100

Mă chinuesc de ceva vreme să înţeleg dacă m-am schimbat sau dacă pur şi simplu am luat o mască pe faţă, dacă acesta, cel de acum, cel care scrie şi care exact în aceste momente ascultă Vama Veche, este acelaşi cu cel de acum o lună, dacă structura internă complexă a sentimentelor, senzaţiilor, amintirilor, frustrărilor, preocupărilor ce forma sufletul meu ieri este aceeaşi cu structura care mă uimeşte astăzi prin noutatea ei, dacă eu de ieri sunt eu de azi…
Dar aceste inconsecvenţe îşi au oare rostul, sau mai bine zis analizarea lor de către mine îşi are rostul?
Ţin foarte bine minte cum eram doar cu câteva luni în urmă când savuram şi goleam până la fund paharul plin al autoînsingurării, al autocompătimirii, când încercam să… ce încercam? Pentru ce eram trist, cu ochii adânciţi în orbite, cu sufletul înghesuit într-un colţ, ascuns de privirile feminine, de surâsurile lor false, pentru ce fugeam mereu de oameni? Oricum dădeam din nou peste ei… oriunde m-aş fi întors aş fi dat din nou peste ei. Oamenii ăştia sunt ca un fel de microbi încăpăţânaţi, obişnuiţi cu amoxicilina şi oxicilina, de care parcă nu poţi să fugi nicăeri. Chiar şi când mă întorceam cu spatele către ei şi priveam înapoi, şi mă uitam peste pozele decolarate, cu zimţi pe margine, pătate, îngălbenite de timp, poze ale trecutului meu, cel care am fost la un an, la trei, la zece, treisprezece, paisprezece, două zeci (mă recunosc în ei dar cât de departe sunt de ei), chiar şi acele amintiri sunt legate, influenţate, negate, impuse de oameni.
Cel de azi va fi acelaşi cu cel de mâine?
Am impresia că sunt doar o imitaţie falsă a trăirilor unui Eliade cu aproape 100 de ani în urmă, a unui Cărtărescu sau Kafka. Dar eu sunt diferit, eu iubesc diferit, eu gândesc diferit, eu simt diferit, eu sunt cu 100 de ani mai diferit, eu mănânc diferit, beau diferit, sărut diferit, simt şi înţeleg diferit. SUNT DIFERIT. Scriu diferit. Plâng diferit.

Trebuie, dar trebuie, este o necesitate ce nu poate fi amânată, deci trebuie să scriu următoarele rânduri aici, pentru că dacă nu o fac simt că o să mi se scurcircuiteze legăturile neuronale, şi întreg sistemul meu de gândire va ceda pentru câteva secunde, va cădea la pământ, va cădea în uitare, şi pentru câteva secunde doar, poate, voi rămâne tâmp, cu privirea în golul etern al propriei minţi, şi doar atunci în acele momente mă voi înţelege pe deplin, înţelegând idioţenia în care am căzut. Dar nu pot să permit aşa ceva, de aceea trebuie să scriu:


Te plac pentru că atunci când mă priveşti zâmbeşti, şi niciodată nu am ştiut de ce o faci.
Te plac pentru că mă ţii de mână,
Pentru că îţi place să citeşti, pentru că de fiecare dată eşti somnuroasă.
Te plac pentru că am impresia că suferi de o formă subtilă de ataraxie.
Te plac pentru că şi tu mă placi.
Pentru că îţi plac ciupercile şi mie nu,
Pentru că te dai pe role, pentru că îţi tai singură blugii,
Pentru că te uiţi la desene animate, bei cola; pentru că învăţăm poezii împreună. Poezii pe care de fapt le deteşti.
Te plac pentru că nici unul dintre noi nu îndrăzneşte să spună: „te iubesc”; pentru buzele subţiri, pentru respiraţia caldă, pentru că ai mâini fine şi degete de pianistă,
pentru faptul că îmi zici mereu că sunt inconştient.
Şi mereu ai dreptate.
Te plac pentru momentele în care îţi laşi capul pe umeri şi îmi spui că o să îmi simţi lipsa…


Sunt poate 100 de motive pentru care îmi placi, poate mai multe, sau poate sunt doar acestea… Dar nu contează. Tu acum dormi, eşti liniştită. Te întreb: acesta sunt eu? Cel care se apropie de tine, care te ţine de mână, care te sărută, care te sperie, care zâmbeşte când tu zâmbeşti, care are impresia că a pierdut o lume întreagă când tu îţi pierzi ceva neînsemnat ca şi cum ar fi un breloc; acesta sunt eu?

După al 100-lea post pe blog mă întreb: acesta sunt eu? Unde este continuitatea, progresivitatea, evoluţia mea? Schimbările sunt burşte şi radicale, dar da acesta sunt eu: M.

Blog Addiction

78%How Addicted to Blogging Are You?

Sondaj de curiozitate

Nu stiu de unde mi-a venit idea asta cu sondajul (sau sa fie o intrebarea de pe un chat - "ce parere au barbatii despre femei?" ) pur si simplu am avut o revelatie, si ma gandeam ca ar fi interesant sa aflu opinia cititoarelor, adica a persoanelor de sex feminin (si/sau a persoanelor efeminizate) despre barbati. Binenteles ca se vor raspunsuri sincere, concrete, exacte, la obiect (in acest caz, dar nu in toate cazurile 'barbatul'), si obiective sau nu, din inima, sau de la locul de munca, de acasa, de la scoala... pur si simplu pareri sincere despre cum este barbatul 'azi'... si o extra optiune ar fi: care este viitorul lui.

deci ca sa stim exact despre ce vorbim: CE PARERE AU FEMEILE DESPRE BARBATI? si care este viitorul lor?

Raspunsurile le puteti lasa anonime sau nu, la sectia de comentarii :)

p.s.: astept cu o curiozitate nestavilita comentariile voastre :)

Temeri

În ultima vreme mi-e frică să scriu. Poate ceea ce scriu nu este altceva decât o zgârietură pe un perete muced într-o încăpere fără lumină, fără geamuri, fără uşi, fără tavan, doar patru pereţi înălţaţi până la infinit sub un cer negru şi ascuns de privirile profane, un robot care scrie amintirile creatorului său pe singurul material la îndemână ca acesta regăsindu-le să îşi recunoască creaţia. Sau poate sunt un demiurg, un Proxy, creator de lumi prin însuşi scriitura mea, un creator nemilos, care dă viaţă şi ia viaţa după plăcerea lui, după cum îi sună lui bine, după instinct, după chef, ignorând desăvârşit viaţa ce a insuflat-o prin “Logos” în universurile lui.

Mi-e frică pentru că nu ştiu în ce măsură ceea ce scriu se răsfrânge asupra propriei mele vieţi, asupra universului meu, asupra ei... Acum totul gravitează cu o viteză incredibilă în interiorul încins al creerului meu ca şi nucleul pământului. O mişcare circulară pe trei elipse în jurul unui nucleu central. O puzderie de atomi ce se mişcă la infinit, ce pun în mişcare două mâini care scriu, care se crează, care definec fiinţa din care aparţin, de care sunt legate. O bucată de materie, ceva mai complexă ca o bucată de pământ.

“La început a fost Cuvântul...” Oare acesta, al câtelea început este? Oare contează? Oricum sfârşitul va fi tot în Cuvânt. Cartea deschisă din faţa unui Dumnezeu magestic, strălucitor, ORBITOR, un Dumnezeu al creaţiei sale, exclus, defenit, impus, cerut, renegat, tânjit, scuipat, înjurat, blestemat, adorat până la extaz... acea carte va fi sfârşitul, şapte peceţi, o listă cu cei mântuiţi, listă scrisă de noi cu mâna lui Dumnezeu. Fiecare luând mâna lui Yahve în mâna noastră şi ca şi cum am învăţa un copil să scrie ne-am scris numele în Cartea Lui.

“Un univers întreg într-un cuvânt”

Mi-e frică de atotputernicul “Să fie!”, mi-e frică să nu creez ceva ce mai apoi să îmi scape de sub control.

You and Me

Cu multe multe multumiri fotografului, o poza geniala ;)
Ioana ti-am zis ca te facem fotografa trupei :D

el...

Mă ard ochii. Văd totul puţin roşiatic cu o oarecare tentă de infraroşu. Se întâmplă lucruri ciudate cu mine. Gelu pleacă. Odense… nici nu ştiu de ce am rostit numele acestui oraş cu nostalgie. Poate pentru că pleacă.

Printre aburi de fum Gelu arată ca un bătrân înţelept. Zâmbeşte calm, spune printre rotocoale de Malboro “Lol”, şi viaţa merge, trece mai departe, la fel ca şi moartea. Le cunoaşte pe amândouă, prietene bune între ele. Fac pariuri, concursuri, dar Gelu le ştie şmecheriile. Când e plictisit le zâmbeşte dispreţuitor, îşi termină cafeaua, stinge ţigara şi pleacă. Pleacă la Odense.

Gelu e poet. Nu cum cred alţii, nu în cuvinte, ci tocmai prin ce nu spune. Gelu e şi boem şi îl preţuiesc pentru asta. Nu o ştie. Nu ştie că îl preţuiesc.

Are privirea obosită; e obosit. E ca şi un copil într-o carapace de broască ţestoasă uriaşă, toată lovită, îndoită, găurită. Gelu supravieţuieşte. E liber.

Gelu vorbeşte despre el la persoana a treia. Dedublarea aceasta îl face filosof. Filosoful din Odense. Gelu pleacă în Odense.

Vinişoare roşiatice se extind şi îmi acoperă toată suprafaţa albă a ochiului. Am febră. Ochii îmi ard. Îi închid şi simt cum căldura de pe cornee se transmite pe interiorul ploapelor. Şi Gelu pleacă.

N.A.: pentru prietenul meu Gelu

Lifehouse - You and Me

Pentru D., pentru ca... e ea :)

hmm... mai caut

mi-am spus aseară în vis că aşa nu se mai poate

trebuie să scriu o poezie fără rimă si fără ritm

ceva adânc, profund, ce să zdruncine preconcepţii din temelii,

ceva subtil.

aşa că mă pun pe scris.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

atât e tot ce ştiu, tot ce pot să spun

undeva e prea plin, pentru că la mine in debara e gol

ce să vă zic???

\termin/

“iti ravasesc un pic sifonierul, patul, dulapurile..

nu imi gasesc inspiratia, mai caut”

Greenday - Wake me up when september ends

7 simptome ale indragostiri?

Prolog
e trecut de 12:30, iar eu am doar un paragraf scris dintr-o lucrare ce trebuie sa fie cam de vreo 3-4 pagini... nu am inspiratie deloc, se pare ca nici cafeaua nu ma ajuta, nici muzica, nu gasesc cuvinte sa imi exprim ideile, ca de idei nu duc inca lipsa... si uitatu-va si voi ce fac... is foarte curios voi ce parere aveti... noh inapoi la treaba...


1. te trezesti fara sa vrei gandindu-te la persoana respectiva
2. nu iti place cand cineva din anturajul tau o critica, chiar daca iti dai seama ca acel cineva are dreptate
3. iti place sa vorbesti cu ea... si o faci si pana la 4 dimineata chiar daca stii ca maine te trezesti de la cinci
4. de fiecare data cand se intampla sa fie prea aproape de tine, sa te atinga din greseala, sau sa iti zambeasca sau sa te priveasca sau doar sa crezi ca te priveste, inima sa inceapa sa iti joace feste si imediat sa iti creasca tensiunea
5. te bucuri cand gasesti lucruri comune ce va plac... sa mancati ciocolata, sa priviti stelele, sa cititi sau mai stiu eu ce...
6. incepi sa iti faci griji irationale in legatura cu persoana respectiva si incepe sa iti pese tot mai mult de ea, de ce face, unde merge etc.
7. cand se simte bine te simti si tu bine, cand e trista si tu esti trist, cand plange tie ti se intorc toate in tine si ai vrea sa rastorni universul sa nu mai planga (exagerez, da ai vrea sa poti face ceva sa nu mai planga, desi asta se poate extinde si la prieteni cu atat mai mult la persoana de care esti indragostit)

N.A.
daca mai aveti de adaugat va rog sa o faceti... daca ai toate simptomele acestea esti indragostit, sau doar esti bolnav si ai nevoie de comprese cu apa rece? :))

Sarutul

Soare mult afară. Foarte mult. Te îneci în atâta soare. Eu în schimb mă plimb pe străzi brambura. Mă uit în vitrine. Mă opresc, admir, critic, merg mai departe. Nimic special, doar o adiere proaspătă de primăvară. Fără miros de flori, ci doar miros de iarbă crudă. Ca şi cum ai fi în mijlocul unui câmp verde. Deschizi ochii şi eşti uimit de traficul intens de pe câmpul tău cu verde.

Mă uit din nou prin vitrine. Pe la jumătatea Blvd. Bucureşti aproape de intersecţia cu Unirii, mă opresc în faţa galeriei de artă: tema expoziţiei “Sărutul”. Intru. Câteva nuduri indescifrabile, vreo două picturi cu nuduri aurii ale unor femei fără cap pictate din spate, un chip de femeie între două bucăţi muşcate de măr, doi bărbaţi cu o barbă aspră desenaţi cu carioca sărutându-se sub sigla: IUBEŞTEŢ APROAPELE. Ale desene indescifrabile, mult prea abstracte pentru o minte primăvăratică ca şi a mea. Ies la fel cum am intrat, curios.

Singurul lucru la care mă duce gândul e visul pe care l-am avut dimineaţă. Două perechi de buze se unesc; la început tachinându-se, apoi contopindu-se total, amestecându-se, pierzându-se într-un sărut nerăsuflat. Două guri ce se căutau una pe cealaltă oarbe, disperate, nesătule.

Pe unul din păreţii galeriei se găsea o inimă aurie mare, cam de 1 metru. Un kitch. Am un gust acrişor în gură. Să fie de la visul de dimineaţă?

Exorcizare

sunt mereu unele lucruri care scapa de sub vigilenta rationalului si se balacesc bine mersi in supranatural, in anormal, in fantastic. Oare chiar exista demoni, oare chiar exista Dumnezeu, oare chiar exista oameni posedati? Daca da, cum scapa un om posedat de posesorul lui? Prin exorcizare? Ce este de fapt exorcizarea? Cine poate face exorcizari? Multe intrebari, poate raspunsuri prea putine. Si totusi, pentru toti cei care sunt din Baia Mare va invit la o discutie legata de "Exorcizare". Pe strada Gh. Doja numarul 17, la biserica baptista Sf. Treime. (daca nu stiti unde este lasati un comment si maine voi stabili un loc de intalnire facil pentru toti)

Si asa ca sa va deschid apetitul aici aveti o parte din filmul: Exorcizarea lui Emily Rose. ;)

azi...

azi, am privit un copil în ochi şi am plâns.

avea ochi mari şi verzi. privea pe geam o lume albă.

nu ştia că zăpada se topeşte, că nopţile cresc şi zilele scad,

că oamenii mint, că vorbesc urât,

că nu barza aduce copii,

nu ştia că ei sunt născuţi de mamele lor în spitale vechi şi prost îngrijite.

nu ştia că o oră are 60 de minute şi că trece foarte repede când ţii o fată de mână,

şi nici că trece îngrozitor de încet. când un bolnav îşi aşteaptă salvarea,

când o mamă stă trează până la 4 dimineaţa asteptandu-l pe fiul ei sa se intoarca acasă, beat şi bătut.

nu ştia că maşinile merg foarte repede şi că frânele se pot rupe.

nu ştia că mama plânge nu pentru că s-a lovit de tata.

nu ştia că sângele curge prin vene şi că nu e bine când curge afară din ele.

nu ştia.

azi, un copil cu ochii verzi m-a privit în ochi.

râdea. el ştia că voi ajunge mare,

că voi citi carţi multe,

că nu mă vor învăţa să iubesc,

ştia că voi merge la Budapesta, la Bucureşti;

că voi fi inconştient pentru 45 de ore pe data de 25 septembrie 1999.

ştia că voi purta tenişii şi sentimente

mereu ascunse.

ştia şi de ceaiul cu lapte. ştia că-mi voi trece examenele, că voi scrie, că voi desena un Isus pe perete, că voi zâmbi convenţional.

ştia că va uita să-mi zică. şi râdea.

azi, m-am privit copil, în ochi, şi am plâns.

Augustana - "Boston"