Visul ca realitate (traita de altcineva)

Scuză-mă, poţi să îmi spui cât e ora?
E interesant cum, uneori, undeva în lume, cineva îţi trăieşte visele. Rareori, de foarte foarte puţine ori, cele două persoane se cunosc sau ajung să se cunoască. Însă ca întotdeauna şansele infime sunt mereu împotriva mea. Cu capul lipit de geam privesc cu vieţi se desfăşoară pe diferite străzi, în diferite case, lângă zeci de oameni pe care nu îi cunosc şi pe care nu îi voi cunoaşte niciodată. Pe mulţi nici măcar nu îi văd, pe unii parcă îi zăresc cu coada ochiului în timp ce trec în viteză înspre visul meu, înspre mine, înspre moarte. Dar stai. Frânaţi! Opriţi! Nu mai e visul meu! Cineva, cineva îmi trăieşte visul în timp ce eu mă zbat prins între îndatoriri şi datorii, între aici şi al meu în loc să fiu acolo şi acum şi să fiu eu cel care îşi trăieşte visul. Legat la ochi, ca într-un joc de-a baba oarba, eu sunt justiţia şi văd, văd că sunt nedreptăţit pe drept. De ce aş fi eu cel care îmi trăiesc visul? De ce aş fi eu acea persoană? De ce? Mereu limitat de bani, de timp, de voinţă, de nervi, de imposibilităţi, de lipsa relaţiilor, de atâtea şi atâtea alte lucruri. Mereu o durere cronică de cap mă însoţeşte. Şi faptul că am văzut cu ochii mei şi văd cu ochii aceştia doi care parcă se încăpăţânează şi nu vor să mai vadă linia orizontului şi nici cuvintele, nici oamenii, cu aceşti doi ochi văd cum altcineva, şi nu un necunoscut, şi nu in mod intenţionat, îmi trăieşte visul, se bucură de ceea ce eu am plăsmuit în mintea mea, în timp ce eu mă lupt cu cuvintele cu suferinţa, cu căldura, cu toate blocajele psihice, materiale şi financiare posibile. Am impresia că şi Dumnezeu îmi stă în cale, am impresia că şi El vrea ca eu să rămân pe loc, să nu-mi trăiesc visul ci altul să o facă în locul meu, iar eu să stau drept martor. Iar pe Dumnezeu nu îl pot da la o parte oricât aş încerca. E prea mare ca să-l pot împinge, prea bun ca să-l pot respinge. Şi vreau acum să mă lupt cu El, ca Iacov, să rămân schilodit (deja şchiopătez) dar să înţeleg ce vrea, să înţeleg ce vreau. Să fie nimic şi să rămână totul. Doare. Atunci când cineva îţi trăieşte visul doare îngrozitor, incomensurabil, incredibil, asurzitor de tare doare. Lumea se prelinge pe lângă mine, se topeşte undeva în colţul ochiului meu ca ceara. Trăiesc într-o lume de ceară, care încet încet se dezintegrează. Şi aş vrea, uneori simt lucrul acesta, să mă dezintegrez şi eu, să mă topesc şi să mă pierd şi eu odată cu ea. Dar nu! Eu trebuie să stau şi să urmăresc cum altcineva îmi trăieşte visul. Visul visat de mine. Visul construit şi gândit până în cele mai mici detalii de mine. Visul meu, se topeşte pentru mine şi renaşte în viaţa altcuiva, a cuiva care nu l-a vrut şi nici nu l-a căutat. Iar Dumnezeu stă tot acolo, drept, nemişcat, neschimbat, în drumul care duce spre visul meu şi nu zice nimic. Îl întreb cât o să mai trebuiască să aştept până voi pipăi cu mâna mea visul după care tânjesc? Când se vor opri datoriile, când voi putea să îmi cumpăr o carte fără să mă gândesc că trebuie să fac economii, că banii sunt prea puţini pentru atât de multe lucruri? Când voi putea sta liniştit cu ea fără să îmi fac griji cu ce îmi voi plăti rata? Şi am impresia că totul se rezumă la bani. La bani şi la vise trăite de alţii. Îl întreb pe Dumnezeu toate aceste lucruri iar El, El tace. E atât de mare că nu îi pot vedea faţa, iar eu sunt incredibil de mic. Cum mă pot lupta cu un astfel de Dumnezeu? Cum poţi convinge un munte să plece din locul lui? Credinţă? Credinţa a ajuns un cuvânt fără substanţă sau poate cu o altă substanţă. La fel ca visul meu.
Domnule, îmi spui te rog cât e ora?
E timpul ca altcineva să îmi trăiască visul, iar eu să încerc să ocolesc obstacolele nu să dau cu capul în ele. E timpul să îmi construiesc alte vise, iar cele vechi, cele pe care acum le trăiesc alţii să le dau uitării, să le smulg din mine şi să trăiesc fără ele, şchiop.

11.02.2008

Era din nou pe micul peron al modestului trainstation, din micului şi modest oraş în care se născuse şi trăise 20 de ani. Se plimba dealungul trenului, indecis. Să urce sau să nu urce? Nu avea nici bilet. Tanti de la bilete nu a vrut să îi vândă pe motiv că trenul putea să pornească până ajunge el pe peron. O privi plictisit, ridică din umeri şi îşi târî picioarele până pe peron. Măcar să vadă trenul plecând. Privea la fiecare geam, în fiecare compartiment, sperând că totuşi va întâlni pe cineva cunoscut. Nu era nimeni.

- Urcă. Se auzi vocea controlorului care stătea în faţa lui. Nici nu îl văzuse când apăruse acolo. Pleacă în câteva secunde.

- Nu am bilet.

- Nu contează. Mă aştepti în vagonul ăsta.

Cum puse primul picior pe scară trenul porni.

///////////7 ___________&&&&&&((((((((%%%#¤

- Şi altceva ce îţi mai aminteşti?

- Nu prea multe. Pe tren am întâlnit un urs[1], i-am dat un leu controlorului şi am ajuns în Satu Mare.

- Şi atât a fost tot? Măcar ştiai că e pe tren?

- De unde să ştiu?... Îţi vine să crezi? Un controlor mi-a decis destinul. Orice mi-ar fi zis aş fi făcut. Îmi era egal dacă merg sau nu. Eram şi puţin melancolic să nu zic depresiv, în perioada aceea. Depresiv totuşi e un cuvânt prea puternic. Mai mult trist. În fine. Ce e important e că am urcat. Trăiască CFRul cu controlori lui cu tot.

- Şi mai departe?

- Tu ce faci? Mă interoghezi?

- Da.

- Bine.

- Deci mai departe. Ce s-a întâmplat?

- Am stat cu ursu în compartiment. Nu e nimic altceva. La întoarcere am jucat bâză pe tren şi i-am dat o palmă.

- Tare?

- Cam tare.

- Apoi am vorbit despre desene animate, Dumnezeu, credinţă, religii şi iar desene.

- Hm...

- Mă simt cam ciudat?

- De ce?

- Păi... stau în oglindă şi vorbesc de unul singur.

- O să îţi treacă.

- Crezi?

- Da

/////////////////////////////////////((&!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!########¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤=??****

Ceva era diferit. Cel puţin de când se întoarse de la Satu Mare. Ceva se schimbase... în atmosferă, în cei din jurul lui sau poate... da, şi asta era o posibilitate, poate el se schimbase. Întâlnirile mai mult sau mai puţin involuntare, şi lungile discuţii virtuale îl schimbaseră oarecum. Era timid ca un copil şi inima îi bătea mai tare la fiecare aluzie voită sau nu, aştepta ca pe ace secundele până venea răspunsul ei. Şi apoi...

/////////////////////*************************************/¤%#/”¤&

- De ce te-ai oprit?

- De aici nu mai e povestea mea.

- Dar a cui e?

- .... a... e a... e a noastră.

- Şi atunci cine o va povesti? Cum se va afla ce s-a întâmplat mai departe?

- E simplu. Nu se va afla.

- De ce?

- Pentru că povestea nu s-a terminat.

Zâmbi larg, fericit, împlinit.

---

[1] Urs= în argoul folosit înseamnă o persoană cunoscută, apropiată şi oarecum populară sau amuzantă, cel puţin în grupul de cunoştinţe.

Scrisoare

“Dragă domnule deschizător de scrisori,

Păstraţi banii, dar vă rog să lipiţi plicul la loc şi lăsaţi-l să meargă mai departe. Înăuntru nu sunt decât cuvinte şi dorul de cineva, nu discutăm despre secrete militare, nu de alta, dar am mai puţin de 1,60 m şi, oricum, mie nu-mi spune niciodată, nimeni, nimic. Dar aş vrea să-I spun nişte lucruri foarte importante unei personae foarte importante, aşa că, din partea mea, puteţi să citiţi chiar tot, numai să nu aruncaţi scrisoarea! Vă mulţumesc mult!” (Saša Stanišić, Cum repară soldatul gramofonul)

Dragă G. T.,

Nici să copiez o frază dintr-o carte cum trebuie nu pot. Nu mai pot nici să intru pe mess pentru că a început să-mi displacă. Prefer să citesc cărţi. Aş citi tot timpul cu excepţia când mănânc, fac duş, dorm mă doare capul sau sunt cu D. Când sunt cu ea num ă mai concentrez asupra altor lucruri. Ne înţelegem foarte bine. Îmi este dor de tine. Ştiu că poate sună fals, dar nu e. Mi-e dor şi de Bucureşti dacă îţi vine să crezi asta. Sper să nu uit să îţi recomand câteva cărţi superbe. Nu îţi dau acum titlurile lor pentru că nu mi se pare… etic? Moral? Corect? Natural! Da, acesta este cuvântul. Nu este natural să ţi le scriu acum în incipitul acestei scrisori pentru că nu acesta este scopul. Care este scopul acestei scrisori? Păi să vezi, e unul foarte simplu: nu vreau să pierd o relaţie atât de valoroasă şi pe care o preţuiesc foarte mult. Mă pricep la cuvinte? Doar când vin din sinceritatea unui copil de 21 de ani ce încă visează în fiecare zi la ora 13:27, cu ochii deschişi, privind cerul. Ce visează copilul ce se uită la desene animate? Păi visează să vadă Moscova. Să publice. Să fie un scriitor extraordinary, dar modest, să locuiască undeva unde muntele se întâlneşte cu marea, să vadă Japonia, să îşi ia licenţa, să scrie o lucrare despre postmodernism, să îşi cumpere o chitară electrică galbenă ce costă 539 euro plus TVA.

G.T., sunt în ultima sesiune, licenţa – de abia îmi adun informaţiile necesare. O să termin. Mi-ar place dacă ai putea să vii la graduarea mea. Va avea loc pe 14 iunie. Poţi? Ar fi o onoare nespus de mare pentru mine.

Ieri şi azi a fost un book-fair la facultate. Un tip din Ungaria a venit cu mii de cărţi în engleză. Mi-am luat 3. Două de C.S. Lewis şi una de William Goldwin, Stăpânul muştelor. Mă simt bine că am făcut asta.

Nu sunt obişnuit să scriu de mână. De aceea din când în când fac câte o pauză. Apoi reiau.

Până mă gândesc ce mai vroiam să îţi spun o să îţi recomand câteva cărţi: Haruki Murakamy, Kafka pe malul mării, Sasa Stanisic, Cum repară soldatul gramofonul, şi am pană de idei. Nu mai ştiu ce altceva. Sunt obosit. Prea obosit.

Tu ce mai faci? (Niciodată nu mi-a plăcut întrebarea aceasta, e atât de goală de sentiment). Ce mai face Bucureştiul? Ce piese de teatru ai mai văzut? Ce faci în vară? Ce cărţi ai mai citit? Ce mai face Cărtărescu? A întrebat de mine? Încă nu prea cred. Când o să vin la Bucureşti o să stăm la un ceai în Cărtureşti cu Cărtărescu şi o să citim/jucăm cărţi. Mi-am mai adus aminte de o carte scrisă cu inteligenţă, sarcasm, ironie şi mult spirit ludic: Adrian Oţoiu – Coaja lucrurilor sau Dansând cu jupuita.

Deci vii la graduarea mea? Iubeşti? Îmi pare rău că nu am mai ţinut legătura aşa cum o făceam la început. Cred că e zgâriat discul, se tot întrerupe. Ţi-a plăcut Procesul?

G.T., oamenii nu mor cu adevărat decât atunci când sunt uitaţi. Atunci când dispar din amintirea celor ce i-au cunoscut. Aşa spune Haruki.

La vară vreau să merg la mare, să învăţ japoneza şi franceza, să înot mult, să stau în pat între orele 12 şi 4 după-masa şi să citesc. Vii la mare? Parcă delirez. Sunt doar obosit, puţin melancholic, şi puţin împlinit. Azi am ţinut-o pe D. de mână, mi-am cumpărat o carte, am privit cerul, am mâncat pe săturate, am obosit, am strâns-o în braţe şi am sărutat-o, am vorbit cu El şi i-am zis că îmi merge bine şi că îi mulţumesc. Asta înseamnă că trăiesc, nu?

Am o farfurie de căpşuni în faţă. Să mănânc? Am un american surd ce îmi povesteşte tot ce face şi ce gândeşte, şi ce vrea. Eu nu vreau acum nimic. Decât să scriu. Să-ţi povestesc. Să-mi amintesc, să mă întind în pat.

G.T. noapte bună. Mă opresc la 23:25. O sun pe D. şi merg la somn. Ai grijă de tine. Scrie-mi.

M.

P.S.: Cerul la Baia Mare nu are stele. Mă gândeam că poate vrei să ştii.

P.P.S.: îmi pare foarte rău că scrisoarea de mai sus nu a mai ajuns,nici măcar până la poştă; e ca într-un coşmar când te îndrepţi spre o uşă, şi cu cât te apropii cu atât uşa (poşta) se îndepărtează. Îmi pare rău.

Cand am ajuns om mare?

Prea multă ‘apă neagră’ îmi strică stomacul, îmi deteriorează până şi papilele gustative… nu mai pot să gust viaţa, de fapt pot dar are gust de leşie. Inspir adânc amintiri. Le rumeg profund, le regândesc, le reinventez, le reconstruiesc în forme la fel de apatice. Inspir ca în cele din urmă să expir. Cu toţii în cele din urmă o să expirăm… ‘în cele din urmă’. Care sunt ‘cele’ din urmă? Saliva îmi devine lipicioasă, consistentă, asemenea unei pieliţe. Pot să sărut, să sar, să pun corzi noi pe chitară, să râd ca dementul până la 4 dimineaţa, pot să urc scări, 36… nici mai multe nici mai puţine. Pot să ţin în braţe o fiinţă caldă, vie, prin care pot să simt sângele curgând, irigând fiecare milimetru pătrat de piele, fiecare ţesut, fiecare alveolă care face transferul de oxigen şi dioxid de carbon, pulsând acţionate de muşchii toracelui înţesaţi de nervuri. Un trup ce emană în jur viaţă şi chiar mai mult de atât… mereu am o senzaţie ciudată, mă trece un fior rece, indisciplinat, arogant pe spate, punând în mişcare fiecare moleculă a corpului meu în momentul în care această fiinţă se mulează în jurul meu, contopindu-se într-o îmbrăţişare cu mine; mâinile ei în jurul meu, pieptul ei lipit de spatele meu, urechea ei lipită de peretele de piele, muşchi, carne, tesături de vene şi nervi, oase ce o desparte de apartamentul însângerat în care [simbolic binenţeles] îmbâcsit de idei, concepţii, preconcepţii, anotaţii, cărţi, hârtii, discuţii, bucăţi din ziare, poze, imagini, vise, dorinţe, aşteptări, dezamăgiri, îşi face veacul sufletul meu. Atunci zâmbesc. Atunci timpul nu mai există. Viaţa îşi opreşte cursul. Atunci sunt fericit… dar acum? Ce vreau mai mult? Ce îmi pot dori mai mult ca să nu îmi ia mintea razna, ca sinapsele să nu facă ‘snap’ (adică se rup, crapă, se sfarmă)?

Îmi tot spun că trebuie să citesc mai mult, să scriu… citeşte, citeşte, CITEŞTE, scrie scrie scrie scrie scrie scrie scrie scrie scrie SCRIE Scrie, SCRIE, scrie, scrie… scrie. Şi apoi? SiCRIE.

Aştept din nou îmbrăţişarea, sărutul, atingerea ce stârneşte dorinţe ce niciodată nu am crezut că pot să fie atât de puternice, să ceară cu atâta stăruinţă, să tânjească cu atâta pasiune ceva ce nu e al lor. Indiferenţa, ignoranţa sunt meniul de azi, animalitatea e desertul, iar prostia cireaşa de pe tort. Nu vrem consecinţe, nu vrem responsabilităţi, nu vrem limite. Strigăm cât ne ţine gura: NO LIMITS. Şi viaţa noastră e ca un vis redundant în care cazi mereu fără să atingi pământul, te afunzi tot mai mult, distanţa până jos se tot măreşte, dar spaima rămâne aceeaşi, groaza e constantă. O mascăm. Avem o hlizitură îngheţată pe faţă, pentru că ştim că dacă vom atinge vreodată fundul gropii în care cădem, visul se va sfârşii, vom muri.

De multe ori, când e aproape, când mă ţine de mână, când buzele i se răsfrâng lăsând loc unui şuierat cald să iasă aducând cu el cuvinte inspirate – te iubesc, chiar şi atunci mă joc. Incapabil să fiu altfel. Transfigurat de două cuvinte, două buze, o singură fată… surd, orb, insensibil la alte şoapte. Schimbarea devine un coşmar, mobilitatea un blestem, variabilele o nenorocire, inconsistenţa un păcat… toate valorile tind să se răstoarne. Credinţa o anexă, sufletul – un pariu, veşnicia o improbabilitate, Dumnezeu... aici lucrurile stau altfel. Dumnezeu mereu acolo privind liniştit, imperturbabil la viaţa mea, la porţia de cartofi pai, la cei 50 de lei plătiţi pe 11, 58 litri de benzină, la peria mea albastră de dinţi, la blog, la “Coaja lucrurilor”, la îmbrăţişarea noastră, la ignoranţa mea, la pofta ce se încolăceşte ca un boa în jurul principiilor sufocându-le, la piciorul cu care am călcat în baltă, la perechea de blugi pe care am luat-o pe mine dimineaţă, la cuvintele nerostite, la gândurile despre el, ea, ei, ele, voi, noi… la bucata de pâine ce am înghiţit-o, la ciocolata cu lapte ce stă desfăcută de trei zile pe masă, la iritaţia de la mâna stângă, la ceea ce scriu acum amuzându-se de ceea ce nu am scris încă. Mă iubeşte.

Şi acum totul revine la normal, valorile se restabilesc sau cel puţin mă prefac că aşa este, sperând ca în cele din urmă să fiu ceea ce încerc să fiu. Masca să se contopească cu faţa. Eu cel ce mă vezi tu să fiu eu cel ce mă văd eu, şi poate El şi ea.

‘Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil [mă jucam ca un copil, scriam ca un copil]*; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc’

(1 Corinteni 13:11)

*partea dintre parantezele drepte reprezintă parafrazarea mea

Let it rain (amintiri)

“Let it rain, let it rain, open the flood gates of Heaven, let it rain, let it rain…”

Mi s-a făcut subit dor de ploile de vară. De explozia aceea de răcoare, de picuri mari de apă ce se sparg în zeci de picuri mai mici care la rândul lor se sparg în alţi picuri şi tot aşa până la ultimul atom, umezind rapid şi eficient, răcorind pereţi decojiţi, buze uscate, priviri serbede, zâmbete uitate.

Îmi plac zâmbetele amare, îmi place să le privesc, să le simt. Rămân mereu cu un gust dulce-amărui pe cerul gurii.

În pauze, când eram pe după-masă, fugeam toţi afară din ‘castel’ (o clădire mică pe jumătate dezafectată, dar totuşi utilizată pe post de anexă a liceului unde se găseau trei clase) şi priveam cerul; ne opream în mijlocul curţii aproape de uriaşul stejar puţin ascunşi la umbra lui aşteptând ploaia. Vorbeam, glumeam, ne plângeam de ora ce urma să vină, râdeam de profesori, amintindu-ne apoi de câte un 2, şi promiţând răzbunare. Până când din depărtare se auzeau tunete, şi eram reduşi la tăcere de spectacolul electrizant (la propriu) ce se

Văd totul cum era atunci. Retrăiesc o senzaţie ciudată… nostalgie, dor (asta nu. Nu îmi place cuvântul), melancolie, tristeţe? Poate nici una dintre ele… îl văd doar pe copilul ce zâmbea când începea ploaia şi atunci ieşea încet, cu pas rar să se plimbe. Savura fiecare strop.

Acum zâmbesc aşa cum îmi place mie şi mă gândesc că mai sunt doar cam 3 luni… până la prima ploaie de vară.

Partea 2 din 2

Gabi se trezi dimineaţă cu o stare de nelinişte. Mereu avea impresia că era privită. Toate i se păreau străine. Patul, cearceafurile, perdelele, geamurile, oraşul, străzile, tavanul, rama oglinzii, toate erau cumva aduse din imaginaţia altcuiva şi existau doar ca să o irite pe ea, să îi dea o stare de discomfort. Se uită pe calendarul de pe birou şi văzând data îşi zise că trebuie să îi vină ciclul şi cu siguranţă de aceea era aşa de aiurită de cu dimineaţă. Forţă un zâmbet în oglindă, dar nu îi reuşi decât o schimonosire ce o sperie. Se uită mai atentă la chipul ei şi realiză că pupilele îi erau foate dilatate, iar pielea feţei i se decojea ca şi cum ai curăţa ouă fierte. Îşi întoarse privirea scârbită, dar nu foarte uimită. În cameră era beznă deşi acum câteva clipe razele soarelui luminaseră foarte puternic încăperea. “îmi trebuie o cafea.” Se îndreptă spre locul unde ştia că e uşa, dar acolo nu era decât un perete dintr-o văruiala verzui-închis. Mângâie peretele uimită de căldura ce o emana şi de fineţea lui la atingere. Avu impresia pentru moment că mângâia pielea fină a unui copil. Îşi lipi obrazul de perete şi auzi un scâncet ca şi de copil nou născut dincolo de ţesutul din ce în ce mai moale. Scâncetul se transforma tot mai mult, şi realiză că de fapt aude oameni discutând, dar cuvintele lor se auzeau înfundat. Privi în jur şi nu mai văzu altceva decât un corp diform în poziţie fetală ce plutea alături de ea cu cordonul ombilical înfăşurat în jurul gâtului. Se sperie de ochii dilataţi, mâinile încă neformate, de capul mare şi albicios. Urmări mersul cordonului ombilical prin care vedea curgând o substanţă cărămizie extrem de fluidă. Într-un anumit punct cordonul se bifurca, un capăt pierzându-se într-un cer negru, iar celălalt capăt terminându-se în zona buricului ei. Îşi privi mâinile care erau acum la fel de lipsite de formă ca şi ale celuilalt. Îl privi din nou pe celălalt şi în ochii larg deschişi îi văzu viitorul. Nu îi veni să creadă. Era Fidas. Un sunet îngrozitor de puternic şi strident îi învălui auzul.

Teodora se trezi la sunetul ceasului deşteptător terifiată de visul pe care îl avuse. Se spălă, se îmbrăcă, apoi mâncă, îşi luă ghiozdanul şi ieşi asigurându-se că închise uşa. Era cam ora 7:30, mama plecase devreme la lucru, iar tatăl plecase şi el cam de vreo 2 luni la lucru. Visul îi încurcase toate gândurile. Dacă vedea un copil pe stradă imediat îi venea în minte imaginea fetusului, dacă trecea pe lângă un perete verde abia îşi putea stăpâni dorinţa de a-l atinge doar ca să se convingă că nu e ca şi peretele din vis. Se opri în staţie lângă stâlp şi aştepta maşina ce avea să o ducă la şcoală. Abia când urcă în autobus şi după ce uşile acestuia se închiseră îşi dădu seama că din peisaj lipsea Gabriela. Cum se putea aşa ceva? Cum de nu se întâlniseră? Cum de uitase complet de ea? Se simţea ruşinată şi obrajii îi ardeau. Taxiul în care se afla era oprit la semafor, şoferul dormea cu capul pe volan. Încercă să îl trezească, dar acesta doar mormăi câteva înjurături pe sub mustaţa stufoasă şi îşi întoarse capul în cealaltă parte. Teodora privi pe geam şi îi văzu pe Gabriela şi Fidas stând faţă în faţă în mijlocul intersecţiei, ca două statui într-un parc. Maşinile făceau un zgomot infernal. Teodora se repezi spre ei. Începu să plouă infernal. Ploua cu picuri acizi ce dezintegrau asfaltul, maşinile, oamenii. Fidas şi Gabriela se topiră şi ei. Teodora rămase singură. Închise ochii şi începu să plângă ca un copil mic. Când se linişti, epuizată deschise ochii şi se trezi în banca ei, şi alături de ea nu era Gabriela aşa cum s-ar fi aşteptat ci tatăl ei. El îi zâmbi. Vru să îl întrebe atâtea lucruri, dar el îi puse degetul arătător pe buze. Apoi îi îndreptă privirea spre afară. Era o seară superbă. Iar fi plăcut să fie alături de Fidas sau de Gabriela, dar era singură faţă în faţă cu splendoarea apusului de soare. În jurul ei se ridicară schele de lemn ce înconjurau piloni de metal. Între pilonii de fier crescură ziduri de cărămidă, cu spaţii goale pentru ferestre, apoi apăru tencuiala, vopseaua, ramele ferestrelor din lemn vopsite în alb, apoi geamuri cu câte un X pe ele. X-ul dispăru şi rămase doar soarele ce cobora încet dincolo de orizont. În jurul Teodorei blocul şi apartamentul în care crescuse se recompunea de la sine, atom cu atom, moleculă cu moleculă, celulă cu celulă, cărămidă cu cărămidă. Acum era pe patul ei. Se gândea la singurătate, la Gabriela şi Fidas care au părăsit-o, care s-au topit. Se întinse sub cuvertură şi adormi visând că îl visează pe Fidas care era cu Grabiela, iar ea singură dormea şi visa că era cu Fidas.

Fidas nu închise un ochi restul nopţii. Visul îl tulbură. Încerca să înţeleagă ceva din el, dar nu putea să desluşească nimic. De ce o visase pe Gabriela? De ce o visase pe Teodora? De unde ştia atât de bine cum arăta camera, sau cum arăta tatăl ei Teodorei? Totul era prea ciudat. Printre toate gândurile trebui să recunoască faptul că îi plăcuse ceea ce visase. Pe la 5 dimineaţa obosit de atâta incertitudine şi de amalganul de sentimente ce se năştea în el de fiecare dată când în mintea lui prindea viaţă chipul Gabrielei sau Teodorei, se ridică şi îşi porni calculatorul. Winamp – “When I look at the stars”. Se întinse înapoi în pat. Dar cu spaimă realiză că nu era singur în pat. Se întoarse să vadă cine e şi o văzu pe Teodora ghemuită sub pătură, exact cum o văzuse în vis. Se şterse la ochi şi îşi zise că aşa ceva nu este posibil. Visa. Trebuia să viseze. Când îşi deschise ochii din nou nu mai era nimeni lângă el în pat. Era 6:30. Se ridică şi făcu un duş, apoi plecă la şcoală. În staţie o văzu pe Teodora singură în autobusul care tocmai pleca; realiză că Gabriela nu era cu ea, aşa că fără să ştie de ce alergă să o caute pe străzile aglomerate ale Bucureştilor. O găsi în mijlocul unei intersecţii. Acolo unde îi văzuse Teodora pe amândoi. Ploaia începu. Teodora ieşi din maşină şi alergă spre ei, cu faţa palidă, speriată. Fidas realiză că nu el şi Gabriela aveau să dispară ci Teodora. Tramvaiul era prea aproape. Accidentul nu mai putea fi evitat.

Gabriela sări din pat cu un ţipăt, udă leoarcă şi tremurând. Era sigură că i se întâmplase ceva Teodorei. Era foarte neliniştită, iar tulburarea o cuprinse şi mai tare când nu se întâlniră în staţie. Nici la şcoală. Era o zi ratată, plictisitoare, obositoare, lungă, prea luminoasă, prea gălăgioasă. Până seara nu reuşise să dea de ea. A doua zi trecu la fel. Simţi că înnebuneşte. Îi era un dor nebuneşte de ea. Nu realiza că Teodora de bună voie se retrase din peisaj înţelegând că Fidas nu avea cum să le iubească pe amândouă. Dragoste de copilă. A patra zi Gabriela se întâlni cu Fidas. Îl văzu de departe şi merse direct la el, îl luă de mână şi îl trase de lângă prietenii lui. Vroia să îl distrugă, era furioasă, supărată, singură. O pierduse pe Teodora şi se temea să nu fie pentru totdeauna, pentru că avea nevoie de firea ei calmă, timidă, ruşinoasă, şi din nu ştiu ce motiv credea că Fidas e de vină. Dar când îl privi în ochi uită tot. Rătăcii în ochii lui mari ca ai fetusului din vis şi nu îşi mai găsea drumul înapoi. Roşise.
- Gabi? Eşti bine?
- Teodora. Şopti ea.
- Poftim?
- Mă cheamă Teodora.
Fidas zâmbi. Îşi aduse aminte de toate surprizele ce le făcuse ea pentru el în
ultimul an. Versurile scrise pe bancă, acadeaua, o dată ea vorbi cu profesoara să îl scutească de la ultima oră ca să poată merge împreună la un concert; apoi atitudinile ei mereu schimbătoare: când foarte amabilă şi zâmbitoare, când supărată pe el pentru că nu o privise aşa cum îşi imagina ea că ar trebui să o privească. Acesta era şi motivul pentru care o plăcea. Rămaseră o clipă tăcuţi privindu-se în ochi, ea încă ţinându-l strâns de încheietură.
- Gabi Teo...
- Da?
- Poţi să îmi dai drumul când vrei.
- Poate nu vreau.
Şi îi zâmbi.

Partea 1 din 2

Stăteau amândouă întinse pe iarba moale şi crudă în locul lor obişnuit, fiecare având câte o cască în ureche, ascultând şi lăsându-se transpuse de rock-ul din căşti: “When I look at the stars…”. Se ţineau de mână în timp ce priveau absorbite şi surâzătoare cerul împânzit de miliarde de constelaţii, stele, galaxii. Se priveau ochi în ochi cu Universul, privirile lor reflectându-se în miliardele de lumi, şi miliardele de lumii în ochii lor.

De când se cunoscură [să tot fii fost începutul lumii când Dumnezeu a şoptit sau a a strigat înfricoşător de puternic: “să fie”; sau poate când primii doi atomi s-au izbit unul de celălalt declanşând o reacţie în lanţ de explozii, implozii, transformări, reduceri de masă, metamorfoze la nivel protonal, ce au dus la apariţia stelelor nova şi supernova, a planetelor, a sateliţilor, a cometelor, a vidului şi a vieţii care atunci pentru prima dată a tras puternic aer în piept] în fiecare vară veneau seara pe acest deal de la marginea Bucureştilor, se aşezau ca şi acum, întinse pe spate, ţinându-se de mână şi zeci de minute admirau cerul unind punctele, mov, verzi ca de smarald, albastre, argintii, de pe cer, obţinând cele mai ciudate creaturi cărora le inventau nume caraghioase de care apoi râdeau cu poftă.

Seara aceasta însă era diferită. Fiecare avea ceva de spus celeilalte, dar se temeau atât de tare ca acel ceva să nu le strice prietenia. De fapt dacă nu-şi vor vorbi prietenia lor se va sfârşi aici. Dar frica de zgomotul produs, de efectul cuvintelor, de o idee absurdă a amplificării sunetului ca o sentinţă dată de un judecător nemilos, le obliga la tăcere.

“When I look at the stars...”.

Cred că este de datoria mea să vi le prezint pe cele două tinere femei. Pentru că ele chiar merită o prezentare şi poate chiar şi câteva detalii ce vor să clarifice anumite presupoziţii ce ar putea apărea pe parcurs în mintea cititorului.

Gabriela şi Teodora sunt cele mai bune prietene ce au existat vreodată pe această planetă aflată într-un colţ de galaxie, într-un colţ de univers. Însă un lucru ciudat de curios, unii ar numi acest lucru coincidenţă, eu îl numesc doar un alt argument în favoarea prieteniei lor, este faptul că sunt născute în acelaşi an, lună, zi, chiar şi aceeaşi oră. Au chiar acelaşi nume de familie şi seamănă ca două picături de apă. Nu sunt gemene. Nu au fost despărţite la naştere şi nu s-au regăsit după ani de zile. Sunt pur şi simplu două persoane diferite care seamănă. Cum se poate naşte o pereche de gemeni care nu seamănă deloc între ei, de ce nu s-ar putea naşte din părinţi diferiţi două persoane care să arate identic din punct de vedere fizic? Probabilitatea este extrem de mică, 10^-20? Poate şi mai mică, dar totuşi s-a întâmplat. Cam acum aproximativ 17 ani s-au născut aceste două fete cu ochii căprui, păr negru, cu acelaşi semn în formă de flutere pe omoplatul stâng, cu aceeaşi sclipire în ochi. Bineţeles că societatea le-a modelat diferit. Şi diferenţa ce a apărut în caracterul lor a contribuit foarte mult la întărirea prieteniei lor.

Teodora	Gabriela
Timidă Zâmbitoare Îi place mult să citească Ordonată Tăcută Modestă în ceea ce îmbracă Îi plac sucurile naturale Pasionată de scris Îi plac culorile maro şi galben Punctuală Indecisă aproape în toate Iubeşte ceaiul de tei	Îndrăzneaţă Râde mereu Preferă filmele Haosul e domeniul ei Extrem de vorbăreaţă Mereu şochează prin îmbrăcăminte Cola – apa vieţii Dependentă de arta fotografică şi cinematografie Preferă culorile puternice, contrastele, dar toate cu gust Sfertul academic e prea devreme Mereu sigură pe ce vrea şi acţionează în consecinţă Vinul fiert cu scorţişoară o a doua iubire

Lista ar putea continua, însă mă opresc aici pentru că sunt sigur că v-aţi făcut o idee despre ele. Însă poate lucrurile şi mai importante sunt asemănările dintre ele: dependenţa reciprocă, dragostea pentru ciocolată, şi faptul că iubesc...

11 august. Orizontul este pictat în sânge; cerul e de un albastru închis, aproape negru, luminat ici colo de sclipiri îndrăneţe de diverse culori, particule împrăştiate dintr-un curcubeu. Verdele ierbi abia mai poate fi receptat de celulele bastonaşe din interiorul globului ocular. Undeva în partea dreaptă se pot vedea câteva case cu lumina aprinsă în bucătăria improvizată, mai în depărtare blocuri gri, ridicate ca şi nişte muşuroaie în care mişună copii, bătrâni, şomeri, prostituate, politicieni, criminali, oameni înalţi, scunzi, graşi, rahitici, bulimici, diabetici, canceroşi, vegetarieni, creştini, budişti, păcătoşi, eretici, diavoli, îngeri, fiecare dintre ei dumnezeu în mica lui cutie. Toţi înghesuiţi sub un cer blasfemiator de frumos. Doar Gabriela şi Teodora departe de muşuroaie, departe şi de cer. Singura legătură între cele două.

Teodora deschise gura vrând să spună ceva, dar imediat se răzgândi şi rămase tăcută cu gura întredeschisă. Gabriela îşi întoarse capul prinvind-o din profil.

- Vrei să spui ceva, Teo?

- Mmm... Nu ştiu...

- Cred că îmi place de Fidas.

Şi ca şi cum nu ar fi auzit-o pe Gabriela, poate nici nu o auzise, sau poate îi

confundase vocea cu vocea din mintea ei, Teodora repetă:

- Cred că îmi place de Fidas.

Rămaseră tăcute, una privindu-se în ochii cerului, iar cealaltă în chipul prietenei

ei.

- Nici nu se putea să fie altfel. Râse Gabriela.

- Da. E amuzant. Ar fi trebuit să ne dăm seama că dacă uneia i se întâmplă ceva

şi celeilalte i se va întâmpla la fel.

Şi restul serii şi-l petrecură vorbind despre Fidas, desenându-i chipul printre stele

apoi imaginându-şi scenarii care mai de care mai amuzante. Era miezul nopţii. Coborâră dealul pline de emoţie şi teamă gândindu-se la cearta cu părinţii ce avea să urmeze. Restul vacanţei trecu pe nesimţite, împărţită între plictiseala statului în casă din cauza caniculei şi serile petrecute pe deal, printre stele, în viitor, printre vise.

Temeri

În ultima vreme mi-e frică să scriu. Poate ceea ce scriu nu este altceva decât o zgârietură pe un perete muced într-o încăpere fără lumină, fără geamuri, fără uşi, fără tavan, doar patru pereţi înălţaţi până la infinit sub un cer negru şi ascuns de privirile profane, un robot care scrie amintirile creatorului său pe singurul material la îndemână ca acesta regăsindu-le să îşi recunoască creaţia. Sau poate sunt un demiurg, un Proxy, creator de lumi prin însuşi scriitura mea, un creator nemilos, care dă viaţă şi ia viaţa după plăcerea lui, după cum îi sună lui bine, după instinct, după chef, ignorând desăvârşit viaţa ce a insuflat-o prin “Logos” în universurile lui.

Mi-e frică pentru că nu ştiu în ce măsură ceea ce scriu se răsfrânge asupra propriei mele vieţi, asupra universului meu, asupra ei... Acum totul gravitează cu o viteză incredibilă în interiorul încins al creerului meu ca şi nucleul pământului. O mişcare circulară pe trei elipse în jurul unui nucleu central. O puzderie de atomi ce se mişcă la infinit, ce pun în mişcare două mâini care scriu, care se crează, care definec fiinţa din care aparţin, de care sunt legate. O bucată de materie, ceva mai complexă ca o bucată de pământ.

“La început a fost Cuvântul...” Oare acesta, al câtelea început este? Oare contează? Oricum sfârşitul va fi tot în Cuvânt. Cartea deschisă din faţa unui Dumnezeu magestic, strălucitor, ORBITOR, un Dumnezeu al creaţiei sale, exclus, defenit, impus, cerut, renegat, tânjit, scuipat, înjurat, blestemat, adorat până la extaz... acea carte va fi sfârşitul, şapte peceţi, o listă cu cei mântuiţi, listă scrisă de noi cu mâna lui Dumnezeu. Fiecare luând mâna lui Yahve în mâna noastră şi ca şi cum am învăţa un copil să scrie ne-am scris numele în Cartea Lui.

“Un univers întreg într-un cuvânt”

Mi-e frică de atotputernicul “Să fie!”, mi-e frică să nu creez ceva ce mai apoi să îmi scape de sub control.

azi...

azi, am privit un copil în ochi şi am plâns.

avea ochi mari şi verzi. privea pe geam o lume albă.

nu ştia că zăpada se topeşte, că nopţile cresc şi zilele scad,

că oamenii mint, că vorbesc urât,

că nu barza aduce copii,

nu ştia că ei sunt născuţi de mamele lor în spitale vechi şi prost îngrijite.

nu ştia că o oră are 60 de minute şi că trece foarte repede când ţii o fată de mână,

şi nici că trece îngrozitor de încet. când un bolnav îşi aşteaptă salvarea,

când o mamă stă trează până la 4 dimineaţa asteptandu-l pe fiul ei sa se intoarca acasă, beat şi bătut.

nu ştia că maşinile merg foarte repede şi că frânele se pot rupe.

nu ştia că mama plânge nu pentru că s-a lovit de tata.

nu ştia că sângele curge prin vene şi că nu e bine când curge afară din ele.

nu ştia.

azi, un copil cu ochii verzi m-a privit în ochi.

râdea. el ştia că voi ajunge mare,

că voi citi carţi multe,

că nu mă vor învăţa să iubesc,

ştia că voi merge la Budapesta, la Bucureşti;

că voi fi inconştient pentru 45 de ore pe data de 25 septembrie 1999.

ştia că voi purta tenişii şi sentimente

mereu ascunse.

ştia şi de ceaiul cu lapte. ştia că-mi voi trece examenele, că voi scrie, că voi desena un Isus pe perete, că voi zâmbi convenţional.

ştia că va uita să-mi zică. şi râdea.

azi, m-am privit copil, în ochi, şi am plâns.

Cea cu masca

Râsete, glume, priviri furişate, muzică în boxele bâzâitoare, zgomot mult, cola pe bord, semnalizare la stânga, capul înspre dreapta, acceleraţia la podea, un ultim zâmbet, un microbus alb şi… timpul s-a oprit. Picurii de ploaie au rămas suspendaţi, cuvintele blocate în laringe, gândurile adunate în neuroni, ochii aţintiţi în sus, doar mintea mea fuge dintr-o parte în alta, procesează tot fără încetare, apropierea imperceptibilă a microbusului, urma de apă ce se scurge pe parbriz, celelalte maşini, trecătorii…linişte… şi apoi a apărut ea. Da ea. Nu ea cea pe care o iubesc, nici ea cea care a murit de mult, nu ea cea care va fi, ci ea. În carne şi oase. Ea, moartea. S-a oprit în dreptul meu, şi a zâmbit. Aşa cred. Cel puţin schimonoseala de pe masca ce o avea pe faţă mi s-a părut un zâmbet. Nu am văzut nici o lumină albă, nici nu mi-am văzut filmul vieţii ruland prin faţa ochilor. Ci am văzut-o pe ea. O femeie tânără, îmbrăcată într-un sac de culoarea cenuşei, de culoarea cerului. Mâinile goale îi era de marmură albă. Faţa acoperită cu o mască ce lăsa să se vadă puţin din gură şi partea stângă a bărbiei ascutite. Buze palide, ochi verzi îngheţaţi. Părul argintiu în care se reflecta întreaga lume, şi în care puteai să vezi istoria omenirii în imagini de mărimea unui atom, ba nu al unui proton, dar cu atât mai mult le puteai vedea mai bine, mai clar. S-a oprit în dreptul meu. Mâna i-a trecut prin geam(ca si cum acesta nici nu ar exista) şi mi-a mângâiat faţa. O mângâiere caldă, protectoare, liniştitoare. Atingerea zilei de mâine. Apoi a dispărut, iar în următoarele momente totul, încet, încet, a revenit la normal. Am observat cum microbusul a intrat din plin în uşa mea, şi am simţit cum întreaga maşină se îndoaie şi se strânge de durere în jurul punctului de impact, oglinda s-a spart în mii de particule de sticlă ce o reflectau pe ea, cea care dispăruse. Apoi zgomotul ca o explozie în urechi. Scârţâit de frâne, metal îndoit, geamuri sparte, ţipăte de spaimă.

Ce faci când ajungi să te întâlneşti faţă în faţă cu ea? Îi zâmbeşti înapoi. Tragi maşina avariată pe dreapta, dai declaraţii, plăteşti amenzi, primeşti 3 puncte penalizare, mergi acasă şi te întinzi în pat, tragi cuvertura peste tine şi stai în linişte încercând să ghiceşti al cui e chipul ascuns sub mască.

De la 37 in sus...

37,7.

Întins pe spate, cu ochii lipiţi de tavanul alb.

Plictisit de starea de enervare şi enervat de starea de plictiseală

Număr secunde, vieţi irosite, războaie mondiale,

Inimi transplantate. Mă plictisesc şi nu mai număr.

37.9

Albul tavanului se face roşu, ochii mă înţeapă.

Transpir. Gâtul mi se încleştează, aerul ce îl inspir îmi provoacă durere.

Aştept să îmi revin. Aşteptarea îmi provoacă vomă.

Ştiu ce am lăsat în urmă, şi ştiu ce va urma.

38.4

Viaţa prinde culoare şi culorile prind viaţă.

Cred că abia acum simt focul ce ardea în mine. Mocnit.

Dar acum prinde formă. Pare un ceva curb, cred că e cerc.

Pare vechi.

38.7

Mă sufoc. Aerul îmi arde traheea. Tuşesc şi scuip lavă incandescentă.

De fapt e tot salivă. Trăiesc printre metafore. Am pereţii tapiţaţi cu metafore,

Cu jocuri de cuvinte, cu litere şi aliteraţii, procedee artistice şi stilistice.

Mi-e dor de liceu. De orele de chimie şi fizică. De râsul isteric al irlandezului.

39.0

Toată lumea se alarmează. Cică sunt palid şi rece.

Sunt doar obosit, şi am doar o mică deficienţă respiratorie.

Nimic alarmant. Mi-e puţin frig. Nici în cort nu era mai cald.

Aş vrea să cânt ceva, dar mi-e aşa de uscat gâtul. Apă vă rog.

39.5

Durerea de cap e îngrozitoare; parcă am înghiţit spini şi mi-au rămas în gât,

Pieptul mă roade în interior, vrând să scoată la iveală toate amintirile

Şi toate trăirile. Nu înţelege că acum tot ce vreau e să o aud. Insistă.

Urlu şi durerea creşte.

39.9

Bună seara doamnă Celsius. Nu aţi văzut pe aici o vioară?

07 ian. '37

Stau cu cutia de lapte lângă mine. E un moft ce mi-l permit, o mică obsesie. Stau pe scaun, privesc concentrat pe geam încercând parcă să descifrez ceva în noaptea de afară. De fapt încerc să înţeleg ceva din noaptea din înăuntru. E ceva acolo ce trebuie descifrat, trebuie scos la lumina monitorului ce se găseşte înaintea mea. Trebuie. Trebuie. Trebuie. Tot ce urmează este scris pentru tine. Da. Exact pentru tine. Fiecare punct, fiecare virgulă, fiecare cuvânt, propoziţie, frază, gând, amintire, sentiment.
Iau o înghiţitură de lapte. Strâmb puţin din nas ca şi când aş bea o băutură spirtoasă. Mă amuză mereu gestul. Poate de asta îl şi fac. Îmi aduce aminte de copilărie. Şi laptele, şi gestul. Simt o oarecare nostalgie după momentele când jucam şotron în faţa blocului. Pe atunci nu aveam altă preocupare decât găsirea unei pietre plate care atunci când o aruncai sa nu iasă din pătratele desenate cu creta pe asfaltul trotuarului. Acum nu mi se pare deloc greu să arunc o piatră, orice piatră într-un pătrat găsit la o oarecare distanţă şi să rămână acolo. Atunci aveai nevoie de o adevărată îndemânare, talent, şi chiar providenţă divină. Mi se pare atât de ciudat şi în acelaşi timp atât de minunat modul în care percepeam lumea, tot ce era în jurul meu, timpul, cerul, distanţele cu alţi ochii. Toate păreau exagerat de mari. Păreau infinite. Ţin minte că drumul până la bunica mi se părea enorm, şi simţeam nevoia de pregătiri serioase înainte de a merge pe la ea. Treceau 15 minute şi ajungeam, însă pentru mine parcă treceau ore întregi. O zi ţinea cât patru. O săptămână cât un an, luna care urma era infinit de departe, nici nu mă puteam gândi la ea atât de 'far away' mi se părea. Nu puteam să fac planuri pe durată mai lungă. Nici acum nu pot cu toate că timpul s-a scurtat considerabil de mult,aproape în fiecare clipă mă găsesc în criză de timp. Oare crizele acestea nu se pot trata? Nu există ceva medicamente care să atenueze aceste crize? Nu sunt doctori specialişti în tratarea timpului? Timpul e doar o altă boală, dar care avansează constant şi nu se poate vindeca, nici măcar nu poate stagna. Singura soluţie e să fii conştient de avansarea lui şi să te resemnezi. Nu prea poţi să recuperezi timpul pierdut, dar merită, chiar merită să încerci. Spun multe lucruri. Şi trebuie să recunosc că îmi place să filosofesc. Mereu mă iau cu vorba şi uit să te întreb măcar ce mai faci. Deci ce mai faci? Nu aştept răspuns. Ştiu că nu te grăbeşti să mi-l dai. Şi asta mă linişteşte pentru că mi-e frică de răspunsuri. Mi-e frică şi să pun întrebări. Ziceam că rândurile acestea sunt pentru tine. Am minţit. Sunt pentru mine. Încerc să mă definesc, să mă înţeleg. Ştiu că pare o stupizenie, dar chiar sunt unele lucruri pe care le fac şi nu ştiu de ce le fac. Poate din bravură, sau martirism, sau un orgoliu camuflat în bunătate, sau poate din prostie, inconştienţă, sau poate le fac pur şi simplu fără un motiv anume, din instinct, din simplitate. Nu mă cunosc, şi nu mă înţeleg deplin. Şi totuşi simt nevoia de o trasare a conturului meu pentru a şti în ce linii mă mişc. O încercuirea a persoanei mele, exact cum vedem în filme, când ajunge poliţia la locul crimei şi trasează cu cretă, cred, poziţia victimei. Acum doar studiez detaliile crimei. Încerc să îmi cunosc motivaţiile, speranţele, visele şi sufletul. Apoi urmează autopsia.
Încă o înghiţitură de lapte ca să îmi revin. Sper să nu cad în macabru. E destulă literatură îmbibată cu frică şi apă cu sare, pete de sânge, relaţii eşuate.
Îi admir pe cei care scriu despre vise împlinite, care au curajul să arate şi ‘happy endurile’.

cica chestii vesele

Nu ştiu de ce facem ce facem, sau de ce natura umană este atât de ciudată şi de contradictorie câteodată, sau de ce pur şi simplu uităm, încât nu mă mai mir de nimic. Pur şi simplu iau lucrurile aşa cum vin. Nu îmi mai bat capul cu nimic. Nu merită. Şi totuşi îmi vine greu să aleg între două dintre amintirile mele. Hmm...mmmh. Chiar foarte greu. Ce să vă povestesc astăzi? Cum am fost uitat în portbagaj sau cum am dat cu capul de stâlp? La propriu. Nu reuşesc să ma decid care dintre ele o să provoace mai multe zâmbete aşa că încep cu a doua că mai veche şi apoi urmează şi prima.

Era o zi ca oricare altă zi de vară. Soare mult, câte o ploaie torenţială, discuţii fierbinţi cu prietenii. Dezbaterii înflăcărate. Şi toate acestea în timp ce ne plimbam prin oraş, imediat după o ploaie torenţială. Aerul răcoros ce se ridica parcă ne înviora şi ne îndemna să vorbim vrute şi nevrute. Aşa că din vorbă în vorbă am ajuns nu ştiu la ce subiect. Dintre noi 5 câţi eram, eu eram singurul împotrivă. Aşa că mi-am adunat toate forţele şi în timp ce străbăteam o străduţă cam îngustă mi-am început argumentarea. Argumente peste argumente, ilustraţii, (deja transpiram) îmi dădeam toate silinţele şi foloseam toate mijloacele să îi conving că eu am dreptate, deşi acum nici nu mai ţin minte despre ce era vorba. Ei tăceau conspirativ. Se uitau cu coada ochiului unul la altul şi încet, încet un zâmbet abia mascat li se forma pe buze. Eu mergeam cu spatele, cu faţa înspre ei pentru a avea contact vizual. Când mă apropiam de punctul culminant ce să vezi. Ei zâmbeau şi din când în când izbucneau în râs, uitându-se peste capul meu. M-am oprit din argumentarea nemiloasă, dar corectă ce o aduceam în favoare propriilor convingeri şi m-am întors, ca primul pas făcut cu faţa să fie direct într-un stâlp. L-am îmbrăţişat pur şi simplu. Şi au început ei pe un râs de am zis că nu mai merită să le demonstrez că am dreptate. Era penibil. Dar ce să faci. Este un singur mod de a scăpa de penibilitate. Să râzi. Aşa că am râs şi eu.

Nu ştiu dacă ai stat vreodată într-un opel, de genul papuc cum se zice pe la noi, cu încă 9 persoane. Patru uşi nu sunt destule ca să intri în el. Şi totuşi, într-o seară de Crăciun mergând la colindat, ne-am înghesuit 10 persoane, mai mult decat putin obeze (eu eram cel mai subţirel de pe acolo) în aceeaşi maşină. Nebunie mare. Aşa că după o colindă strigată la -10 grade când ne-am întors la maşină, ca un bun samaritean ce sunt, si care se gândeşte la confortul celorlalţi (dar în special al meu) am venit cu propunerea să stau în portbagaj. Zis şi făcut. Totul a fost o.k. până am ajuns la următoarea casă unde urma să ne stricăm vocile, unde spre marea mea uimire toţi coborâră din maşină fără sădeschidă portbagajul care se deschidea doar pe dinafară. Intraseră în scara blocului şi văzându-mă uitat în portbagajul maşinii am decis să le dau beep. Zis şi făcut. Treziţi parcă din vis s-au întors din casa scării şi privind spre maşină m-au văzut închis acolo. Însă în loc să vină să mă deschidă au început râdă cu poftă de se tăvăleau prin zăpadă. Ce să mai adaug? Poate doar că m-au uitat şi a doua oară.

Sfârşit.

Notă: asemănările cu întâmplări reale sunt mai mult sau mai puţin întâmplătoare şi inventate (tot mai mult sau mai puţin).

Scuze de întârziere dar am fost la facultă şi nu prea am avut timp să scriu.

check out: Simona's blog and just a girl's blog

Omul care s-a uitat pe sine (6)

Încerc să găsesc un final potrivit pentru povestea aceasta. Încerc să găsesc un sfârşit potrivit pentru viaţa mea. Şi poate un început nou pentru cea care urmează. Mă privesc în reflexia geamului şi mă întreb dacă sunt un monstru sau un înger, dacă mi-ar sta bine cu aripi sau dacă ne-ar sta mai bine împreună. Oare un fluture este conştient de faptul că înainte a fost o biată şi amărâtă omidă? Îşi mai aduce aminte oare de ce a trăit până să ajungă fluture? Cred că e prea ocupat cu explorarea posibilităţilor din lumea nouă în care se află. Sau poate pur şi simplu uită.

O să înţelegi vreodată motivul pentru care am pozat aproape doi ani de zile într-un nebun, în care am scris acelaşi cuvânt obsedant pe fiecare bucată de hârtie ce mi-a căzut în mână? O să şti oare motivul care de mâine o să te facă fericită? În lumea aceasta totul se compensează. Fericirea cu tristeţea, nebunia cu normalitatea, lacrimile cu zâmbetul, mările cu munţii... Ghici cine a înnebunit?

Mă vei uita. Mă voi uita.

***

-Ce s-a întâmplat? Am venit cu sufletul la gură până la dumneavoastră. Sper că nu e ceva... grav.

-Nu ştim. Ieri era perfect normal şi azi dimineaţă urma să îl externăm. Asistentul l-a găsit în starea în care îl vedeţi şi dumneavoastră.

-Dar... nu înţeleg ce s-a întâmplat?

-Analizele tomografiei arată o funcţionare a creierului normală, doar că...

-Doar că ce?

-Doar că are creierul unui nou născut.

-Cum adică?

-Mai mult nu ştiu. Se pare că pur şi simplu a regresat până în stadiul acesta. Probabil un cancer nedepistat ce a distrus capacitatea de stocare a informaţiilor de către neuroni. Nu ştiu...

Stătea pe pat gu genunchii la gură, cu ochii închişi, suspinând. Privindu-l, inima ei care până atunci stătea să îi sară din piept, se liniştea. Zâmbi cu amar, înţelegător ca o mamă vâzându-şi copilul care îi provocase atâta durere până să se nască, dar care acum nu putea decât să o facă fericită.

-Să mă anunţati când se modifică starea lui vă rog.

-Binenţeles.

-Acum mă scuzaţi, sunt puţin grăbită.

-Vă voi suna numai decât dacă voi afla ceva mai multe.

-Vă mulţumesc.

Doctorul îi întinse o coală de hârtie. Ea o luă şi o mototoli într-un buzunar.

-O zi bună. Şi ieşi.

Rochia i se potrivea perfect. Ochi îi sclipeau de fericire. Se uita la cea din oglindă şi nu îi venea să creadă că era chiar ea femeia îmbrăcată în rochie de mireasă. O melodie puţin stridentă se suprapunea peste laudele croitoresei. Era telefonul ei.

-Alo. Da... aveţi deja veşti? Nu au trecut decât trei... spune-ţi… înţeleg... da... la... revedere...

Închise telefonul. Îşi aduse aminte de biletul primit de la doctor. Nu părea să aibe importanţă la momentul respectiv. Nici doctorul nu îi spuse nimic în legătură cu el. Se şi grăbea. Era scrisul lui: “Şi fluturii mor”

Omul care s-a uitat pe sine (5)

Când eram copil mă întrebam cum ar fi dacă aş fi orb. Şi mergeam pe stradă câţiva paşi, cu ochii închişi, încercând să percep lumea doar cu auzul. Sau câteodată număram paşii până la magazin, până la şcoală, la biserică ca să ştiu cum să ajung în caz că aş orbi. Alteori mergeam pe stradă şi îmi fixam privirea în faţă şi încercam să imit un orb.

Alteori îmi doream să fiu ambidextru. Îmi legam dreapta de corp şi aproape o zi întreagă nu foloseam deloc mâna stângă.

Copilăria mea a fost un vis continuu. Realitatea era mult prea cruntă: aburi, pahare, ţipăte, un ceas trântit de perete, o palmă la nervi, după 5 ani alta, dependenţă, rom, doar până în 1995, de atunci încă 5 ani doar de votcă. Când mai ieşeam din vis intram în spital: pneumonie, început de hepatită, comă. La fiecare 5 ani câte ceva nou. Până ai venit tu. Tocmai purtam un război în “lumea de dincolo”. Cetatea sufletelor era asediată şi în mijlocul luptei m-am retras în realitate. Şi te-am văzut. Am uitat că am o împărăţie de apărat, că cetatea era în mâinile duşmanilor, că întunericul câştiga teren, că regele avea nevoie de sprijinul meu. Am ales să trăiesc în lumea ta şi să renunţ la lumea ce mi-am creat-o când eram doar un copil blond cu ochii verzi, ce toată ziua şi-o petrecea în faţa blocului sau în grădinile palatului regal, antrenându-se şi pregătindu-se pentru destinul ce îl aştepta. Am renunţat la toate. Am dat o împărăţie pentru o persoană. Nu regret nimic. Doar contabilizez ceea ce am oferit şi ceea ce am primit în schimb. Discrepanţa e mult prea mare.

După ce l-ai întâlnit, şi mi-ai zis că de fapt sentimentele tale se limitează doar la nivelul prieteniei, când m-am ridicat şi am plecat, lăsându-te pe tine să plăteşti consumaţia, aveam un singur gând: să mă întorc în lumea mea. Şi am plecat. Nu am privit înapoi, deşi inima mi se smucea în piept, stomacul se răzvrătea, tot trupul mi se împotrivea. Aş fi vrut să plâng, să te sărut, să strig. Dar niciodată nu am luptat pentru mine.

Am luat primul tren spre casă crezând că am să găsesc totul la fel cum era când am plecat. Totul era normal, ba chiar parcă mergea spre şi mai bine. Sau mi se părea. Am intrat în cameră m-am întins pe pat. Când am deschis ochii mi-am dat seama că eram în aceeaşi cameră. Cealaltă lume murise. Nu mai ştiam cum se ajunge în ea, nu mai ştiam unde era uşa, unde era cheia. Pe prima am uitat-o, pe a doua am pierdut-o. Sau nu, ţi-am făcut-o ţie cadou. Un inadaptat între două lumi. Născut în una, crescut în cealaltă. Mă simţeam ca şi un trădător. Acum nu mai puteam să mă lupt cu demoni şi să eliberez cetăţi, acum trebuie doar să mă lupt cu demonii din mine şi să încerc să mă eliberez. Doare.

De ce nu ţipăm de durere? De ce preferăm să tăcem, să strângem durerea la piept ca pe ceva nespus de preţios?

Am rămas trei luni acasă irosindu-mă de azi pe mâine. Nu mai aveam nimic acolo. Renunţasem de bună voie şi nu mai era cale de întoarcere. Totuşi ştiam asta când am plecat şi ca un nebun speram să regăsesc ce am părăsit. La fel am sperat când am venit înapoi. Speram că o să te regăsesc pe tine, cea care mi-ai arătat realitatea, cum e să trăieşti, să simţi şi... să suferi. Acum, să uit.

Nu mai pot să localizez momentul în care te-am văzut prima dată. Era la cafenea, sau pe coridoarele facultăţii, sau într-o excursie la munte? Nu pot să imi amintesc nici primul sărut. Să fi fost în iarna aceea geroasă, sau când treceam Dunărea pe podul cu cap de lei din Budapesta? Sau tot la cafenea? Care a fost prima declaraţie de dragoste ce mi-ai făcut-o? Sau primul cadou? Dar noaptea petrecută pe plajă, înveliţi într-o pătură, ascunşi unul în celălalt? Ceilalti adormiră doar noi povesteam. Sau noi adormirăm? Dar atunci când am mers la patinaj împreună, când am mers să mă înveţi să mă dau cu rolele, şi atâtea şi atâtea alte minute petrecute împreună, ore vorbite la telefon, nopţi visând revederea noastră, zile savurând fiecare clipă în care ne puteam ţine de mână, săptămâni când visam că o să schimbăm lumea, începând cu casa în care o să stăm, cu cărţile pe care o să le scriem sau să le citim, cu fularul pe care îl purtam, cu verdele ochilor tăi; lunile în care ne simţeam invincibili, de nedespărţit. Şi ziceam:

“For I am persuaded, that neither death, nor life, nor angels, nor principalities, nor powers, nor things present, nor things to come, nor height, nor depth, nor any other creature, shall be able to separete us [...]” Preotul striga la noi că luăm în deşert cuvântul Domnului. Noi plecam capul şi râdeam vinovat.

Şi acum continui: except him.

Până mâine totul se va fi sfârşit. Mâine e ziua în care se nasc fluturii.

Omul care s-a uitat pe sine (4)

4.

Aici ar trebui ca povestea să se termine. Calmantele îi erau adunate toate în husa de la pernă. Nu luase nici măcar unul de când fusese internat. Doza ce ar fi urmat să o ia ar fi fost de ajuns să-l ucidă. Dar ciudat e că, uneori, personajele nu fac ceea ce se aşteaptă de la ele să facă. Unii autori îşi creează personajele şi inventează toate evenimentele în care acestea sunt implicate. Eu nu am harul acesta. Eu doar scriu.

Coridorul era la fel de lung şi întunecat. Uşa camerei lui se deschise. Păşi înăuntru şi redactă următoarea scrisoare:

Fluturi, fluturi, fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi Fluturi fluturi, fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi

Fluturi fluturi, fluturi, Fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi

Fluturi, fluturi, fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi

Fluturi, fluturi, fluturi, fluturi, fluturi Fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi

Fluturi, fluturi, Fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi

Fluturi fluturi fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi

Fluturi, fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi

Fluturi, fluturi, fluturi, fluturi, Fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi

Fluturi, fluturi, fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi

Fluturi, fluturi fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi

Fluturi, fluturi, fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi

Fluturi fluturi, fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi

Fluturi, fluturi, fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi, fluturi. Fluturi fluturi, fluturi, fluturi, fluturi, Fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi

Fluturi, fluturi, fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi

Fluturi, fluturi fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi

Fluturi, fluturi, fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi

Fluturi fluturi, fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi

Fluturi, fluturi, fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi, fluturi. Fluturi fluturi,

fluturi, fluturi, fluturi, Fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi

Fluturi, fluturi, fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi

Fluturi, fluturi fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi

Fluturi, fluturi, fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi

Fluturi fluturi, fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi

Fluturi, fluturi, fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi, fluturi. Fluturi fluturi,

şi fluturii mor.

Apoi se aşeză în colţul opus geamului şi privea prin sticla aburită imaginea iernii friguroase ce urma să vină. Închise ochii. Mai avea doar câteva amintiri şi totul înceta. Uitarea era completă. Nebunia îi era completă. Îşi aduse aminte de pilule. Le luă şi bătu în uşă până un asistent îi deschise. Îi puse în mână un pumn de pastile, apoi se întoarse şi îi mai aduse un pumn plin. Asistentul se uita uimit la el. Îl lăsă cu gura căscată şi cu pastilele în mână. Închise uşa şi se aşeză înapoi pe pat.

Copilul de şapte ani abia ajungea să privească pe geam. Îşi aducea un scăunaş, se urca pe el şi privea afară. Era noiembrie târziu. Trebuia să ningă. Trebuia. Aştepta cu nerăbdare şi înfrigurare primii fulgi de zăpadă.

Şi acum el încerca să uite. Poate totuşi era nebun. Când toţi oamenii se străduiesc să îi ţină minte pe cei dragi, să păstreze primul sărut, primul zâmbet, cea mai frumoasă zi, cel mai frumos peisaj, cea mai tristă imagine, cel mai sărac colţ din suflet... el dorea să le uite pe toate. Revista pornografică pe care o găsise în grădină, preţul unei sticle de votcă la magazinul din faţa blocului, o partidă de cărţi cu verişoara lui pe care se enervase atât de tare că râdea mereu şi era binedispusă, că îi spuse să plece din casa lui. Avea 10 ani. Nucul din grădină care crescuse până aproape de etajul doi, marea ce o văzuse doar de două ori în viaţa lui. La distanţă de 17 ani. A doua întâlnire cu aerul sărat şi cu apa neagră îl lăsase profund mişcat. Însă acum nu mai conta. Cărţile citite, autori, locuri, date, întâmplări, totul trecea repede şi vijelios prin mintea lui şi totul era incinerat şi transformat în nimic pentru totdeauna. Iubea.

Doctorul îl surprinse într-o stare de tremur continuu. Ochii îi erau strânşi închişi şi lăcrimau. Îşi muşca întruna buzele care îi sângerau. Doctorul îl scutură bine de tot până ce deschise ochii. El stătea în colţul lui în timp ce psihiatrul uşurat că îşi revenise îi întinse o batistă ca să îşi steargă sângele de pe gură.

-Tu nu eşti nebun, nu-i aşa?

Nu răspunse.

-De ce ai ales să fii închis într-un loc ca şi acesta?

-Alegerea aceasta nu e deajuns să mă facă nebun?

-Da. Poate că da. Fiecare nebun îşi are logica lui. Şi mai devreme sau mai târziu ajung să o înţeleg şi devin şi eu puţin mai nebun, dar... nu am mai întâlnit pe nimeni care să se interneze într-un spital de nebuni de bună voie.

-Dacă vă spun că nu am unde să stau e o scuză plauzibilă?

-Nu prea. Nu pentru tine.

Urmă un minut de tăcere stânjenitoare pentru amândoi.

-Mâine am să îţi pregătesc actele de externare.

-Omizile ajung fluturi.

-Poftim?

-Nu s-ar putea să fie doar pe luni? Mâine e vineri şi…

-Şi?

-Şi o să vină în vizită.

-Dar o să ai tot timpul din lume să te întâlneşti cu ea după ce ieşi.

-Nu, nu, nu e vorba de timp.

-Atunci?

-Atunci mâine e bine.

Îşi întoarse privirea spre celălalt perete şi ignoră prezenţa doctorului. Acesta îi mai spuse ceva după care ieşi. Probabil îi amânase externarea până luni.

Trupul spânzurat al unui vecin se legăna prin faţa ochilor lui. Moartea bunicului, moartea atât de prematură a verişoarei lui. O tumoare sau un cancer. În cazul bunicului un atac cerebral. Nu ştia exact ce era. Dar nimic nu îl impresiona. Privea absent orice cadavru de parcă el nu avea să moară niciodată.

Mai avea o singură parte din viaţa lui pe care refuzase să o (re)trăiască. Avea nevoie de acele zile pentru a-şi aminti de ea. Sau pentru a o uita.