Mda! Se pare c-am uitat.
Am uitat cum să-mi închid ochii,
Cum să cred.
Cum să vorbesc.
Am uitat cum să mă aplec,
Cum să-mi îndoi genunchii.
Mă simt stingher, ca prins într-o cuşcă prea mică pentru mine.
Mă doare. Mă irită.
Covorul e ca o perie de sârmă care scrijeleşte în genunchii mei insulte.
Şira spinării e de piatră,
piatră
vie,
piatră,
ce doare.
Prea greu. Obositor. PE-NI-BIL.
Şi acum ce trebuia să fac în poziţia aceasta stranie, de mult uitată?
Să mă rog? Da, bine.
Ah, dar parcă era mai mult de atât.
Parcă lipseşte ceva.
Cândva era căldură, era sentiment, erau lacrimi, erau zâmbete, era fericire.
Era…
Altceva.
Ceva mai mult decât cuvinte.
Era război. Era viaţă şi moarte.
Da, cândva rugăciunea era război,
Iar războiul era rugăciune.
Rugăciunea era realitate, iar realitatea – rugăciune.
