
-Fi atenta acum:
Sus in turn, in castelul parasit,
A ramas si moare de dor un indragostit,
Vreau sa mergi si sa-l faci sa sufere,
Sa simta durere, sa urle.
Sa-i furi speranta, sa-i furi sufletul,
Sa-i rapesti viata si gandul.
-Ce arme imi dai stapanul meu iubit?
-Te trimit pe tine, frumoasa, cum te-am intocmit.
Arma sa-ti fie privirea, cutitul cuvantul,
Mangaierea sa-i fie moartea, soapta ta sa-i fie plansul.
-Te iubesc si ma supun...Am si plecat.
-Ai zece zile sa-i vad sufletul sfasiat.
Intr-un turn de castel inconjurat de nori plumburii
Sta privind pe geam si plange cu lacrimi argintii
Sfasiat de dorul fetei dragi, cu ochii pierduti in zari
Un baietandru frumos privind peste munti si mari.
-Nici macar o zi nu pot sa stau fara tine.
Ochii mi se tulbura, sufletul mi se-nchide-n mine.
Inima ma lasa, bate tot mai rar.
Viata nu mai e un vis, e un cosmar.
De dupa norii grei privesc doi ochi albastrii
El simte atingerea lor rece si abisul celor doi astri.
“Cum pot sa cuceresc, sa-l fac sa uite de iubire?
Stapanul meu mi-a dat ordin, tre’ sa-l duc l-a-mplinire.”
Si dupa astfel de ganduri, cobori lin ,usor
Si se oprii in fata lui, plutind inca in zbor.
El tresari, privi in ochii ei, mut de uimire
“Ce este aceasta, aceasta frumoasa simtire?
Un raspuns la cererile mele,
O halucinatie, o festa a mintii mele”
-Nu, sunt atat de reala pe cat vrei.
Atinge-ma sa te convingi, si da, acestia sunt ochii mei.
-Ce este aceasta fiinta ce printre ganduri imi zboara,
Mi le citeste si mi le cunoaste intr-o doara?
-Sunt aici ca sa te rasplatesc pentru asteptarea ta.
-Sau poate esti aici sa-mi furi viata.
-Am venit sa fac tot ce tu doresti,
De tine am sa acsult, orice-mi poruncesti.
-Da? Orice voi cere tu vei face?
Orice voi vrea tu-mi vei da?
Orice razboi se va termina cu pace?
Pe ea o pot vedea?
-Sunt trimisa ei,... ea nu mai vine
Eu am venit... pentru tine.
-Nu ma pacalesti inger de lumina,
Inger frumos ce esti, dar patat cu tina.
Mi-a spus ca va veni, terbuie doar sa astept.
-Si eu care te credeam baiat destept.
Uite, ce sa fac sa ma crezi?
-Vreau pana la ea sa mergi,
Sa-i spui ca o iubesc,
Si...ca o astept.
-Am plecat...
Si dupa cateva clipe reaparu
-Ti-am spus eu, a spus NU.
-Nu la ce? Nu la ce?
-Nu crede ca o iubesti, cum ce?
-Bine, un pahar de apa vrei?
-Pentru ce?
-Ca ai alergat pan’ la sufletul ei.
-Dimineata se apropie, trebuie sa plec.
Ne vedem diseara tanarul meu plin de regret.
Si ingerul noptii din fata lui fu plecat,
Ca fumul, ca ceata s-a ridicat,
Cu prima raza de soare
Raza ce ar putea s-o omoare.
Urmatoarea noapte iar, ea ii aparu ca intr-un vis
Din nou pe marginea aceluiasi abis.
-Tot la ea te gandesti? Ti-am spus s-o parasesti!
-Cine esti tu inger cazut din inaltimile ceresti?
Imbracat in matase fina, transparenta si usoara,
Cine esti tu cea frumoasa sa-mi vorbesti intr-o doara
De cea care mi-a pus sufletul pe jar
De cea dupa care plang acum cu amar?
-Eu nu-ti ofer lacrimi, doar rasete de bucurie,
Nopti, intunecate, dar de fericire pline,
Daca vrei chiar acum daca mai invita
Eu doresc, si cu placere as intra in camera ta.
-Bine poti sa intri, noaptea oricum pare friguroasa
Si tu esti cam slab imbracata, uite ia te rog haina aceea groasa.
Sa te incalzesti, pana mai atat focul.
-Cu mine nu ti-ai incerca norocul?
-Poate daca totul era altfel, si nu gandeam deloc,
Poate daca eram surd, mut si orb.
-Cuvinte grele graiesti tinere copil, nu stii cine sunt
Sunt mult mai mult decat orice pe acest pamant,
Pot sa-ti indeplinesc orcie dorinta, cum ti-am mai spus,
Pot sa-ti aduc lucruri de jos sau chiar de-acolo sus.
Pot sa te inalt sa-ti fac un nume,
Sau pot sa te fac pulbere.
Pot sa-ti dau stralucire si bogatie...
-Dar fericirea poti sa mi-o dai mie?
-Dar nu asta este ce-si poate dorii mai mult un om?
Dar trebuie sa plec pana nu ma prinde al zilei somn.
“Zboara preafrumos inger pacatos, visul fura-mi-l
Lasa-ma sa ma zbat mai tare, lasa-ma dispretuit,
Apasa mai tare in rana sangeranda
Lasa singur sufletul meu sa planga.
Cu tine parca trec mai usor peste noaptea rece,
Dar acum ziua nesfarsit mai incet trece.
Ce mi-ai facut? Ce vrei sa-mi faci? Ce vrei?”
Si capul si-l lasa pe perna sa adoarma cu gandul la ochii ei.
-Oh! seara luminata de luna galbena cu pulbere
Cand va aparea acel inger ce aduce numai durere?
-Sunt chiar aici in spatele tau pe pat.
-Dar...dar cum ai intrat?
-Nu tu mai invitat? Nu tu mai chemat?
-Bine, bine uite ce vreau sa-ti cer
Daca spui ca faci tot ce-ti poruncesc.
Uite du scrisoarea aceasta si pune-o la capul ei
-Bine, daca esti sigur ca asta vrei.
-Doarme linistita frumusica,...la pieptul unui frumos.
-Ai si venit ce bine!... Ce ai spus? Asta-i un lucru de jos.
-Ti-am spus ce pot sa-ti aduc.
Asta e ceea ce ai vrut.
-Stai te rog cuminte, asa cum trebuie eu sa fiu,
Pana iti aduc ceva de mancare, ca foame iti e asta o stiu.
-Dar de ce faci asta, tocmai te-am jignit, chiar daca adevar am grait.
-Stiu dar pentru osteneala ta eu nu ti-am multumit.
-Trebuie sa zbor, soarele rasare dincolo de nori,
-Iar ma parasesti in zori.
“Ce e cu oamenii astia? De ce sufera atat?
Am sa vorbesc cu stapanul meu numaidecat.”
-Stapane, pestera e prea intunecoasa pentru mine
Unde esti sa pot sa vin la tine.
-Ai si terminat treaba pe care ti-am dat-o?
Inima deja i-ai furat-o?
-Nu stapane,...aaa...el se poarta bine cu mine.
-Banuiam ca nu va tine.
Uite du-l unde va vrea, da-i ce va vrea,
Dar fa-l sa uite de ea.
-Si cand imi va mai face bine, ce sa fac?
Blesteama-l ca doar esti un drac!
-Multumesc stapane am si zburat.
-Nu uita esti un drac!
-Uite dragul meu, am venit din nou
-Mi-ai adus si un cavou?
-Pentru ce, eu am venit sa-ti arat ce-nseamna viata
Ce se-ntampla noaptea, sa vezi placerea si distractia.
-Ce rost au toate acestea? Singur sunt acum
Singur vreau sa ma duc, sa nu vina nimeni la al meu mormant.
Mangaindu-i parul si sorbindu-l din priviri:
-Pot sa-ti arat tot ce vrei, sa-ti implinesc ale inimi porniri.
-Ca si Faust, nimic nu ma mai implineste...
-Poate doar cea care te iubeste.
-Da... ma poti duce la ea? Sa o vad?
-Dar ea nu te va vedea. Nu vrei asta... va fi prapad.
-Du-ma chiar acum, vreau sa o simt
-Vei suferii mai mult, nu te mint.
-Du-ma nu mai pierde vremea, noapte e tot mai scurta
Du-ma, de dorinta mea asculta.
Intr-un mic han, la o margine de sat
O vede pe ea intinsa, goala in pat.
Se apropie de ea, si o priveste in somnul ei lin
Nu poate zice nimic decat un suspin.
De pe o usa intra in camera, un barbat
Frumos, aratos, tot dezbracat.
Se aseaza langa ea in pat.
-Du-ma inapoi, vreau sa plec. Ohh... de ce n-am ascultat?
-Ti-am spus dragul meu, n-am vrut sa te mint
Acum iar trebuie sa plec, durerea ta o simt.
Si ca aburul de dimineata iar se ridica
Fara ca el sa o simta ea pleca.
In cea dea sasea noapte, amandoi in pat
Stau si povestesc in turnul intunecat.
-Dar de ce mi-a spus sa o astept?
De ce nu mi-a spus ce simte direct?
-Eu daca-ti spun ca te iubesc ma crezi?
-Tu esti din alta lume, prost ma crezi?
-Si totusi, viata ta este asemenea lui, nu?
Dar, tu poti fi inca fericit, mai crezi asta, nu?
-Da sigur, cand ea si-a batut joc de mine
Tu ai venit sa ma ispitesti, si asta o stiu bine.
Ceea ce nu stiu e de ce tot mai mult cedez,
Nu vreau ca pe tine sa te urmez.
Esti mult preafrumoasa, dar nu ai suflet,
Esti din alta lume, credinta ta pentru mine e un muget,
Scuza-ma te rog daca te-am jignit
Dar nici nu stiu daca un demon poate fi-njosit.
-Voi oamenii sunteti fiinte ciudate
Pe cei ce va fac raul ii iubiti, poate de aceea sunteti fiinte curate.
Imediat starea voastra de spirit se schimba,
De la fericire la disperare sufletul vostru se plimba...
-Asta face ca inima sa arda
Ca sufletul sa nu se piarda...
-Si totusi atat de multi degeaba traiti,
Mancati, beti ca sa muriti.
-Uiti ceea ce ne face oameni sa fim,
Noi iubim, noi iubim.
-Iar ne-am lungit cu aiureli,
Te sarut si plec soarele imi da dureri.
Si el cazu pe pat, cu gandul la ea si la celalalt
Rapus, ca un animal.
-Sapte seri au trecut, si tu iar ai venit.
Cei asta vreun ritual nemaintalnit?
Un test, o ispita mult prea grea?
Hai spune-mi cu cine mai e iubita mea?
-Nu vrei sa aflii si nici nu-ti pasa,
E cu altcineva, la o alta masa, in o alta casa.
-Du-ma si pe mine undeva unde sa petrec
Intr-un loc cu zgomot acolo vreau sa merg.
-Binenteles, te-nteleg, locul asta e prea linistit,
E timpul sa petrecem si noi un pic.
Intr-o mica cocioaba, plina de fum si aburi de alcool
Cu mult zgomot, cu oameni duhnind a namol,
Acolo se oprira, intrara si ei in acel loc,
Ea incercand sa-l prinda in joc.
-Mi-am dat seama ca nu vreau galagie, vreau tacere,
Vreau inapoi la cartile, si prietenii mei pe care ii ascult cu placere.
-Esti greu de multumit, dar daca inima asta-ti cere...
Uite ne-am intors, mai ai vreo placere?
-Da te rog sa te asezi, picioarele sa ti le spal,
Ca apoi sa ti le sterg cu acest val.
-Nu se poate, prea semeni cu o persoana
Care multi o deseneaza, tot degeaba, pe-o icoana.
Trebuie sa plec
Dar sa te intreb:
Pe ea ai uitat-o? Sau inca ti-o mai amintesti?
-Nu, mai potrivit ar fi sa spui:O mai iubesti?
Si raspunsul meu ar fi da
Si nu cred ca aceasta se va schimba.
“O te-as blestema, dar nu pot
De rau sa te vorbesc deloc,
Daca m-as putea schimba,
Daca si pentru demoni ar fi iertarea...
La el nu mai pot sa ma duc,
O sa o uite el, oricum pare uituc.
Da asta voi face, il voi lasa in pace,
Chiar daca de amaratul asta de om peste putinta de mult imi place.”
-Te astept, nu mai vii? Ca un vis ca un cosmar?
Ai plecat si tu dulcele si intunecatul meu amar?
Tu cea care mai intristat, si mai facut lumea s-o privesc
Total altfel, care mai facut sa ma intreb daca mai are rost sa iubesc?
“Din nou inconjurat de tacere, dar de data asta fara speranta,
Lasat singur in noaptea rece, pe un drum infundat, ca o zdreanta.
Nu te mai astept nici pe tine demon omenesc,
Nici demonul cu chip de femeie ingeresc.”
-Noua seri au trecut, totul s-a schimbat.
Linistea mi-am recapatat.
Totul a fost ca un urat cosmar,
Un ceai cu gust amar.
Si adormi de data aceasta linistit,
Cu gandul odihnit.
“Maine dimineata am sa parasesc turnul acesta blestemat
Imi incalc promisiunea si in alt loc ma retrag”
-Sa nu faci lucrul acesta, decat daca ma iei si pe mine.
Demonul nespus de frumos, cum mai numit, sta langa tine.
Si cu trupul dezgolit de haine,
Doar de lumina lunii invelit si nemaivazut de lume
Era langa el inca odata,
Din nou, o alta sansa.
-Nu pot asta, chiar daca esti diavol,
Am inteles ca si tu poti sa iubesti, dar doar jucand un rol.
-Fara roluri te iubesc, si voi plati pentru asta
Nu o viata de om ci intreaga eternitatea.
Inca un lucru inainte sa pleci, maine
Sa sti ca totul a fost apa cu paine,
Nimic din ce ai vazut nu a fost real
A fost doar slujba mea, un pas mortal.
Asteapta inca o ora, si doar apoi
Sa iesi pe usa si sa nu te uiti inapoi
Dimineata a venit, dar nu mai plec,
Si demonii au suflet, unii insa-l au inert.
-Dar soarele iti va face rau, vei ...
-Murii? Asta-i mana soartei?
Crezi in asa ceva?
Eu nu, asta-i decizia mea.
Usor razele soarelui atingandu-i trupul
Treceau prin ea imprastiindu-se din nou ca fumul.
O sarutare ii daduse pe buze ca semn de multumire.
Intra in moarte cu implinire,
Pentru vesnicie, pentru eternitate
O sarutare ce ii dadu libertate.
Baiatul mai astepta putin,
Iar la usa castelului se auzi un ciocanit lin,
Ca apoi in cea de a unsprazecea seara,
Ei doi impreuna in lume sa dispara.
Inapoi in pestera intunecoasa,
Dracul sef cu a lui mireasa.
-Nu ti-ai implinit slujba cum trebuia, cum ti-am spus
-Dar ceea ce am invatat e mai presus.
Dragoste nu exista fara sacrificiu.
-Nici neascultare fara pedeapsa, nici nebuni fara ospiciu...
duminică, decembrie 09, 2007
Care este Daemonul tau? (the Golden Compas)
cateodata sunt asa copil :D
dar e drept ca imi plac mult filmele fantasy... si acum nu de mult a aparut, de fapt pe 7 decembrie, filmul "The Golden Compas". fantasy binenteles. insa nu stiu cum am ajuns pe site-ul lor si acolo aveau un test interesant: "care este daemonul tau?" am facut testul si iata ce a iesit. :->
dar e drept ca imi plac mult filmele fantasy... si acum nu de mult a aparut, de fapt pe 7 decembrie, filmul "The Golden Compas". fantasy binenteles. insa nu stiu cum am ajuns pe site-ul lor si acolo aveau un test interesant: "care este daemonul tau?" am facut testul si iata ce a iesit. :->
vineri, decembrie 07, 2007
Iesit din minti se imbraca de sarbatoare
Se apropie sarbatorile asa ca m-am gandit sa fiu si eu in ton cu ele. 
joi, decembrie 06, 2007
raspunsuri in noapte
E trecut de ora 23. Mai exact acum când scriu aceste rânduri este 23:10 minute. Cu câteva minute înainte primesc un mesaj de la un număr pe care nu îl am în agendă. Ce e evident e că persoana respectivă mă cunoaşte. Îmi spune pe nume. Probabil şi eu o cunosc. Dar nu îmi dau acum seama cine este. Să revenim la mesaj pentru că el este important. Mesajul era ceva de genu: “a vorbi singur este echivalent cu a tăcea în doi?” Am răspuns că nu. Sunt total opuse. Persoana respectivă, hai să o numim ‘the secret messeger’ mă contrazice. Şi spune că nu am dreptate. (Culmea e că eu am întotdeauna dreptate. Asta a fost aşa o glumă în paranteză.) şi scriu aces post pentru a demonstra lui tsm (the secret messenger) că am dreptate.
Bun. Să o luăm metodic. Ce înseamnă a vorbi singur. A vorbi cu tine însuţi, a medita, a îţi expune gândurile în cuvinte rostite sau pur şi simplu a fi nebun; a dori să spui ceva lumii şi ea să te ignore complet. Dar a tăcea în doi? Asta presupune existenţa a două persoane care nu vorbesc, ci pur şi simplu tac. Şi care ar fi oare motivele? Nu se suportă, dar trebuie să convieţuiască împreună. Doar trăim într-o societate nu în junglă; se iubesc atât de mult, încât nivelul lingvistic nu este deajuns pentru a exprima iubirea lor unul faţă de celălalt, aşa că preferă tăcerea în locul cuvintelor atât de sărace; poate pur şi simplu sunt străini unul de celălalt şi fiecare îşi trăieşte propria suferinţă în tăcere, însinguraţi în mijlocul societăţii, ignoraţi de toţi, inclusiv de cei dragi. Nu sunt singuri dar totuşi sunt. Ţinând cont că azi dimineaţă m-am trezit cam devreme mă opresc aici cu enumerarea situaţiilor posibile pentru tăcerea în doi.
Acum ar urma comparaţia celor două lucruri. Nu cred că mai are rost să le înşir din nou, pentru că este evident că nu sunt acelaşi lucru, ba chiar ar putea să fie opuse. Există o diferenţă între a tăcea în doi şi a vorbi singur care le apropie oarecum. Faptul că vorbeşti când eşti singur şi taci când eşti cu cineva. Ce denotă acest lucru? Imposibilitatea de a te acomoda, de a-ţi ‘găsi locul’, vorba aia, de a face parte dintr-un grup. Variantele sunt mult prea vaste pentru a putea fi aduse sub acelaşi semn al echivalenţei.
Cu toate că sunt mai multe moduri de a înţelege cele două expresii, nu ştiu de ce dar vreau să mă axez asupra singurătăţii. Când vorbeşti singur şi nu te ascultă nimeni eşti singur, asta doar dacă nici tu nu te asculţi. Când stai cu cineva şi tăceţi amândoi, asta poate fie să anuleze singurătatea pentru că sunteţi două persoane care fac acelaşi lucru, şi nevoit aţi căzut de-acord (inconştient) să fiţi părtaşi ai tăcerii. Sau pur şi simplu a fi în prezenţa cuiva şi a tăcea nu face altceva decât să accentueze sentimentul de singurătate. Se pare că am ajuns să mă contrazic pe mine. În cele din urmă cred că pot să fie echivalente, dar doar în această situaţie specifică a singurătăţii. Am şi nu am dreptate. În general, laute ambele expresii, nu putem pune semnul echivalenţei între ele, dar (mă repet) în acest caz particular este posibil.
Bun. Să o luăm metodic. Ce înseamnă a vorbi singur. A vorbi cu tine însuţi, a medita, a îţi expune gândurile în cuvinte rostite sau pur şi simplu a fi nebun; a dori să spui ceva lumii şi ea să te ignore complet. Dar a tăcea în doi? Asta presupune existenţa a două persoane care nu vorbesc, ci pur şi simplu tac. Şi care ar fi oare motivele? Nu se suportă, dar trebuie să convieţuiască împreună. Doar trăim într-o societate nu în junglă; se iubesc atât de mult, încât nivelul lingvistic nu este deajuns pentru a exprima iubirea lor unul faţă de celălalt, aşa că preferă tăcerea în locul cuvintelor atât de sărace; poate pur şi simplu sunt străini unul de celălalt şi fiecare îşi trăieşte propria suferinţă în tăcere, însinguraţi în mijlocul societăţii, ignoraţi de toţi, inclusiv de cei dragi. Nu sunt singuri dar totuşi sunt. Ţinând cont că azi dimineaţă m-am trezit cam devreme mă opresc aici cu enumerarea situaţiilor posibile pentru tăcerea în doi.
Acum ar urma comparaţia celor două lucruri. Nu cred că mai are rost să le înşir din nou, pentru că este evident că nu sunt acelaşi lucru, ba chiar ar putea să fie opuse. Există o diferenţă între a tăcea în doi şi a vorbi singur care le apropie oarecum. Faptul că vorbeşti când eşti singur şi taci când eşti cu cineva. Ce denotă acest lucru? Imposibilitatea de a te acomoda, de a-ţi ‘găsi locul’, vorba aia, de a face parte dintr-un grup. Variantele sunt mult prea vaste pentru a putea fi aduse sub acelaşi semn al echivalenţei.
Cu toate că sunt mai multe moduri de a înţelege cele două expresii, nu ştiu de ce dar vreau să mă axez asupra singurătăţii. Când vorbeşti singur şi nu te ascultă nimeni eşti singur, asta doar dacă nici tu nu te asculţi. Când stai cu cineva şi tăceţi amândoi, asta poate fie să anuleze singurătatea pentru că sunteţi două persoane care fac acelaşi lucru, şi nevoit aţi căzut de-acord (inconştient) să fiţi părtaşi ai tăcerii. Sau pur şi simplu a fi în prezenţa cuiva şi a tăcea nu face altceva decât să accentueze sentimentul de singurătate. Se pare că am ajuns să mă contrazic pe mine. În cele din urmă cred că pot să fie echivalente, dar doar în această situaţie specifică a singurătăţii. Am şi nu am dreptate. În general, laute ambele expresii, nu putem pune semnul echivalenţei între ele, dar (mă repet) în acest caz particular este posibil.
Pur si simplu "touching"
Nu imi place sa iau ideile altora sau sa dau copy-paste de pe net, incerc sa fiu cat mai original, sa fiu eu, dar sunt unele lucruri, mai bine spus idei, care merita evidentiate. Asa este si urmatoarea reclama. Sunt sigur ca o sa va dea un sentiment ciudat dupa ce o sa o vedeti. :)
Gandeste-te de doua ori pe cine ai aproape si apreciaza-i, arata-le ce simti. Putem fi mai buni.
Gandeste-te de doua ori pe cine ai aproape si apreciaza-i, arata-le ce simti. Putem fi mai buni.
miercuri, decembrie 05, 2007
Mincinosul (in viziunea trupei MASCA)
Am fost acu seara la teatru. O piesa de teatru facuta de elevii liceului Emil Racovita din Baia Mare. Lume multa, sala plina, oameni printre randuri, inghesuiti, ce sa mai plin pana la refuz.
Elevii au jucat acceptabil, chiar foarte bine, decor simplu dar cu mult bun gust, nimic in plus, fara rost. Putin rigizi la inceput, emotii evidente, ici colo cate o replica uitata sau balbaita. Nu sunt omul care sa laude inutil sau sa critice inutil. Dar s-au descurcat. O comedie buna. S-a ras, s-a zambit. S-a comentat stupid din sala, majoritatea fiind elevi de la diverse licee. Dar peste toate o atmosfera placuta. Efecte foarte faine de lumini, o muzica aleasa cu gust ce se potrivea bine. De la house la rock, la rock simfonic.
Nu mai adaug nimic in afara de un joc cu adevarat talentat oferit de "mincinos" personajul principal, si doamna doctor mama celor doua fiice. Si Arlechinul, cel multicolor a jucat chiar foarte bine. Sarea si se invartea pe acolo, facea pe nebunul cu o naturalete innascuta. Toate astea sunt de bine;). Nu va expun 'plot-ul' aici. Citi piesa ca merita. E scrisa de Carlo Goldoni.
Trupa MASCA tine-o tot asa.
Si cateva imagini facute cu un telefon. Asa se explica calitatea proasta. :D
Elevii au jucat acceptabil, chiar foarte bine, decor simplu dar cu mult bun gust, nimic in plus, fara rost. Putin rigizi la inceput, emotii evidente, ici colo cate o replica uitata sau balbaita. Nu sunt omul care sa laude inutil sau sa critice inutil. Dar s-au descurcat. O comedie buna. S-a ras, s-a zambit. S-a comentat stupid din sala, majoritatea fiind elevi de la diverse licee. Dar peste toate o atmosfera placuta. Efecte foarte faine de lumini, o muzica aleasa cu gust ce se potrivea bine. De la house la rock, la rock simfonic.
Nu mai adaug nimic in afara de un joc cu adevarat talentat oferit de "mincinos" personajul principal, si doamna doctor mama celor doua fiice. Si Arlechinul, cel multicolor a jucat chiar foarte bine. Sarea si se invartea pe acolo, facea pe nebunul cu o naturalete innascuta. Toate astea sunt de bine;). Nu va expun 'plot-ul' aici. Citi piesa ca merita. E scrisa de Carlo Goldoni.
Trupa MASCA tine-o tot asa.
Si cateva imagini facute cu un telefon. Asa se explica calitatea proasta. :D
marți, decembrie 04, 2007
... (continuare)
Cei doi nu se sinchisiră de intrarea celuilalt. Îşi continuară jocul.
Hainele îi deveniseră prea strâmte, sau prea largi, gulerul cămăşii îl incomoda, bluza pe care stătea cu capul îi irita obrazul, podeaua era prea lipicioasă, pantofii îi erau prea mari, pantalonii prea aspri, manşeta prea lungă, respiraţia celui de lângă el mult prea puternică, zgomotul roţilor devenise infernal, chiar şi vocea subţire din compartimentul vecin era acum una baritonală sau poate era alta. Stătea totuşi nemişcat, înfricat că la cea mai mică mişcare zgomotele şi toate iritaţiile s-ar fi amplificat şi mai mult. Uşor îşi deschise buzele şi lăsă ca aerul să îi iasă încet din plămâni:
-Andreea.
Timpul se opri în loc. Toate iritarea dispăru, la fel şi toate sunetele. O tăcere neagră, parcă prevestitoare se aşezase peste cei din compartiment. Mirosurile se anulaseră la fel ca toate sunetele. Totul era suspendat în inexistenţă. Şi încet, ca şi cum o ceaţă s-ar ridica totul revenea la normal. Ceilalţi călători îl priveau cu o oarecare curiozitate.
-Ne cunoaştem? Sparse tăcerea vocea melodică a ei.
-Binenţeles. Replică cel care încă avea impertinenţa să stea cu ochii închişi, denotând un aer de aroganţă. O ştia şi el, dar o prefera în schimbul... com... în schimbul expresiei lui obişnuite. Vocea îi era răguşită. Probabil datorită aerului tare de munte pe care îl respirase timp de aproape două săptămâni. Trecuseră deja două ierni de când se plimbaseră de mână pe străzile întortocheate, înguste, ascunse în zăpadă. Străzile erau slab luminate. Ei erau îmbrăcaţi foarte gros. Nopţile erau extrem de friguroase. Dar întotdeauna când cerul era senin o luau încet, la braţ prin pădure până într-un mic luminiş ştiut doar de ei doi. Acolo se întindeau pe spate şi priveau cerul. Îşi făceau planuri de viitor, le scriau în zăpadă, se bulgăreau cu bucuria unui copil, râdeau şi apoi cădeau obosiţi pe spate unul lângă altul.
„Mi-ar place să devin scriitoare. Să scriu o carte comercială care să îmi aducă faimă, recunoaştere şi, binenţeles, bani. Şi cu bani aceia să pot să stau într-o cabană la munte, şi să nu îmi fac griji de nimic. Doar să citesc, să scriu cărţi cu adevărat valoroase, să te iubesc, să te strâng în braţe, să ne pierdem prin pădurile din apropiere, să avem şi doi câini. Pentru că ştiu că îţi plac câinii. Şi nimeni să nu ne tulbure liniştea. Să trăim singuri. Autosuficienţi.” Visa mereu cu ochii deschişi deşi ştia că nu va fi aşa, nimic nu o împiedica să viseze. Pentru el totul era ceva de basm. Probabil acesta era motivul pentru care se reîntoarse în scurta lui vacanţă acasă. Cu toate că nu putu să se plimbe în voie prin pădure. Dar zăpada moale de sub picioare, aerul proaspăt îi erau suficiente pentru a-i astâmpăra o sete produsă de amintiri ce îi reveneau în ultima vreme tot mai des în minte. Şi ce ciudat. Era în acelaşi tren cu ea. În acelaşi compartiment. Respirau acelaşi aer îmbâcsit, stăteau la doar doi paşi distanţă.
-Aş putea să ştiu de unde? Vorbea calm, rece.
Nu se poate să nu ştie. Era prea de tot. Doar petrecură un an de zile împreună până plecă ea la facultate. Se joacă doar. La fel cum o făcea când venea în fugă şi îl luă de mână trăgându-l după ea zicând că este urmărită de câţiva indivizi suspecţi. Ştia că nu e nimic adevărat din ce spunea. Dar se lăsa prins în jocul ei. Şi inventa şi el obstacole pe care le treceau împreună. Da. E doar un joc.
-De la facultate, minţi el, am fost colegi un an.
-Scuză-mă dacă nu te mai ţin minte, dar şti cum e într-un campus cum e cel de la T. când ai într-o grupă 30 de colegi, e cam greu să ţi minte care...
-Facultatea din B. nu T.. o întrerupse cu o oarecare timiditate. De ce minţise. Se prefăcea că nu îl cunoaşte, apoi minţea legat de locul unde şi-a terminat facultatea. Poate...
-M-am transferat în anul doi la T.
luni, decembrie 03, 2007
...
Nota autorului:
cred ca sunt intr-un impas. nu gasesc un titlu potrivit pentru povestea asta. daca aveti idei fiti buni si ajutati-ma.
cred ca sunt intr-un impas. nu gasesc un titlu potrivit pentru povestea asta. daca aveti idei fiti buni si ajutati-ma.
Bancheta moale, negricioasă, nespălată emana un miros greu de legume stricate, ouă vechi şi noroi. Nu îndrăznea să atingă suprafaţa lipicioasă a ei. Îşi ţinea mâinile pe genunchi. Capul îi era sprijinit de geamul ce despărţea coridorul de compartiment. Bluza moale avea mai mult un rol de protecţie. Geamul era şi el îngrozitor de murdar. Avea o obsesie pentru igienă şi o greaţă totală faţă de orice suprafaţă unsuroasă, murdară. Aerul era greu şi umplea parcă până la refuz compartimentul. Se simţea stingherit şi scârbit deşi era singur în compartiment. Stătea nemişcat cu ochii închişi. Trecuseră aproape două ore de când se urcă în tren din mica staţie a orăşelului său de munte. Regreta că pornise singur şi nu mai întârziase măcar încă o zi în aerul proaspăt şi rece. Era prea mare discrepanţa între atmosfera închisă, puturoasă, aproape tangibilă, şi care îi lăsa un gust acru în gură, a compartimentului infect în care se afla, şi aerul rece şi revigorant al muntelui şi prospeţimea zăpezii pe care o lăsase în urmă, nu cu o oarecare părere de rău. Cu doar câteva ore se bucura de scârţâitul zăpezii sub paşii lui. Acum auzea doar sunetul continuu, neîntrerupt, metalic făcut de roţile trenului, sub el. Şi din când în când se auzea câte o voce subţire din compartimentul vecin.
Uşa se deschise violent. Un val de râsete stridente şi sunete ascuţite năvăliră înăuntru. Odată cu ele şi trei persoane. Care de cum îl văzură, crezând că doarme îşi întrerupseră brusc discuţia. Îşi aşezară bagajele. Apoi bancheta scârţâi iritant pentru câteva momente ca in cele din urmă să rămână, din nou, ca o melodie ce se repeta la nesfârşit, zgomotul sec al roţilor. Erau doi bărbaţi şi o femeie. Unul dintre ei respira greu. Aveai senzaţia că cu făcea un efort supraomenesc pentru a respira. Parcă se sufoca. Celălalt mirosea puternic a bere şi tutun. Însă peste toate mirosurile din compartiment se putea simţi parfumul ei. Un parfum elegant, uşor, delicat. Nasul lui se obişnuise cu celelalte mirosuri şi acum acest miros nou, îmbietor îi cuprinse întreaga atenţie olfactivă. Îl cunoştea de undeva. Îl mai mirosise cândva şi oricât de mult încerca să pună degetul pe amintirea fadă stârnită de parfumul femeii nu reuşea. Un tremur scurt şi aproape imperceptibil îi cuprinse întreg corpul.
Bărbatul cu respiraţie îngreunată începu să vorbească şoptit cu femeia care îi răspundea doar prin interjecţii scurte.
-N-ai o ţigară? Celălalt le întrerupseră şuşotelile.
-Nu. Răspunse, cu o voce rigidă şi rece, cel ce parcă se sufoca.
Din nou linişte.
După câteva minute se auzi bancheta scârţâind. Ea se întoarse spre el şi îl sărută cu zgomot. Buzele lor se desprindeau şi se uneau continuu, haotic. Cel care avea în jurul lui o aură de tutun şi alcool se ridică brusc şi ieşi. Uşa compartimentului rămase deschisă şi imediat apăru controlorul care cu o voce plictisită, de bass, cu o respiraţie puternic respingătoare, ceru biletele la control. Cei doi îndrăgostiţi, sau amanţi, îi întinseră biletele.
-Carnete de student aveţi? Răsună vocea controlorului.
Tăcuţi, ca într-o înţelegere prealabilă pentru a nu divulga vreun secret important ei îi arătară carnetele. Controlorul se întoarse spre el.
-Biletul dumneavoastră!?
Încet îşi băgă mâna în buzunar, scoase biletul şi îl întinse controlorului. Rămase cu mâna întinsă şi ochii închişi. Controlorul ieşi închizând uşa violent. Se pare că acesta era singurul mod în care se putea manevra uşa glisantă.
Cei doi se întoarseră înapoi la îndeletnicirile lor. Făceau abstracţie de cel care nu se mişcase aproape deloc şi care, acum ştiau, nu dormea.
Din când în când aerul era brăzdat de câte un suspin al fetei, câte un ‘ah’ extatic, rostit complice cu un zâmbet pe buze, zâmbet ce persista şi putea fi descifrat şi în cuvintele monosilabice cu care răspundea şoaptelor celuilalt.
-Ai înnebunit! Şi vocea ei colorată ce te obliga să o urmăreşti acapară tot spaţiul din compartiment. Apoi urmă un râs colorat. Inconfundabil. Cuvintele se repetau mereu, mereu, amplificate tot mai mult în mintea lui. Vocea! Surâsul! Parfumul ei! Toate îi erau cunoscute. Era ea. Compartimentul luă alte proporţii. Geamurile deveniră bucăţi mate de gheaţă. Bancheta – o mlaştină lipicioasă în care se afunda. Uşa – ghilotina ce îl aştepta. Mirosul reveni, şi se aşeză greu, ca plumbul, pe pereţii plămânilor săi. Nu mai putea respira. În mijlocul acestor distorţiuni ale percepţiilor lui, ghilotina se deschise şi precedat de un miros mult mai accentuat de tutun, alcool şi acum şi mâncare regurgitată intră celălalt bărbat.
Cvartetul este complet. Spectacolul putea începe.
