luni, septembrie 24, 2007

Smiling with God

“We live as we dream... alone” (Joshep Conrad)

Învăluiţi de aburii viselor, de speranţe ale unui viitor incert în realitate, dar fantastic pentru noi, într-o frenezie nebună, am zis inconştienţi de efermeritatea şi superficialitatea sentimentelor, că dacă vom muri, vom muri împreună, toţi 4, toţi deodată. Râdeam şi eram mulţumiţi de declamaţia noastră. Eram beţi, îmbătaţi de noul acestei prietenii. Şi continuam să bem această otravă nesătui, ca un an mai târziu să mă trezesc mahmur din visul unei prietenii indestructibile, singur, fără acea prietenie.

Ianuarie era la fel de rece ca în ceilalţi ani. Anul nou îmi lăsase un gust ciudat în gură, dar la fel de amar ca celelalte de cam 4, 5 ani încoace. Treaba la cafenea mergea bine. Puteam să îmi ascund ochii şi sufletul în spatele esspresoului şi să las să curgă din mine tot ce mă apăsa. Cafeaua curgea şi ea, neagră, amară, amestecată câteodată cu ciocolată, caramel, sau vanilie. Uitam de mine, de ei, de moarte, de clienţi, şi fără să mă gândesc la ceva anume, râdeam la glumele lui N., de stresul lui C. şi viaţa mergea înainte. Eu rămâneam în urmă. Să fac cafea.

Cu câteva zile înainte de ziua mea, mi-am şters toate conturile de pe net care trimiteau emailuri: “Atentie, mai sunt două zile până la ziua de naştere a lui M. Dacă vrei să trimiţi o felicitare accesează link-ul de mai jos”.
Era timpul. După un an întreg de eşecuri, de dezamăgiri, sosise clipa sentinţei finale. Mă frământam şi mă gândeam, îmi zdrobeam creierii de pereţii cutiei craniene într-o încercare disperată de a prevedea reacţia lor, sau lipsa lor de reacţie. Mizam pe indiferenţa lor. Vroiam să îmi duc singurătatea la un nivel al certitudinii, unde să mă pot lăsa în voie dezolării şi amărăciunii.

Cred că e de prisos să afirm că fiecare zi de naştere a fost sărbătorită (cu excepţia zilei mele), de noi 4 împreună, chiar dacă C. renunţase la promisiunea lui de a muri odată cu noi. Se trezise mai repede ca mine. Eu încă îl tachinam şi îl consideram trădător. Eram înecat în alcoolul propriilor vise sau poate în cafea.
În dimineaţa aceea am vrut cu tot dinadinsul să fiu uitat de toţi. Şi aşa s-a întâmplat. Nimic pregătit pentru mine, nici măcar o sărutare, sau un la mulţi ani zis din inimă, aşa cum îl faci unui prieten bun. Credeam că asta sunt. Un prieten măcar.
“Da’ de ce nu ai zis că ţi-a fost ziua?”
“La mulţi ani M.” Şi treceau mai departe.
Totul sec, superficial ca viaţa ce am trăit-o până atunci. În momentele acelea m-am trezit din beţie şi am învăţat să apreciez Singurătatea, să mă mulţumesc cu Ea, să o preţuiesc. Am înţeles că sunt doar eu cu Ea şi, Dumnezeu care îmi zâmbea de undeva de dincolo de negrul cerului.

În noaptea aceea nu am visat nimic. Doar am murit. Am murit singur.

3 comentarii:

Alexandra Chis spunea...

Ziua mea nu am sarbatorit-o toti 4 :)

Alexandra Chis spunea...

noi patru nu-i vedeam sfarsitul ...sau cel putin ... nu-l vedeam asa

M. spunea...

nici ei patru nu-l vedeau, dar se putea preveni.
oricum e prea tarziu sa deschizi cutiile cu jucarii stricate ale amintirii, cand ai putea sa te bucuri de jucariile pe care ti le ofera viata in prezent. (pentru unii scrisul:D)