Imediat inainte de a fi fost

Nu mă simt bine în pielea asta. Parcă până mai ieri aveam un alt corp. Mă simt ciudat. Nu pot să-mi măsor mişcările, mereu bruschez, nu pot să apreciez distanţele, aud înfundat, privesc mereu aiurea, ochii nu-mi ascultă indicaţiile de a privi în stânga sau în dreapta se uită fix în lumină. Mâinile... să nu mai vorbesc. Parcă ar fi ţintuite în pământ. Cel puţin pot să îmi dau seama că stau culcat. Picioarele nu mi le simt. Oricum la ce mi-ar folosi acum? La ce îmi foloseşte tot corpul ăsta ce îl am, dacă nu mă pot folosi de el? Nu ştiu ce s-a întâmplat. Nu ştiu cum am ajuns în starea asta. Crede-mă sunt la fel de curios ca şi tine. De unde ştiu că eşti curios? Păi pur şi simplu aşa se întâmplă. Când începi să citeşti o carte şi găseşti personajul principal (în cazul de faţă - eu) într-o situaţie suspectă, într-un anumit loc, fără să vrei se naşte o cât de mică curiozitate legată de modul cum a ajuns personajul în acea situaţie, circumstanţă etc.. Ţi-aş spune cu drag cum am ajuns să nu îmi dau seama dacă tocmai am suferit un transplant de creier sau dacă mi s-a întâmplat una din acele schimburi transcedentale de trupuri cum este scris prin unele cărţi sau dacă poate am avut un accident sau dacă poate pur şi simplu am murit şi sunt în sala de aşteptare. Nu ştiu. Îmi pare rău.

Am cam început-o cu stângul pentru un personaj principal. Nici amintiri nu am. Devine stresantă starea asta de semitrezie sau ce o fi. Atât ştiu: că mă cheamă M. Şi că respir. Trăiesc (cred ).

Da! Asta ar fi o soluţie plauzibilă. Am murit şi sunt tocmai în momentul când sufletul se desprinde de trup. Nu se prea grăbeşte. Of. Şi lumina asta albă de deasupra mă orbeşte. De unde ştiu că e albă? Asta mă întreb şi eu. Pur şi simplu ştiu. Ceva e evident că nu e în regulă. Ce e albul de fapt? Pieptul se ridică şi coboară încet. Ceva mişcă acolo. Ar trebui să-mi fie oare frică? Mi-e frig la picioare. În fine. E alb peste tot şi eu nu mă simt bine în trupul ăsta.

Cineva tocmai a trântit o uşă. Hai măh nu fiţi aşa... cum de unde ştiu că era o uşă dacă nici nu ştiu ce e albul? De unde să ştiu eu? Eu vă zic doar ce ştiu. Mulţumiţi-vă cu situaţia şi nu mai fiţi aşa impertineţi. Şi dacă tot staţi aşa degeaba încercaţi şi voi cu mintea aia a voastră să găsiţi o solutie pentru mine. Că doar de aia v-o dat Dumnezău minte. Să o folosiţi. Rămăsesem la uşa trântită. Apropo. Până v-am ţinut morală o domn’şoară brunetă, cu ochi roşi-aprinşi (la propriu) s-a apropiat de mine. Cică îşi mişcă muşchii ce înconjoară marginile unui orificiu scoţând ceva sunete, da’ cum am urechile astea înfundate nu înţeleg ce spune, şi nici privirea nu mă tare ajută. Tocmai s-a aşezat la capul meu. Mă privişte. Cică duios. De unde ştiu? Păi aşa a zis ea. Şi uite ce a mai zis:

„Te privesc duios dragul meu. Îmi pare atât de rău. Ştiu că nu trebuia să se termine aşa.”

Da, aud mai bine. Se pare că am murit. Chiar văd mai bine. Orificiul ăla e de fapt nasul, îi lipseşte osciorul sau ligamentul despărţitor şi strănută aproape incontinuu. Ciudată femeie. Hai măh! Acuma sunteţi voi ridicoli. Cum de unde ştiu că-i femeie? Păi o văd. Şi nu-i greu să îţi dai seama că e femeie. Cum să fie un travestit? Gata! Vă bate-ţi joc de mine. Imaginaţi-vă că e femeie şi gata.

„Dar nu am ştiu cum altfel să termin piesa aia blestemată”

Deci nu am murit. Ar trebui să mă bucur cred. Parcă mi se dezmorţesc picioarele şi simt aşa o greaţă şi o durere ce mi se mişcă prin stomac. Era vorba de o piesă de teatru. Oare de ce piesă e vorba?

„Ştiu cât te-ai chinuit să iasă totul cum trebuie, şi îmi pare atât de rău. Chiar îmi pare rău. Nu ştiu cum să fac, şi nu ştiu dacă mă vei putea ierta vreodată.”

Uită-te la ea frumuşica. Cum să nu o ierţi. Ce ar fi putut să facă? Să mă facă de râs în faţa unui public numeros? Să plagieze piesa mea şi să îi schimbe finalul? Aş vrea să îi spun că o iert să nu îşi mai facă atâtea probleme, dar nu pot să vorbesc. Parcă mi-i umflată şi amorţită toată faţa. Lumina nu mai e aşa albă ca şi la început.

„Ştiu cât de preţioasă era piesa asta pentru tine. Şi ştiu că vroiai să io dai ei aşa ca un semn de apreciere. Toată lumea ar fi admirat gestul tău.”

Chiar aşa de bun nu cred că sunt. Care ea? Acum mai degrabă e întunecos. Şi tremur. În orice caz sunt o persoană cu o inimă nobilă. Un asemenea gest... să dedic o piesă de teatru unei femei. Cel mai probabil iubitei mele.

„Însă ea nici nu l-ar fi observat.”

Eh! Cum să nu.

„Te rog să mă ierţi. Chiar dacă încă nu a început.”

E prea frig. E rece de tot. Tremur ca... Nu ştiu ca ce tremur, dar tremur rău de tot. Aud din nou o uşă trântită. Miroase a peşte stricat. Iar începeţi cu întrebările? Ce? Voi nu ştiţi cum miroase peştele stricat?

„Ce tot îndrugi acolo femeie proastă? Iar visezi să îţi faci plodu’ mare artist? Handicapatul ăsta ce mai e? Pictor? Poet? Hai zi! Că-s curios.”

Nu mai prea pot respira. Ceva stopează fluxul normal de aer să pătrundă în plămânii.

„Scriitor dragă. Scriitor.”

Are ceva umed în ochi. Celălalt râde în hohote. Eu respir din ce în ce mai greu. Dar cel putin pot să îmi mişc mâinile. Le flutur prin aer. Nu mai râde. Capul îmi vâjâie.

„Bine. Dacă ai terminat cu visatul şti ce trebuie să faci. Mă duc până în cameră să prind sportu’ şi vin ‘napoi. Să cureţi mizeria asta.”

Iar o uşă trântită.

„Uite ce vânăt eşti. Te-ai umflat tot. Iartă-mă că nu ai mai scris piesa aia. Iartă-mă că nu ai mai apucat să o dedici iubitei tale, şi iartă-mă că i-aş fi modificat finalul. Iartă-mă micuţul meu scriitoraş. Iartă-mă.”

Hehe. M-am prins. Şi ea m-a prins tot mai tare de gât. Strânsoare e tot mai puternică. Nu mai respir. Pietul nu se mai mişcă. Acum e noapte. Nu mai întrebi de unde ştiu? Îţi pare rău? Nu te prea cred. Pentru că în fapt te amuză.

Iar o uşă trântită.

„Ai terminat cu ologu ală a tău? Oricum ţi-o zis doctorul că o să fie şi olog şi retardat. Nu ştiu de ce l-ai mai născut. Te încăpăţânezi să visezi.”