Vorbeşte Literatura! sau Cine sunt eu, cititorul?

urmatorul scurt eseu l-am scris anul trecut pentru unul dintre cele mai interesante cursuri... sper sa va starneasca interesul la fel cum mi-a starnit mie amintiri :)

În ultima vreme s-a întâmplat să citesc foarte mult, nu pentru că sunt obligat să o fac, ci doar aşa de dragul cititului. În timp ce citeam cărţi de genu Kafka pe malul mării de Haruki Murakami, sau De veghe în lanul de secară – Salinger şi lăsaţi-mă să adaug şi Omul recent H.-R. Patapievici, m-am întrebat: ce este un cititor? Cine este cititorul? Vă întrebaţi de unde mi-au venit întrebările acestea, păi să zicem că au derivat din (ne)identificarea cu protagonistul, eroul sau eroii sau anti-eroii din aceste cărţi şi la care aş mai adăuga şi articolul lui Alex. Leo Şerbănescu, Literatura Vorbeşte (sau era Vorbeşte Literatura? Of nu mai ştiu).
Ce aş vrea să observaţi de la bun început este punctul comun al acestor cărţi. În prima am găsit un personaj extreme de ciudat şi simpatic (până când ucide un om) care la vârsta de nouă ani are un accident (binenţeles ciudat) şi rămâne retardat, dar ca bonus poate vorbi cu pisicile, şi pisicile pot vorbi cu el. În cartea lui Salinger personajul-narator este puţin cretin (dacă se poate spune aşa, oricum încet la minte) şi mitoman. Cea de a treia carte menţionată face o critică asupra modernităţii. Faceţi o analogie între aceste trei cărţi şi o corespondenţă cu titlul şi veţi ajunge deja la o concluzie. Interesantă coincidenţă!
Când avem de a face cu un personaj oligofren, ca Nakata (din romanul lui Haruki pomenit mai sus) în rolul principal, nu trebuie să recunoaşteţi, dar avem tendinţa să ne coborâm la nivelul lui. Suntem ispitiţi să vorbim şi noi cu pisicile. Şi nu este această un fel de eliberare? Dar nu rămâi în starea aceata pentru că ai alte cărţi de citit, alte personaje cu care să te identifici. Dar nu mă pot abţine să nu întreb… dacă rămâi aşa? Adică, dacă te prosteşti? (Binenţeles că nu ai cum să te prosteşti citind o carte, luaţi-o simbolic)
Din păcate un număr enorm de cititori au făcut un pas înapoi renunţând la abilitatea lor mentală de a procesa informaţia. Ei se alăptează cu o pseudo-literatură şi aceea diluată.
Cititorul de azi este un cititor rău. Un cititor foarte rău. În articolul de care pomeneam mai devreme, Alex. Leo Şerban, citându-l pe Nabokov, vorbeşte despre cititorul ideal ca fiind un cititor bun ce îndeplineşte patru (4) caracteristici: 1. Are Imaginaţie. 2. Memorie. 3. Un dicţionar. 4. Simţ artistic. Să le luăm pe rand:

Unu.
În fapt alţii gândesc pentru noi, alţii ne spun ce să mâncăm, cu ce să ne îmbrăcăm, unde să mergem etc. Noi nu punem nimic sub semnul îndoielii. Absorbim şi digerăm instantaneu totul fără să gândim ce punem în gură (a se citi creier).
Doi.
HDD Extern. 320 Gb.
Trei.
Nu prea ne mai plac dicţionarele şi nici nu le prea folosim căci dacă am face-o am înţelege fraza: “irecuzabila procesiune de prostituţie a literaturii”.
Patru.
Un singur cuvânt: kitch.
Poate că par dur, dar nu asta vreau. Vreau să fiu nemilos. Un cititor bun în opinia mea ar mai trebui să îndeplinească două calităţi:

Cinci.
Să fie obsedat. Să aibe pasiune pentru citit, pentru cuvinte, ficţiune, să aibe o oarecare dependenţă faţă de literatură.
Şase. Cititorul trebuie să aibe abilitatea de a discerne binele de rău, ce e bun de ce e putrezeală, gunoi, rest menajer şi deşeu toxic.

Globalizarea. Cosmopolitanismul. Profitul. Advertisingul. Sunt oare acestea doar cuvinte simple ce încearcă să ascundă sub coaja lor roşie, strălucitoare, viermele ce roade în interior şi duce la degradarea culturii sau aceste cuvinte reprezintă progresul? Literatură de calitate şi literatură de proastă calitate? Nu asta are importanţă. Un cititor bun (a se citi ca un cititor capabil să înţeleagă concepte, înţelesuri adânci, să fie în stare să aprecieze valoarea şi să o deosebească de non-valoare) sau un cititor rău (ignorant, ce confundă valoarea cu non-valoarea). Aceasta e adevărata problemă.