nimic deosebit

Sunt zile in care esti cuprins de o stare de semisomnolenta, o oarecare iritare inexprimabila si o neliniste vaga. Iti da seama ca defapt, esti implicat in prea multe lucruri deodata si, fara motiv, ti-ai complicat treaba mult prea mult. Esti prea aglomerat, ai prea multe de facut, lucrurile ce trebuie facute se suprapun cu dorintele tale. Dorinte care neimplinite duc la acea iritare. Frustrarea provine din faptul ca trebuie sa faci prea multe deodata. Nelinistea - asta nu sunt sigur de unde vine. Poate nu e chiar neliniste, ci e un fel de tristete melancolica. Sau poate nu se intampla nimic din toate acestea. Esti pur si simplu influentat de tonul cartii pe care o citesti.

In oricare din cazuri, in tine palpaie o dorinta. La inceput slab, abia perceptibila intre celelalte dorinte, dar lumina ei creste si devine tot mai puternica. Atat de puternica incat le sfideaza si le desfiinteaza pe toate celelalte. Creste pana nu mai ramane decat ea: vrei sa stai sa dormi, apoi sa lenevesti in pat, pierdut printre cearcefuri, pe la ora 2 sa te ridici, sa tragi draperiile groase si sa te lasi inundat de o zi innorata cu vant puternic, sa deschizi geamul si sa tragi aer puternic in piept si sa te bucuri ca traiesti. Apoi sa mergi sa iti faci toaleta, sa te pui la masa, sa mananci fulgi cu lapte sau poate cateva felii de paine unse cu branza topita, poate si un pahar de ceai. Odihnit si cu foamea astamparata sa mergi in fata bibliotecii, sa treci cu ochii peste toti autorii ce ii gasesti si sa stai in cumpana nestiind ce sa alegi: Dostoievsky, Dumas, Preda, Cartarescu, Eco, Goldwin, Rushdie, Soljenitin, Proust, Schiller, Goethe, Pamuk, Dickens, Twain, Pratchet, C.S. Lewis, Tolkien, Jordan, Marquez, Kafka, Cehov, Strindberg, Byron, Vonnegut... si se face ora patru cand in cele din urma te decizi sa citesti Mann. Iti place tonul linistit, melancolic, trist in unele pasaje. Te asezi in fotoliul comod ce l-ai cumparat special pentru o indeletnicire ca aceasta, asezat langa geam, astfel ca uneori privesti afara si uiti de cartea ce o ai in mana, fascinat de norii grei de vantul ce sufla cu putere, dar al carui sunet nu ajunge pana la tine. Printre soapte rostesti o rugaciune de multumire pentru calmul din tine, din jurul tau, caci pentru tine nici furtuna de afara nu este furtuna ci o simpla adiere, caci spiritul uman si credinta are puterea de a imblanzi orice izbucnire a naturii. Incepi din nou sa citesti, din cand in cand luand cate un fursec sau cate o inghititura din ceaiul de mult racit de pe masuta de langa fotoliu. Simti apoi o adiere, un miros atat de bine cunoscut si inchizi ochii inspirand puternic. Zambesti cand simti atingerea calda a mainilor ei pe obrazul tau, atingerea buzelor ei pe buzele tale. E la fel de frumoasa ca intotdeuna. Parul ravasit de somn, ochii inca ingreunati de somn, miscarile lente cu care s aseaza pe celalalt fotoliu langa tine, iti fac inima sa tresare de bucurie, dragostea iti umple venele si stii ca nu vrei mai mult de la viata. Apoi te intreaba printre doua cascaturi ca de copil mic ce citesti si se intinde sa priveasca a ceaiul tau din cana. Nu mai asteapta raspunsul si te roaga sa ii aduci un ceai simplu. Nu s-a obisnuit inca cu ceaiul cu lapte pe care il bei atat de mandru uneori, obicei deprins dinainte de a calca pe pamantul Angliei. Cand te intorci cu cana de ceai aburinda, ea e in locul tau, invelita intr-o patura concentrata asupra lui Kafka.

Insa toate acestea sunt doar visuri. Dar nimeni nu ma poate opri sa visez. Imaginatia nu are limite si cel putin nu mai simt neliniste si iritare pentru ca stiu ca aceste visuri sunt posibile.