Cititorul perfect

Care e visul oricărui scriitor? Cea mai mare şi cea mai adâncă dorinţă a lui? Să găsească cititorul perfect. Veţi spune că nu există aşa ceva. Că e imposibil. Absurd. Ireal. Fantastic. Poate. Dar din întâmplare, aşa cum se întâmplă în toate romanele bune, l-am întâlnit. Poate că ar trebui ca înainte să vă expun situaţia, circumstanţa în care s-a întâmplat, ar trebui să încep prin a vă da câteva detalii despre ziua aceea vrednică de memorat. Asta pentru că, poate, unii dintre voi, veţi găsi explicaţii, căi ascunse, mici profeţii, simboluri care într-un fel sau altul ar explica întâlnirea noastră. Eu de la bun început vă spun că a fost pură întâmplare, dar de dragul vostru, al cititorilor şi al celorlalţi scriitori care pentru câteva minute v-aţi transformat în cititori avizi, vă voi expune o parte din ceea ce cred că aţi putea considera semnificativ pentru acea zi.

Era cam ora 6 dimineaţa când m-am trezit. Martie. O zi de vineri. Era răcoare. Puţin înnorat. Nimic ieşit din comun pentru cerul nostru. Am mâncat o omletă făcută din 2 ouă, şî am băut o cană de ceai. Cred că era muşeţel. Oricum avea mult zahăr în el aşa cum îmi place. Bagajul îmi era pregătit aşa că la 6 şi 20 am ieşit pe uşa apartamentului meu de la etajul 2. ştiu că era 6 şi 20 pentru că mereu când ies din casă privesc ceasul de deasupra uşii ce dă înspre camera mea. Am coborât toate cele 38 de scări până jos şi am ieşit din casa scării. De aici până la gară a fost o plimbare simplă. Sau cum să o numesc… fără evenimente. Oraşul abia acum se trezea la viaţă. Am trecut de benzinărie, de farmacie, am luat-o la un moment dat printre blocuri pe scurtătură ca să ajung mai repede, să fiu în timp să prind trenul de 7 şi 20. Poate totuşi s-a întâmplat ceva interesant pe drum. Aproape de gară, era să uit de această întâmplare, lângă un container de gunoi stătea un bărbat, cam la vreo 50 de ani, dar ce arăta mult mai bătrân probabil datorită alcoolului. L-am privit pentru o clipă şi în acelaşi moment mi-a întors o privire arzătoare. S-a ridicat în picioare s-a apropiat de mine şi mi-a şoptit cu o voce nepământească: “eşti viu?” I-am răspuns că da. “Nu ai 2 ţigări?” şi vru să mă ia de braţ. M-am ferit şi am plecat, şi din mers i-am strigat că nu. Am urcat în tren cu 2 minute înainte ca acesta să plece. Până în Jibou, adică aproximativ 32 de minute de mers cu trenul, nu s-a întâmplat chiar nimic spectaculos. Singur, cu mine însumi în compartiment. Plictiseală. M-am pus să citesc ceva, dar după primele 2 pagini am renunţat. Eram dezgustat de tot. Din compartimentul celălalt se auzeau zgomote cel puţin suspecte: râsete, ah-uri, şoapte, apoi ţipăte de bucurie, aplauze; aveam impresia că acolo are loc o întreagă piesă de teatru. De câteva ori am avut intenţia să mă ridic să merg să văd ce se întâmplă, dar nu m-am putut mişca din loc. Am stat în continuare amorţit de plictiseală. În Jibou am coborât şi am aşteptat cu privirea ţintă spre nord trenul următor. Venea din est. Am urcat, mi-am găsit locul, mi-am pus bagajul deasupra şi m-am aşezat la geam. Atunci l-am văzut pentru prima oară. Un tip oarecum şters, la vreo 30 de ani, poate mai mult sau mai puţin, plus, minus 10 ani. Era blond închis cu oarecare nuanţă de roşcat, purta ochelari simpli, dioptri foarte mici, o pereche simplă de blugi, şi o cămaşă scoasă din pantalon. Avea o plasă în mâna dreaptă, o geantă de voiaj neagră pe umărul stâng şi în mâna stângă o carte. Apoi privirea mi-a fost atrasă de tip care privea foarte speriat în jur. Ca un criminal când îi e frică să nu fie prins şi simte pericolul prin preajmă. După câteva minute (2 cel mai probabil) doi ofiţeri de poliţie l-au luat pe sus. Nu ştiu de ce s-a uitat direct spre mine ca şi cum eu l-aş fi dat de gol. Avea atâta ură în privire şi dorinţă de răzbunare încât nu mi-am putut desprinde ochii de pe chipul său. Abia când cineva a trântit uşa am tresărit şi m-am întors să văd cine intră. Era tipul nostru care încă avea cartea în mână. Se aşeză fără să zică nimic. Bagajele şi le aruncă într-o parte a banchetei fără să se uite măcar la ele. Trenul porni.

“Bună ziua!”. Şi el îngâimă ceva ce semăna cu un bună ziua. Ochii îi erau aţintiţi în carte.

Acum am avut ocazia să îl studiez atent. De fapt era brunet, avea ochii mari căprui-verzui, un chip brăzdat de riduri, fiind foarte concentrate la ceea ce citea. Mâini lungi, puţin stângace, degete lungi, blugii aveau o ruptură în partea dreaptă, sub buzunar, ruptură cum se fac din cauza celularului. Materialul se uzează ca mai apoi încet, încet să cedeze. În picioare avea o pereche de tenişi vechi, negri. Nimic nu îl distra, nimic nu îl făcea să îşi ridice ochii din carte. Era total cucerit de ceea ce citea. Nici intrarea controlorului nu îl disturbase. Îi întinse mecanic acestuia biletul, fără să privească dincolo de marginile cărţii. Deja trecuse cam o jumătate de oră. Sau poate 20 de minute? Aveam de gând să îmi along cumva plictiseala şi cea mai uşoară modalitate era să intru în vorbă cu vecinul meu de compartiment, cititorul înrăit.

“Îi o carte interesantă…”. “Da… foarte interesantă.” Linişte. Abia acum am observat că ce citea el era de fapt cartea mea. Ţinea în mână cartea scrisă de mine. (Da am uitat să vă dau acest mic amănunt, sunt şi eu la rândul meu scriitor. Am publicat doar 12 cărţi, din care 10 romane, o antologie de poezii şi una de eseuri. Sunt doar detalii… Premiul scriitorilor l-am luat de 4 ori, 4 ani la rand. Şi alte câteva premii minore. Ca un făcut cartea ce o citea era cea nominalizată pentru premiul Nobel pentru literatură.)

“ştiţi că eu am scris cartea aceasta?” l-am întrebat eu încercând din nou să scap de plictiseală. “Felicitări”. Atât. Nici nu ridicase privirea spre mine. I-am cercetat faţa din nou. Avea cearcăne adânci.

“Nu aţi dormit de ceva timp… nu sunteţi obosit?”.

“Ba da… puţin… dar… nu am timp. Trebuie să citesc.” Spuse aceste cuvinte binenţeles cu ochii afundaţi în carte.

“De cât timp nu aţi mai dormit?”

“De câţiva ani.”

“Cam câţi mai exact?”

“De acum 8 ani.” Am înţeles. Exact de când am publicat prima carte. Acest om citea şi recitea în continuu cărţile mele… mânca cu ochii în carte, făcea duş cu o mână ţinând cartea, îşi cumpără biletele cu ochii în carte… parcă şi mâna îi luase forma coperţii. Acest lucru mă înfioră. Mi-am întors privirea de la el, şi mi-au căzut ochii pe geanta de voiaj. Fermuarul era tras. Avea toate cărţile mele în ea. Eram stupefiat. M-am ridicat şi am vrut să ies. El mă ignora complet. Nu ştiu cum m-am întors şi m-am trezit pe podea, am dat cu capul şi m-am trezit.

Eram în Zalău deja. Cititorul meu, la propriu şi la figurat, dispăruse. Aerul era proaspăt şi cerul foarte înnorat.

“O să plouă.” Mi-am zis.