“…nu am să mor aici…” Atât este tot ce am putut să descifrez din primele două rânduri. Apoi a urmat astfel:
“…am fost eu. Soldaţii care fac paza sunt mai distruşi ca noi şi de aceea şi mai violenţi. Zilele trecute am auzit că pe doi i-au împuşcat. Nu ştiu de ce. Aici cine nu moare muncind e împuşcat în ceafă. Da’ eu nu am să mor aici. Am să mă întorc acasă. Azi dimineaţă l-am văzut pe frate-tău. E slab de aproape că vezi prin el. Hainele stau pe el de zici că e îmbrăcat în ceaşafuri. Dar încă munceşte. Atâta timp cât munceşte o să trăiască. Apoi iar vin câteva cuvinte ilizibile. Şi continuă: pe nedrept. Aşa a fost şi tu şti asta. Da’ n-ai zis nimic. N-am să mor aici. Am să mă întorc acasă. Şti ce sufăr eu aici? Şti că săpăm cu mâna? Şti că mâncăm pământ, apă şi varză stricată în fiecare zi? Şti că ne câcăm pe noi când ne bat? Frate-tău a fost băgat la carceră de aia e aşa de slab. De mâine în colo o să slăbească şi mai tare. Toţi avem diaree pe aici. Şi soldaţii. Pute de îţi crapă pielea. Lucrăm în propria noastră balegă, în noroi, în mizerie, ne pişcă puricii de nu şti cum să te scarpini, apă bem de două ori pe zi, şi de trei ori două colţuri de pietre – că alea nu sunt pâini. Şi toate pentru ce? Pentru vaca aia a ta? Las că vin eu acas’, nu mor eu aicea.
L-am văzut de gardă pe pruncu’ lu’ Măria Plopului, aia ce stă lângă biserică, de se ţinea mare doamnă când soţu ei o fost ales în şef de partid în sat. M-o văzut şi el, da’ s-o făcut că nu mă cunoaşte. Dacă nu vrea el să ducă scrisoarea asta, atunci găsesc eu pe cineva. Vreau să şti că vin acasă, nu mor io aici. Pentru o amărâtă de vacă moartă de foame trag eu acum la canal ca şi câinele.”
Apoi câteva aproximativ cinci rânduri au un scris imposibil de descifrat. Şi doar câteva cuvinte se mai înţeleg undeva în colţul din dreapta jos, restul e ros şi înnegrit de timp:
“nu eu l-am ucis şi tu ştiai asta şi nu ai zis nimic. Şi vaca aia, în biata lui de dobitoc, era a mea, nu am furat-o. Şi tu nu ai zis nimic. Da’ nu mor eu aici. Mă întorc eu acasă. Pentru frate-tău poţi să faci pomană. Ieri a murit. Da’ eu nu mor aici.”
Nu ştiu ce să cred nici acum despre el, despre ce s-a întâmplat. E adevărat că bunicul meu nu era prea vorbăreţ şi deseori era ursuz. Nu am ştiut niciodată de ce. Nu înţeleg de ce îşi schimbă accentul în scrisoare de la un rând la altul, de ce o dată scrie “eu”, apoi scrie “io”. Când eram mic îmi era frică de el. Acum când stau să mă gândesc poate aveam motive să o fac. Se certau mereu bunicii mei. Nu când eram eu acolo, dar prindeam discuţii între ai mei şi unchii şi mătuşa mea. Cu toate aste au rămas împreună până la moartea bunicului. Dacă a ucis pe cineva pentru o vacă, nu ştiu; dacă pur şi simplu dorea să o convingă pe soţia lui că nu ucisese pe nimeni, nici asta nu ştiu.
De ce am decis să scriu despre asta? Nu ştiu.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu