Dublu Post

E ciudat. Foarte ciudat. Sau cel puţin tulburător. Toate lucrurile ciudate se întâmplă când eşti în tren. Şi oricât ai încerca să le eviţi sau să te comporţi cât mai omenesc posibil îţi dai seama că acestea adaugă la ridicolul situaţiei ba chiar o exagerează. Pentru că dacă te-ai comporta ridicol te-ai potrivi perfect în acest cadru, dar tocmai pentru că încerci sa eviţi ridicolul ieşi în evidenţă şi tu eşti cel care stârneşte ilaritatea întregii situaţii.

Acelaşi sunet mecanic de roţi, aceleaşi peisaje mediocre, dealuri, copaci desfrunziţi, pârâuri pline de gunoaie, aceleaşi case învechite răsfirate printre case proaspăt ridicate, izolate, cu termopan, cu mansardă. Aceeaşi noapte ce încet învăluie totul, odată cu aşteptarea de o oră în Jibou. O oră jumate.

Alte sentimente.

O mână plină de rromi (“eu îs ţigan, ştiu că îs ţigan şi nu mi-i ruşine” începu să strige unul dintre ei) beţi, doar cei mai în vârstă, cu ţigările aprinse au dat buzna în tren. Imediat cheful a început. Bătăi tribale în pereţii trenului, extrem de ritmate, pe care unul dintre ei dansă până la epuizare. De fapt până la Baia Mare. Controlorul… intimidat. Îi scoase în zona dintre vagoane pe cei care fumau. Bilete? Ce sunt alea? De asta iubesc eu CFR-ul. Discuţii de prisos dintre un om beat, o americancă şi alţi trei care traduceau. O oarecare tensiune se simţea în atmosfera deja inundată de miros de alcool şi fum de ţigară. Câteva tractate (culmea insul principal al acestei întâmplări, un bărbat la 38 de ani cu soţie şi 6 copii din care cel mai mare are 22 de ani, şi cu încă 2 sau 3 concubine, nu am putut să reţin exact, se tot repeta şi se încurca, era analfabet – “nu-i o ruşine să nu ştii carte”), trei ouă vopsite, şi trei portocale oferite. Toate acestea, acum, pe ritmuri de muzică indiană.

O oră jumate în care afară nu se vedea decât noaptea, o oră jumate în care cu o ureche ascultai muzica dintr-o cască, iar cu cealaltă bătăile inimii mele: “Bate!”. Da. Bate. Şi ironia e că o oră jumate poţi să faci abstracţie de tot ce e în jur şi să te bucuri de cea care e lângă tine, care îţi zâmbeşte. Deşi ceva în tine rămâne alarmat pentru orice eventualitate, pregătit pentru a oferi în cazuri de forţă majoră (ce gânduri josnice, câtă mediocritate).

Jurnal de bord: Zalău – Baia Mare.

Notă: toţi am ajuns întregi, zâmbitori (fizic)… cu sufletul nu ştiu, ceva s-a schimbat probabil.