In contextul in care Romania se apropie de alegeri prezidentiale, si in care eu habar nu am cine sunt candidatii cu exceptia lui Geoana si a lui Remus Cernea, care de fapt nici nu stiu daca e pe listele oficiale inca... oricum in acest context tensionat al recesiunii economice, a crizei de locuri de munca si a devalorizarii oricaror valori spirituale, am luat o carte din biblioteca cumparata de la un anticariat cu 3 lei, pentru ca auzisem de autor pomenit pe undeva, printr-o carte de-a lui Soljenitin cred, dar nu sunt sigur - Un Erou al Timpului Nostru (cred ca titlul are ceva de spus legat de ceea ce avem nevoie in zilele acestea). Nu am sa ii fac o recenzie inca pentru ca nu am terminat-o, dar cel mai probabil am sa vin cu una zilele urmatoare, ci doresc sa postez un citat care mi-a placut si sa va las pe voi sa va dati cu parerea.
Iata deci citatul:
"Si daca oamenii s-ar judeca mai bine, s-ar convinge ca viata nu merita s-o iei prea mult in serios."
Pe autor il cheama Mihail I. Lermontov, si in mod interesant Un erou al timpului nostru este singurul lui roman, daca nu ma insel (daca ma insel dati vina pe wikipedia). Tipul e poet, de la inceputul secolului nouasprezece si nu a trait decat vreo treizeci si sapte de ani, sau pe acolo.
Pe scurt, azi m-am simtit ca-n volumul lui Soljenitin - Ivan Denisovici. Am simtit aceeasi implinire in munca pe care Ivan a simtit-o, am mers cu brigada mea pe santier, am discutat despre ratia minima pentru supravietuirea unui om (la noi e 400 de grame, la ivan era 200 daca tin bine minte si paine proasta si tare), am simtit intepaturile celor care se pun bine cu sefii, cat si strigatul amenintator al sefilor... ce mai, un lagar modernizat si usor imbunatatit. Ivan nu ar fi cartit.
Poatecă am un fel de tendinţe sociale sau o teamă patologică (bazată pe o siguranţă absurdă că ceea ce va urma, în viitorul apropiat, cel mult câţiva ani, nu va fi de bine) faţă de totalitarism. Am mintea îmbâcsită cu Soljeniţîn, văd doar limitări abuzive ale libertăţilor omului în faţa ochilor şi minţi diabolice ce vor să pună stăpânire pe vieţile oamenilor în numele binelui tuturor, dar spre beneficiul celor puţini, aşezaţi comozi în fotolii luxoase, învelite în mătase lucioasă aurie – un kitch binenţeles, dar ei sunt (a)norma(litatea).
Deci frica aceasta patologică a mea, se manifestă într-o neîncredere totală în abilitatea celor de la putere din prezent (şi nici din trecut, cel mai probabil nici din viitor) de a ne ocroti de mizeria care va veni. Lipsa de culoare politică, acest cameleonism lipsit de principii, cât şi draga noastră criză economică, frumos cocoloşită şi împopoţonată ca să arate cât mai puţin ameninţătoare, mă fac să imi fie teama.
Am citit în Cotidianul de miercuri (da, ştiu, sunt puţin în urmă cu ştirile) că un profesor a fost arestat în Letonia pentru că s-a îndoit de puterea monedei naţionale (şi binenţeles a discutat această problemă cu altcineva). Să cităm din Arhipelag: „Aceasta este propagandă antisovietică şi se pedepseşte cu zece ani de muncă silnică în lagăr” (citare aproximativă, dar aţi prins ideea).
Toată problema noastră e că nu învăţăm din istorie. Vorba aia „cine nu îşi cunoaşte istoria risca sa o repete”. Iar noi ne încăpăţânăm să nu privim înapoi ci doar spre viitorul luminos a Republicii noastre Socialiste România. Am spus cumva „socialiste”? Mă scuzaţi, doream să spun liberal-socialist-democratică.
Sunt câteva indicii care (pentru gândirea mea, mult axată pe Arhipelag în ultima vreme, şi mereu uimită peste măsură) vor să ne îndrepte atenţia spre ceea ce urmează. De exemplu această anulare a libertăţii de exprimare de care vorbeam ceva mai devreme. Apoi refuzarea măririi salariilor pentru profesori. Dacă le dăm salarii mai bune poate vor putea trăi fără să îşi facă griji pentru de ziua de mâine. Poate apoi se vor decide şi cei care termină facultatea să intre în învăţământ. Nu vrem ca profesorii să se poată pregăti mai bine, nu vrem ca să îşi permită doctorate sau să îşi cumpere cărţi. Nu vrem ca să îi poată pregăti pe copiii noştri mai bine, fără să fie frustraţi că trebuie să plătească rate, chirii, facturi.
Şi nu în cele din urmă brava şi splendida coaliţie salvatoare din marea criză mondială, care ne va reamintii (celor născuţi înainte de ’89) de puterea deţinută, doar de câţiva, în numele proletariatului.
Eu încă sunt ca şi lovit în moalele capului şi mă tot minunez cât de ştearsă poate să fie politica noastră. Încă tot nu am priceput cum poate stânga să se identifice cu dreapta. Oricum schiopatam de ambele picioare... acum vrem sa avem si doua maini stangi?
Binenţeles toate acestea sunt doar fabulaţii scrise sub influenţa cărţilor despre comunism şi despre filosofia comunistă. Totuşi mă întreb din nou împins din spate de fobia mea faţă de un viitor totalitar, dacă totuşi având pe post de faţadă criza mondială, se recurge la tot felul de manevre pentru ca un singur om să pună mâna pe frâiele conducerii, şi apoi imediat sa ne vedem aruncaţi în frigul, sărăcia, durerea si limitarea de sub o nouă conducere totalitară?
Închei aici această lamentare a mea, citândul pe Cristian Pârvulescu, din acelaşi Cotidian de miercuri. Iată cum îşi încheie el articolul intitulat Postdemocraţia:
„Şi dacă pe fondul acestei crize (a valorilor aşa-zis tradiţionale – adăugarea mea) ceva care seamănă mai mult cu un regim autoritar decât cu o democraţie va prevala, chiar aţi fi şocaţi?”
