o alta perspectiva a sacrificiului

n.a.: a se citi pe îndelete

Faţa zbârcită, de prea mult timp ce a trecut pe lângă el, sprâncenele groase, cenuşii, acoperindu-i privirea, părul lung, barba lungă, toate îţi lăsau impresia unui bunic foarte bătrân. Un bunic care se plimbă cu nepoţii lui, care râde şi se bucură de tinereţea celor din jur fără pic de invidie sau de ipocrizie, un bunic care e fericit când nepoţii lui sunt fericiţi, şi îi ia în spate şi se plimbă cu ei, le cumpără dulciuri pe ascuns, face conspiraţii cu ei şi planuri de care părinţii nu ar trebui să aibe habar. Dar buza roşie, răsfrântă în spaimă, privirea ce i-a explodat în disperare, chipul descompus de durere, picurii săraţi ce curg fără să se mai oprească, ce curg pe haine, pe barbă, pe nori, pe cer, printre ridurile feţei inundând cu durere toate catacombele unui suflet îmbătrânit, îl fac acum să arate ca unul din acei bătrâni singuri, ce nu mai au voinţă să lupte, şi se lasă pradă bolilor, singurătăţii, angoaselor, nefericirii, idioţeniei, neînţelegând lumea, nevrâd să o înţeleagă, fiind incapabil să mai trăiască şi totuşi ducându-şi zilele în aşteptarea a ceva. Cel mai probabil moartea.

Dar acest bătrân despre care vă vorbesc nu este unul din aceia, pentru că el ştie, că ceea ce i-a provocat această deznădejde, această groază, îşi are reversul. Privii în jur şi îi văzu pe ceilalţi 23 de bătrâni, privii cei 4 heruvimi, şi toată mulţimea de îngerii care era înmărmurită, tăcerea vuind prin tot universul. Căzu şi el în genunchi, chiar dacă ştia finalul, chiar dacă ştia rezultatul. Dar spectacolul era prea grotesc, prea crud, prea ireal, prea josnic… îşi întoarse privirea spre tron şi, pentru o clipă doar, avu impresia că lumina ce izvorea din tronul de slavă a Lui, scăzu în intensitate…

Trebuie să întrerup aici firul povestirii pentru cei care o să vadă aici mai mult decât este şi trebuie să mă explic. NU este blasfemie, NU pretind în nici un fel că cerul ar fi aşa sau că aşa s-ar fi întâmplat, deşi este posibil. Dacă o să luaţi textul de faţă ca şi ficţiune şi o să căutaţi adâncimea lui nu malurile mâloase pe care unii (presupus) au aruncat gunoaie o să înţelegeţi altfel lucrurile. Totul în cele din urmă se rezumă la perspectivă. În fapt asta şi este textul de faţă: o altă perspectivă.

Fiul celui preaînalt era batjocorit, scuipat, biciuit, înjurat, denigrat, bătut, lovit, condamnat şi judecat, hulit, dispreţuit, străpuns, sleit de puteri, cu trupul zdrobit de lovituri de bici, de coroana de spini, rănile deschise, de cuiele ce i-au perforat braţele şi picioarele, jignit până la renegare de propria lui creaţie.

Şi cerul urmărea această scenă de prost gust îngrozit. Dumnezeu murea de mâinile creaţiei Lui…

Nu voi continua descrierea evenimentelor ce s-au petrecut în cer, nici expresia de pe faţa bătrânului când l-a văzut pe Fiul lui Dumnezeu dându-si ultima suflare, nici extazul bucuriei când El a înviat… pentru că… poate nu mai am cuvinte… sau nu mai vreau, poate nu mai are rost… poate nu ştiu ce să mai scriu sau… nu mai am imaginaţie, dar nimic din toate acestea nu mai contează, nu? Atât timp cât Ioan 11:50.