Temeri

În ultima vreme mi-e frică să scriu. Poate ceea ce scriu nu este altceva decât o zgârietură pe un perete muced într-o încăpere fără lumină, fără geamuri, fără uşi, fără tavan, doar patru pereţi înălţaţi până la infinit sub un cer negru şi ascuns de privirile profane, un robot care scrie amintirile creatorului său pe singurul material la îndemână ca acesta regăsindu-le să îşi recunoască creaţia. Sau poate sunt un demiurg, un Proxy, creator de lumi prin însuşi scriitura mea, un creator nemilos, care dă viaţă şi ia viaţa după plăcerea lui, după cum îi sună lui bine, după instinct, după chef, ignorând desăvârşit viaţa ce a insuflat-o prin “Logos” în universurile lui.

Mi-e frică pentru că nu ştiu în ce măsură ceea ce scriu se răsfrânge asupra propriei mele vieţi, asupra universului meu, asupra ei... Acum totul gravitează cu o viteză incredibilă în interiorul încins al creerului meu ca şi nucleul pământului. O mişcare circulară pe trei elipse în jurul unui nucleu central. O puzderie de atomi ce se mişcă la infinit, ce pun în mişcare două mâini care scriu, care se crează, care definec fiinţa din care aparţin, de care sunt legate. O bucată de materie, ceva mai complexă ca o bucată de pământ.

“La început a fost Cuvântul...” Oare acesta, al câtelea început este? Oare contează? Oricum sfârşitul va fi tot în Cuvânt. Cartea deschisă din faţa unui Dumnezeu magestic, strălucitor, ORBITOR, un Dumnezeu al creaţiei sale, exclus, defenit, impus, cerut, renegat, tânjit, scuipat, înjurat, blestemat, adorat până la extaz... acea carte va fi sfârşitul, şapte peceţi, o listă cu cei mântuiţi, listă scrisă de noi cu mâna lui Dumnezeu. Fiecare luând mâna lui Yahve în mâna noastră şi ca şi cum am învăţa un copil să scrie ne-am scris numele în Cartea Lui.

“Un univers întreg într-un cuvânt”

Mi-e frică de atotputernicul “Să fie!”, mi-e frică să nu creez ceva ce mai apoi să îmi scape de sub control.