Leapsa cu Cartea

"cand s-a oprit la parter am deschis usile si am intrat, apoi am tras dupa mine poarta grea de metal. carcera era mult mai mica decat mi-o aminteam, ma strangea literamente la umeri. abia am reusit sa ridic mana pana la buton, si asta abia dupa ce am dat drumul teancului de scrisori pe podea, caci aveam in cealalta mana, mai departe, sacosa cu manuscrisul. mormanul de hartie muceda m-a-ngropat pan- la genunchi."

Asta e leapsa mea. pagina 123 din "Orbitor" vol.2 de mircea Cartarescu

deci leapsa mai departe pentru... "fata ce se interpreteaza singura" , "Noua lumE" , "DarioPecarov" , "Simona " , "Sophie Kowalsky" , "To the MoOn and Back"

poate ca intrebati in ce consta leapsa :D
pai e simplu:
1. acum cand stai la calculator si citesti aceste randuri, uita-te in dreapta si in stanga si ia cartea cea mai apropiata in mana
2. deschide-o la pagina 123
3. sari peste primele 5 fraza/propozitii
4. posteaza urmatoarele 4 fraze/propozitii
5. da-o mai departe la alti 6 :D

distractie placuta

later edit :D nu uitati sa mentionati cine v-a dat leapsa =)) deci sa nu faceti cum am facut eu :))

scuze "hooplistule"

Virtual [reaction] by I.H.

A fake smile upon your face
Like the one we send to each other
I’m starting to think it’s all a maze
Why’s there no way out, I wonder…

Tell me, is this screen appealing?
The pixels form your lips, your eyes,
All this could be just so deceiving
Answer, or all in me slowly dies.

I don’t know how it unfolded.
Well no, I lied. It was a game.
Before this, my heart was bolted;
I’m guessing you’re the one to blame.

This story is not over yet
Summer’s almost here.
Wait a little, and I bet,
This won’t be virtual, dear.

Virtual

am ajuns acasă, ca de fiecare dată
cu un ochi închis,
cu un zâmbet fals pe buze,
extenuat, extins, exterminat, examinat, exuberant [sau poate nu chiar], expatriat.
m-am oprit în faţa uşii
cu un zâmbet la fel de fals pe buze. Din obişnuinţă.
Am intrat. Am păşit rar, apăsat, cu talpa simţind perii mici, roşii, negri, ţepoşi, fermi ai carpetei de pe hol. nu se compară cu ce ai tu acasă la tine,
unde intru mereu
cu un zâmbet fals pe buze şi timid.

Ne sărutăm virtual, ne facem cu ochiul,
virtual,
ne îmbrăţişăm virtual, şi ne salutăm
cu acelaşi zâmbet virtual şi fals pe buze.
Ne supărăm, plângem, ne rostogolim pe jos de râs, ne facem cu mâna...
virtual virtual virtual virtual...

suntem prizonierii creaţiei noastre,
pură ficţiune a realităţii create de noi.

privim în reflexia monitorului refracţia feţelor noastre cu zâmbet fals pe buze.
Ne minţim.
“Please wait while you’re shutting down.”
.
.
.
.
“Human disconnected.”

With all that I am - Hillsong

Nimic de adaugat...

Dedicatie pt A.C.

Sunt cuvinte simple ce le folosim separat de zeci şi zeci de ori pe zi,

dar acum, când ar trebui să le pun împreună, roşesc, mă...

bâlbâiesc,

transpir,

tremur.

Revăd colaje ale memoriei,

cu noi,

ei,

el,

ea,

voi,

tu,

ele.

Câmp verde, prieteni, desfă-mi pantalonii,

McDonalds, your crush, my crush,

disensiuni,

puţin rimel şi arătam ca şi tipu de la Greenday, apoi

un joc nebunesc.

“Cap ou pas cap?”

Şi totuşi e prea puţin... nu reuşesc să...

mă...

bâlbâiesc,

transpir,

tremur.

Cred că înţelegi. Ce e aici nu e poezie,

e doar felul meu de a-ţi spune

La

Mulţi

Ani.

Fabrica de fericire

Sper ca cei de la Coca-Cola Company sa nu ma dea in judecata pentru ca folosesc video-ul de la ei de pe site :D Chiar sper din toata inima :)) Oricum nu ar avea motive. Le fac doar mai multa reclama. In orice caz cine vrea sa downloadeze videoul o pot face de pe www.fabricadefericire.ro
Ce baiat de treaba is :D. Oricum mi se pare super tare animatia. Vizionare placuta.

Cea cu masca

Râsete, glume, priviri furişate, muzică în boxele bâzâitoare, zgomot mult, cola pe bord, semnalizare la stânga, capul înspre dreapta, acceleraţia la podea, un ultim zâmbet, un microbus alb şi… timpul s-a oprit. Picurii de ploaie au rămas suspendaţi, cuvintele blocate în laringe, gândurile adunate în neuroni, ochii aţintiţi în sus, doar mintea mea fuge dintr-o parte în alta, procesează tot fără încetare, apropierea imperceptibilă a microbusului, urma de apă ce se scurge pe parbriz, celelalte maşini, trecătorii…linişte… şi apoi a apărut ea. Da ea. Nu ea cea pe care o iubesc, nici ea cea care a murit de mult, nu ea cea care va fi, ci ea. În carne şi oase. Ea, moartea. S-a oprit în dreptul meu, şi a zâmbit. Aşa cred. Cel puţin schimonoseala de pe masca ce o avea pe faţă mi s-a părut un zâmbet. Nu am văzut nici o lumină albă, nici nu mi-am văzut filmul vieţii ruland prin faţa ochilor. Ci am văzut-o pe ea. O femeie tânără, îmbrăcată într-un sac de culoarea cenuşei, de culoarea cerului. Mâinile goale îi era de marmură albă. Faţa acoperită cu o mască ce lăsa să se vadă puţin din gură şi partea stângă a bărbiei ascutite. Buze palide, ochi verzi îngheţaţi. Părul argintiu în care se reflecta întreaga lume, şi în care puteai să vezi istoria omenirii în imagini de mărimea unui atom, ba nu al unui proton, dar cu atât mai mult le puteai vedea mai bine, mai clar. S-a oprit în dreptul meu. Mâna i-a trecut prin geam(ca si cum acesta nici nu ar exista) şi mi-a mângâiat faţa. O mângâiere caldă, protectoare, liniştitoare. Atingerea zilei de mâine. Apoi a dispărut, iar în următoarele momente totul, încet, încet, a revenit la normal. Am observat cum microbusul a intrat din plin în uşa mea, şi am simţit cum întreaga maşină se îndoaie şi se strânge de durere în jurul punctului de impact, oglinda s-a spart în mii de particule de sticlă ce o reflectau pe ea, cea care dispăruse. Apoi zgomotul ca o explozie în urechi. Scârţâit de frâne, metal îndoit, geamuri sparte, ţipăte de spaimă.

Ce faci când ajungi să te întâlneşti faţă în faţă cu ea? Îi zâmbeşti înapoi. Tragi maşina avariată pe dreapta, dai declaraţii, plăteşti amenzi, primeşti 3 puncte penalizare, mergi acasă şi te întinzi în pat, tragi cuvertura peste tine şi stai în linişte încercând să ghiceşti al cui e chipul ascuns sub mască.

Ergo Proxy

Piesa e mult prea tare... si la fel si animeul la care deja am inceput sa ma uit. Sper sa va starneasca ,asa putin, curiozitatea. Piesa e cantata de Monoral si se numeste: Kiri

Bucuresti, Bucuresti

Care e din Bucuresti sa ma ajute, adica sa ma corecteze daca gresesc. Imaginea aceasta e pe Calea Victoriei cred.
Cladirea CEC vis-a-vis de Muzeul de Istorie, da? Am nimerit muzeul? Chiar daca l-am vizitat nu-s sigur ce fel de muzeu este mai exact :D (va rog scuzati memoria mea scurta)
Valea Regilor. Imi place strada aceasta, chiar imi place :D O sa propun sa se faca si la mine in oras o vale din aceasta.
Fabulosul Hotel Intercontinental. Nu-mi vine sa cred ce bine arata. :))
Si nu atat de fabulosul Hotel Cismigiu. :D

Scaunele de Eugen Ionescu

Dupa cum nu multi stiti am fost la Bucuresti zilele astea si am avut frumoasa oportunitate de a merge la teatru. La sala Bulandra cred ca... o sala micutza, si rosie de tot, cun decor foarte tare...
Fara mai multe vorbe o sa aveti aici cateva poze si un mic clip din piesa... a fost jucata bine, si a prins la public. am prins ultimele doua bilete (sophie kovalsky multumesc ;) )

bun iata deci cateva poze:



Si un video foarte expresiv, vizionare placuta (e scurt ;) )

Shhhh... it's a SECRET

Sper sa aveti rabdare sa cititi pana in capat... si da era sa uit sa dai play la piesa cat timp o cititi. chiar merita si piesa si textul ;)



Draperiile mari dintr-un material de o culoare sângerie nu lăsau ca lumina soarelui ce strălucea deja puternic să pătrundă în camera. Aşa că dormitorul lor era încă sub protecţia nopţii. Patul mare din lemn masiv, învelit la rândul lui într-o pânză roşiatică dar transparentă era luminat doar de patru lumânări mari aflate la cele patru colţuri ale patului. Dacă am da la o parte perdeaua cărămizie am găsi îmbrăţişati sub o plapumă din mătase fină cu broderii de fir auriu şi roşiatic, un bărbat şi o femeie, ce arată mult mai tineri decât adevărata lor vârstă. Poate vă întrebaţi cum au ajuns cei doi acolo, sau dacă sunt căsătoriţi, sau dacă sunt amanţi. Sunt sigur că mintea unora dintre voi a luat-o deja razna şi inventează diferite scenarii, chiar începând cu noapte ce a trecut, noapte care şi-au petrecut-o tot în acest pat. Dar pentru cei cu o imaginaţie debordantă ţin să vă dau următorul detaliu: sunt mai reci ca gheaţa, trupurile lor sunt vinete, şi da… nu mai respiră. După cum va concluziona şi detectivul ce va intra în acest dormitor cam peste vreo douăzeci de minute aproximativ, au fost otrăviţi. Într-o casă aşa de mare, un adevărat “mansion”, poate o să vi se pară drept o curiozitate că sunt angajaţi doar patru persoane: bucătăreasa, care locuieşte într-o anexă a casei, o cameră mică, dar confortabilă, o cameristă, fiica bucătăresei care locuieşte împreună cu ea, dar care atunci când stăpânii sunt plecaţi îşi invită iubitul (un cărăuş din portul din apropiere, băiat bine făcut, oţelit de greutăţile vieţii, dar nespus de frumos ca un fel de compensaţie pentru greutăţile prin care a trecut de când s-a năcut, dar să nu deviem prea tare, băiatul e prea tâmp totuşi să comită o crimă) şi îşi petrec nopţile îmbătaţi de dragoste, murdărind aşternuturile preţioase şi desfătându-se în luxul stăpânilor ei; apoi ar mai fi şoferul care este şi mecanic: un bătrânel cam la vreo şaptezeci de ani, fără păr pe cap, dar cu o musteaţă stufoasă ce îi acoperă buza de sus în totalitate şi parţial şi pe ce de jos, cu o vedere agilă, şi o loialitate greu încercată dar nepătată; şi nu în ultimul rand majordomul. Un tip înalt, cam la treizeci de ani cu o privire vicleană, mereu având în gură fie o vorbă siropoasă fie una tăioasă, după seama celui cu care vorbea. Mereu era îmbrăcat în negru, frac, cămaşă, vestă, pantaloni, ciorapi, pantofi, cravată, musteaţă, ochi, sprâncene, toate negre. Îi plăcea să umble aranjat, mereu proaspăt ras, mereu mirosind a trandafiri, aşa încât foarte multe ori fu confundat cu stăpânul casei. Îi plăcea când se întâmpla acest lucru, ba chiar ajuta la dezvoltarea confuziei. În fine. Un om avid de putere. Obsedat, ba chiar posedat de ea.
Cred că aţi vrea să ştiţi câteceva şi despre cei doi proaspăţi decedaţi. Păi să vedem... El e un bărbat aproape de douăzeci şi cinci de ani, dar nu arată mai în vârstă de optusprezece ani. Ea la fel. Amândoi erau extremi de bogaţi, şi la fel de neglijenţi cu bogăţia lor. Crescuseră fără părinţi, şi ajunseră să se cunoască abia cu o săptămână înainte de “tragica lor moarte” cum avea să scrie pe prima pagină a fiecărui ziar din micuţul port al mării Nordului. Detectivul deja a terminat cu analizarea circumstanţelor şi a trecut la interogarea angajaţilor. Nimic interesant, bucatăreasa ştia de prezenţa lor doar prin faptul că primea ordin să pregătească mâncare pentru stăpân şi oaspeţi. Camerista fu cea care îi descoperise şi care chemase poliţia. Era prea speriată ca să vorbească aşa că detectivul o lăsă să se mai liniştească. Majordomul era prea încurcat ca să spună ceva. Nu ştia ce să facă. Să se bucure pentru că avea să moştenească o bună parte (aşa credea el) din “mansion” sau să plângă moartea stăpânului lui. Şoferul fu cel mai calm şi cel mai necooperant. Nu scosese un cuvânt. Îl privi mereu pe detectiv cu un fel de ură în ochii, privire care îl stingherea şi îl făcea să nu se simtă bine în prezenţa lui. Nu reuşi să scoată nici măcar cum îl cheamă. Bătrânul era un mormânt sigilat. Dacă ştia ceva era clar că nu avea de gând să spună nimic.
Să îi lăsăm pe detectiv şi pe suspecţii lui, pentru că toţi înafară de bucătăreasă se găseau momentan pe lista suspecţilor, şi să ne întoarcem cu vreo opt zile înainte de “crunta dublă crimă, de pe strada ‘Third Day’s Grace’” sau după cum îi spuneau localnicii, Grace Street.
Stăpânul casei se plimba pe faleză, când deodată auzi un ţipăt ascuţit. Îşi întoarse capul dar nu văzu pe nimeni. Apoi auzi un strigăt după ajutor. Fugi grăbit spre locul de unde se auzea sunetul şi acolo salvă viaţa unei persoane îmbrăcată într-o rochie, albă, cu decolteu dantelat, dar sfâşiată pe alocuri. Alunecase şi era cât pe aici să cadă în mare de la o înălţime de douăzeci de metri. Îmi vine greu să îi tot spun stăpânul casei, dar ştiu că nu ar fi vrut ca numele să îi apară prin vreo carte, mereu a dorit să îşi păstreze anonimatul de aceea îi voi spune doar A. de la anonim. A. nu a aşteptat scuze, nici măcar nu a lăsat un cuvânt să iasă din gura celei salvate. A sărutat-o şi a dus-o la el acasă. Şi da de o săptămână, cum deja probabil a aflat şi detectivul ce o interoga pe cameristă, care sub privirile blânzi ale detectivului îşi revenise devenind tot mai roşie pe măsură ce vorbea, ei nu mai ieşiră din cameră.
“Nu intram decât să le duc de mâncare dimineaţa, de fapt pe la ora unsprezece, şi seara pe la ora opt. Doar la ora cinci mai băteam la uşă să întreb dacă doresc ceai. Era unsprezece trecut, pentru că mama întârziase cu pregătitul mâncării, ştiţi cum e, e în vârstă şi nu mai are aceeaşi forţă ca şi la douăzeci de ani. Am ajuns în cameră pe la unsprezece şi douăzeci. Şi i-am găsit aşa. Vineţi, îmbrăţişati, Domnul A. îmbrăţişând-o, şi cu buzele lipite de fruntea domnişoarei...” Nu mai conta ce spunea camerista. Încurca faptele sau poate minţea. Pentru că ceea ce văzuse detectivul era domnişoara ce îl strângea pe bărbat în braţe şi avea buzele lipite de fruntea lui, nu invers.

“To tell a long story short” şi ca să vă stric hazul şi să anulez suspansul am să vă zic direct ce s-a întâmplat. Nu e o nuvelă cu tentă poliţistă e doar o provocare de a vă pune imaginaţia la lucru. El era de fapt o ea şi ea era de fapt el. Aţi înţeles nu? Stăpânul era de fapt stăpână, dar care pentru a putea impune respect se îmbrăca în bărbat, iar domnişoara era de fapt un travestit, o rudă exilată a stăpânei, pentru că era considerat nebun. De aici şi diferenţa dintre ce spuse camerista care le văzuse doar chipurile, dar detectivul le văzuse şi trupurile. Toate aceastea fuseseră elucidate de către şofer, care se duse direct la detectiv şi îi puse în mâini două foi. Una era contractul şoferului cu domnul/doamna A. semnat în sânge şi clauza principală era că avea să păstreze orice secret 24 de ore până moartea lor. Cealaltă coală era scrisoarea celor doi de rămas bun încredinţată în mâna şoferului la câteva ore după ce îi adusese pe cei doi la”mansion”. Se otrăviseră.

Vă las pe voi să găsiţi motive mai mult sau mai puţin plauzibile pentru acest caz. Pentru mine e momentul să mă retrag, să dau draperiile acestea la o parte şi să trăiesc ca şi un cărăuş în port alături de iubita mea camerista acelui “mansion”. De fapt acum stăm doar noi împreună într-un mic apartament aproape de faleza unde ne-am cunoscut. Sacrificii trebuie făcute pentru a putea trăi în linişte şi fericire. Bogăţii trebuie date la o parte, împrăştiate, şi chiar vieţi trebuie au trebuit oferite pentru obţinerea vieţii noastre.

Semnat M.

De la 37 in sus...

37,7.

Întins pe spate, cu ochii lipiţi de tavanul alb.

Plictisit de starea de enervare şi enervat de starea de plictiseală

Număr secunde, vieţi irosite, războaie mondiale,

Inimi transplantate. Mă plictisesc şi nu mai număr.

37.9

Albul tavanului se face roşu, ochii mă înţeapă.

Transpir. Gâtul mi se încleştează, aerul ce îl inspir îmi provoacă durere.

Aştept să îmi revin. Aşteptarea îmi provoacă vomă.

Ştiu ce am lăsat în urmă, şi ştiu ce va urma.

38.4

Viaţa prinde culoare şi culorile prind viaţă.

Cred că abia acum simt focul ce ardea în mine. Mocnit.

Dar acum prinde formă. Pare un ceva curb, cred că e cerc.

Pare vechi.

38.7

Mă sufoc. Aerul îmi arde traheea. Tuşesc şi scuip lavă incandescentă.

De fapt e tot salivă. Trăiesc printre metafore. Am pereţii tapiţaţi cu metafore,

Cu jocuri de cuvinte, cu litere şi aliteraţii, procedee artistice şi stilistice.

Mi-e dor de liceu. De orele de chimie şi fizică. De râsul isteric al irlandezului.

39.0

Toată lumea se alarmează. Cică sunt palid şi rece.

Sunt doar obosit, şi am doar o mică deficienţă respiratorie.

Nimic alarmant. Mi-e puţin frig. Nici în cort nu era mai cald.

Aş vrea să cânt ceva, dar mi-e aşa de uscat gâtul. Apă vă rog.

39.5

Durerea de cap e îngrozitoare; parcă am înghiţit spini şi mi-au rămas în gât,

Pieptul mă roade în interior, vrând să scoată la iveală toate amintirile

Şi toate trăirile. Nu înţelege că acum tot ce vreau e să o aud. Insistă.

Urlu şi durerea creşte.

39.9

Bună seara doamnă Celsius. Nu aţi văzut pe aici o vioară?

Variety by Alecs Cupar

Pentru a vedea mai bine poezia, dati click pe ea :)

08 Ian. '03

Îmi lipseşte sticla de lapte… îmi lipsesc câteva şurube, ar spune alţii. Nu contează. Oricum nu mă simt prea bine. Să fii treaza 24/7 in ultima săptămână… da, cred că acesta e motivul… sau poate simplul fapt că revin asupra aceloraşi greşeli, din nou şi din nou şi din nou… Ce greşeli? Păi cum ar fi să uit să fac plinul. Toată lumea uită, nu? Da. Uită. Însă mie mi se întâmplă atunci când vreau să fiu “cavaler” într-o lume fără eroi… doar cu sperietori de ciori… sau poate eu sunt sperietoarea. Cine ştie? Astăzi am fost lipsit de inspiraţie. Nici nu am avut zile prea bune. Nopţile au fost dezastru. Câte o noapte la lumina lumânărilor, alta încercând să repar maşina (dacia evident), alta zdrobindu-mi genunchiul, alta încercând să dorm fără ca sângerarea să repornească… şi da, am visat fără să dorm.

Oricum. Ce vă pasă vouă? Să aveţi noapte bună. Şi nu vă prefaceţi că nu sunteţi pe aici, pentru că ştiu că citiţi şi tare aţi vrea să vă băgaţi nasul prin vieţile altora. Nu negaţi. Mai vorbim noi.