sucul de portocale

Sucul de portocale din faţa mea este portocaliu. Nu oranj. Pentru că oranj implică vitalitate şi te duce cu gândul la o portocală delicioasă, pe când portocaliu nu exprimă nimic mai mult decât o culoare artificială obţinută din combinarea şi prelucrarea diferitelor substanţe. De exemplu o cutie de vopsea lavabilă portocalie.

Nu avea nimic mai impotant la ce să se gândească. Zile la birou deveneau cu fiecare zi tot mai searbede, lipsite de nou, de viaţă, de interes. Pentru unii poate aceasta ar fi fost munca ideală. Conexie la internet, un scaun confortabil, un program de lucru lejer şi un salar mulţumitor. Însă privind sticla de suc de portocale ceva se rupse în el, ca un mic cataclism interior ceva se prăbuşi, lăsându-l descoperit. Încet-încet, din golul ce s-a născut ceva îşi făcea loc să iasă la suprafaţă. Sunetele din interior se asemănau cu valurile mării lovindu-se de fiorduri. Refluxul se apropia şi avea să îi înghită fiinţa.

Erau frustrări, neputinţe, lipsuri, nereuşite, autoblamare, eşecuri, căderi. Toate se ridicau în inima lui copleşindu-l, întristându-l. Oare va putea să le facă faţă? Cum se va descurca cu toată presiunea responsabilităţii ce cade pe umerii lui: facturi, rate, impozite, hrană, îmbrăcăminte, căldură, familia… toate aceste responsabilităţi îl apăsau. De fapt nu ele, ci neputinţa împlinirii lor. Ar fi dorit să fie sărac, ascuns într-o cobioabă, pe un vârf de munte. Acolo nu trebuie să plătească nimănui nimic. Acolo ar fi fost liber de orice constrângeri sociale. Tsunamiul creştea şi părea că avea să înghită. Căuta disperat o scăpare, un plan care să îl salveze de la înec şi atunci realiză că toate erau vopsite în portocaliu. Toate erau doar forme, erau doar imagini artificiale şi nu i-ar fi putut pierde sufletul. Privi în întunericul din jur şi parcă desluşi un punct mic strălucitor. Se apropie de el, şi cu fiecare pas făcut se ridica mai mult deasupra neantului, a valurilor distrugătoare, iar punctul era din ce în ce mai strălucitor. După un timp putea să vadă că nu mai era un punct, ci o persoană, luminată puternic din spate de o lumină oranj. Era ea. În momentul în care mâna ei atinse mâna lui, orice îndoială dispăru, lăsând loc speranţei şi visului. Pentru ea avea să stăpânească toate sălbăticiunile sociale şi avea să le supravieţuiască.

Dar, acum, ţinându-se de mână păşiră împreună înspre lumina tot mai puternică până când auziră un râs plin de bunăvoinţă şi bucurie. Râseră şi ei.

Râd de unul singur. Cred că am înnebunit. Cel puţin mă simt mai bine.

Se aşeză la birou, în faţa laptopului, intră pe blog şi îşi începu să scrie: “Sucul de portocale din faţa mea este portocaliu…”