exercitiu de viata

Inspiră, expiră, inspiră, expiră… în sfârşit un moment de respiro. Lucruri se termină, altele încep şi mare majoritate continuă să fie. E bine sau e rău? Nu contează. Vin şi trec. Reacţionezi, impinge, eşti împins, te laşi dus de val şi te îneci, apa îţi umple plămânii, te simţi bine, eşti una cu apa, inspiri apa, expiri bule până nu mai ai oxigen în plămâni, apoi durerea dispare, e linişte, apa e călduţă… sau te lupţi, te zbaţi, încerci să îţi ţi respiraţia, nu trebuie să te laşi dus de val, nu, să mori e prea uşor, trebuie să trăieşti, să te lupţi, să suferi, ba chiar să fii fericit, dar trebuie să mergi împotriva valului, trebuie să te ridici deasupra lui, şi când ajungi la suprafaţă îţi dai seama că eşti în mijlocul furtunei, deşi e mai uşor să te scufunzi din nou şi să te laşi purtat încoace şi încolo de val, tu, şi doar tu trebuie să lupţi, şi cu valurile şi cu furtuna, acum vezi picurii reci de ploaie unindu-se cu marea, îi simţi cum curg pe faţa ta, cum ţi se lipesc de piele, cum te apasă în jos, ca un lichid compact, vâscos, se strâng pe lângă tine, şi atunci, îţi dai seama că eşti în viscerele furtunii dezlănţuite, totul ţi se pare dezgustător, simţi că îţi pierzi puterea de a mai înota, ai impresia că nu ai făcut nici un progres, că malul se îndepărtează, şi poate, totuşi, ai rămas pe loc, dar eşti la suprafaţă, respiri, trăieşti, apoi leşini şi pe neaşteptate te trezesc, după un somn lung şi odihnitor razele calde şi mângâierea aspră a nisipului pe obraz, ai nisip chiar şi în gură, dar nu te deranjează, zâmbeşti şi tragic aer puternic în piept, inspiri patru timpi şi laşi ca briza sărată a mării să îţi pătrundă adânc în piept, până în adâncul alveolelor, apoi scuipi sânge patru timpi. Ai fost împuşcat pentru trecere ilegală a graniţei.

Vreau liniste

Vreau să fie linişte, vreau tăcere, vreau să pot atinge tăcerea, să o miros, să o simt cu papilele gustative, să se impregneze în fiinţa mea, să o mângâi. Azi iubesc pauzele, momentele în care toate instrumentele tac şi vocea nu se mai aude, acelea sunt momentele care dau muzicalitate şi profunzime, realism şi frumuseţe, nebunie şi fascinaţie muzicii. Acum vreau să aud tăcerea… Dar e imposibil, într-o lume la fel de gălăgioasă ca un trombon spart, ca o trompetă falsă sau ca o chitară aruncată pe scări. O lume în care se vorbeşte mult, prea mult, se trăieşte mult, prea mult. Nimeni nu îşi mai face timp să asculte tăcerea. Toţi îşi pun căştile în urechi şi îşi lasă creierul bombardat de zeci de decibeli, stresând şi uzând neuronii la maxim. Vreau tăcere. Vreau să fug de lume, să mă întind între munte şi mare, cu tine, să simt mirosul sărat al adieri ce vine dinspre mare, amestecat cu aerul rece ce coboară de la munte, şi să nu mai aud nimic cu urechile, să nu mai văd nimic cu ochii. Să simt doar cu pielea, să văd cu degetele, să mângâi cu privirea nisipul, să aud cu coastele respiraţia pământului, să fim în tăcere amândoi, trăind altfel ca până acum. Nu mai vreau să aud de maşini albe şi murdare ce trebuie spălate, nici de telefoane, nici de calculatoare care trebuie reparate, nici de oameni care îşi neagă existenţa. Vreau tăcere… şi atunci tac. Tac eu, şi odată cu mine tace lumina, masa pe care scriu, pereţii, stâlpi de înaltă tensiune, timpul. Tăcem. Şi împreună cu noi tace şi pământul, până când se aude doar sunetul primordial, sunetul care ne-a dat viaţă, care bătea înainte ca noi să existăm, înainte ca noi să fim doar celule în proces de dezvoltare, doar embrioni ce se transformau, fetuşi cărora încă nu li se dezvoltaseră urechile. Sunetul se auzea constant, cald şi uniform. Era bătaia inimii lui Dumnezeu. Tac. Vreau linişte.

9 motive pentru a priva o pisică de cele 9 vieţi ale ei

1. se preface că doarme până adormi tu ca în momentul în care ai adormit să înceapă să miaune din străfundul cutiei toracice
2. te zgârie şi atunci când te aştepţi şi când nu te aştepţi
3. te trezeşte dis-de-dimineaţă sărind pe faţa ta
4. când o laşi din mână fuge în cel mai greu accesibil colţ din cameră, şi trebuie să redecorezi apartamentul ca să o poţi scoate de acolo
5. mieunatul la intervale neregulate, ce îţi toceşte creierii (cred că e o metodă de tortură chinezească)
6. înţelege ce zici, dar face pe proasta şi se uită la tine ca la o ciudăţenie, şi binenţeles nu face ce îi zici
7. face pe unde apucă, şi nici nu curăţă (pe mâna ta, în pat, pe pernă, sub masă)
8. mereu te minte în faţă cu neruşinare, apoi râde pe la spate, şi niciodată nu recunoaşte că te-a minţit, hâsâieşte şi te face nebun
9. tot timpul încâlceşte ghemul de aţă, cablurile din unitatea centrală, şireturile etc.

Scrisoare

“Dragă domnule deschizător de scrisori,

Păstraţi banii, dar vă rog să lipiţi plicul la loc şi lăsaţi-l să meargă mai departe. Înăuntru nu sunt decât cuvinte şi dorul de cineva, nu discutăm despre secrete militare, nu de alta, dar am mai puţin de 1,60 m şi, oricum, mie nu-mi spune niciodată, nimeni, nimic. Dar aş vrea să-I spun nişte lucruri foarte importante unei personae foarte importante, aşa că, din partea mea, puteţi să citiţi chiar tot, numai să nu aruncaţi scrisoarea! Vă mulţumesc mult!” (Saša Stanišić, Cum repară soldatul gramofonul)

Dragă G. T.,

Nici să copiez o frază dintr-o carte cum trebuie nu pot. Nu mai pot nici să intru pe mess pentru că a început să-mi displacă. Prefer să citesc cărţi. Aş citi tot timpul cu excepţia când mănânc, fac duş, dorm mă doare capul sau sunt cu D. Când sunt cu ea num ă mai concentrez asupra altor lucruri. Ne înţelegem foarte bine. Îmi este dor de tine. Ştiu că poate sună fals, dar nu e. Mi-e dor şi de Bucureşti dacă îţi vine să crezi asta. Sper să nu uit să îţi recomand câteva cărţi superbe. Nu îţi dau acum titlurile lor pentru că nu mi se pare… etic? Moral? Corect? Natural! Da, acesta este cuvântul. Nu este natural să ţi le scriu acum în incipitul acestei scrisori pentru că nu acesta este scopul. Care este scopul acestei scrisori? Păi să vezi, e unul foarte simplu: nu vreau să pierd o relaţie atât de valoroasă şi pe care o preţuiesc foarte mult. Mă pricep la cuvinte? Doar când vin din sinceritatea unui copil de 21 de ani ce încă visează în fiecare zi la ora 13:27, cu ochii deschişi, privind cerul. Ce visează copilul ce se uită la desene animate? Păi visează să vadă Moscova. Să publice. Să fie un scriitor extraordinary, dar modest, să locuiască undeva unde muntele se întâlneşte cu marea, să vadă Japonia, să îşi ia licenţa, să scrie o lucrare despre postmodernism, să îşi cumpere o chitară electrică galbenă ce costă 539 euro plus TVA.

G.T., sunt în ultima sesiune, licenţa – de abia îmi adun informaţiile necesare. O să termin. Mi-ar place dacă ai putea să vii la graduarea mea. Va avea loc pe 14 iunie. Poţi? Ar fi o onoare nespus de mare pentru mine.

Ieri şi azi a fost un book-fair la facultate. Un tip din Ungaria a venit cu mii de cărţi în engleză. Mi-am luat 3. Două de C.S. Lewis şi una de William Goldwin, Stăpânul muştelor. Mă simt bine că am făcut asta.

Nu sunt obişnuit să scriu de mână. De aceea din când în când fac câte o pauză. Apoi reiau.

Până mă gândesc ce mai vroiam să îţi spun o să îţi recomand câteva cărţi: Haruki Murakamy, Kafka pe malul mării, Sasa Stanisic, Cum repară soldatul gramofonul, şi am pană de idei. Nu mai ştiu ce altceva. Sunt obosit. Prea obosit.

Tu ce mai faci? (Niciodată nu mi-a plăcut întrebarea aceasta, e atât de goală de sentiment). Ce mai face Bucureştiul? Ce piese de teatru ai mai văzut? Ce faci în vară? Ce cărţi ai mai citit? Ce mai face Cărtărescu? A întrebat de mine? Încă nu prea cred. Când o să vin la Bucureşti o să stăm la un ceai în Cărtureşti cu Cărtărescu şi o să citim/jucăm cărţi. Mi-am mai adus aminte de o carte scrisă cu inteligenţă, sarcasm, ironie şi mult spirit ludic: Adrian Oţoiu – Coaja lucrurilor sau Dansând cu jupuita.

Deci vii la graduarea mea? Iubeşti? Îmi pare rău că nu am mai ţinut legătura aşa cum o făceam la început. Cred că e zgâriat discul, se tot întrerupe. Ţi-a plăcut Procesul?

G.T., oamenii nu mor cu adevărat decât atunci când sunt uitaţi. Atunci când dispar din amintirea celor ce i-au cunoscut. Aşa spune Haruki.

La vară vreau să merg la mare, să învăţ japoneza şi franceza, să înot mult, să stau în pat între orele 12 şi 4 după-masa şi să citesc. Vii la mare? Parcă delirez. Sunt doar obosit, puţin melancholic, şi puţin împlinit. Azi am ţinut-o pe D. de mână, mi-am cumpărat o carte, am privit cerul, am mâncat pe săturate, am obosit, am strâns-o în braţe şi am sărutat-o, am vorbit cu El şi i-am zis că îmi merge bine şi că îi mulţumesc. Asta înseamnă că trăiesc, nu?

Am o farfurie de căpşuni în faţă. Să mănânc? Am un american surd ce îmi povesteşte tot ce face şi ce gândeşte, şi ce vrea. Eu nu vreau acum nimic. Decât să scriu. Să-ţi povestesc. Să-mi amintesc, să mă întind în pat.

G.T. noapte bună. Mă opresc la 23:25. O sun pe D. şi merg la somn. Ai grijă de tine. Scrie-mi.

M.

P.S.: Cerul la Baia Mare nu are stele. Mă gândeam că poate vrei să ştii.

P.P.S.: îmi pare foarte rău că scrisoarea de mai sus nu a mai ajuns,nici măcar până la poştă; e ca într-un coşmar când te îndrepţi spre o uşă, şi cu cât te apropii cu atât uşa (poşta) se îndepărtează. Îmi pare rău.