Partea 2 din 2

Gabi se trezi dimineaţă cu o stare de nelinişte. Mereu avea impresia că era privită. Toate i se păreau străine. Patul, cearceafurile, perdelele, geamurile, oraşul, străzile, tavanul, rama oglinzii, toate erau cumva aduse din imaginaţia altcuiva şi existau doar ca să o irite pe ea, să îi dea o stare de discomfort. Se uită pe calendarul de pe birou şi văzând data îşi zise că trebuie să îi vină ciclul şi cu siguranţă de aceea era aşa de aiurită de cu dimineaţă. Forţă un zâmbet în oglindă, dar nu îi reuşi decât o schimonosire ce o sperie. Se uită mai atentă la chipul ei şi realiză că pupilele îi erau foate dilatate, iar pielea feţei i se decojea ca şi cum ai curăţa ouă fierte. Îşi întoarse privirea scârbită, dar nu foarte uimită. În cameră era beznă deşi acum câteva clipe razele soarelui luminaseră foarte puternic încăperea. “îmi trebuie o cafea.” Se îndreptă spre locul unde ştia că e uşa, dar acolo nu era decât un perete dintr-o văruiala verzui-închis. Mângâie peretele uimită de căldura ce o emana şi de fineţea lui la atingere. Avu impresia pentru moment că mângâia pielea fină a unui copil. Îşi lipi obrazul de perete şi auzi un scâncet ca şi de copil nou născut dincolo de ţesutul din ce în ce mai moale. Scâncetul se transforma tot mai mult, şi realiză că de fapt aude oameni discutând, dar cuvintele lor se auzeau înfundat. Privi în jur şi nu mai văzu altceva decât un corp diform în poziţie fetală ce plutea alături de ea cu cordonul ombilical înfăşurat în jurul gâtului. Se sperie de ochii dilataţi, mâinile încă neformate, de capul mare şi albicios. Urmări mersul cordonului ombilical prin care vedea curgând o substanţă cărămizie extrem de fluidă. Într-un anumit punct cordonul se bifurca, un capăt pierzându-se într-un cer negru, iar celălalt capăt terminându-se în zona buricului ei. Îşi privi mâinile care erau acum la fel de lipsite de formă ca şi ale celuilalt. Îl privi din nou pe celălalt şi în ochii larg deschişi îi văzu viitorul. Nu îi veni să creadă. Era Fidas. Un sunet îngrozitor de puternic şi strident îi învălui auzul.

Teodora se trezi la sunetul ceasului deşteptător terifiată de visul pe care îl avuse. Se spălă, se îmbrăcă, apoi mâncă, îşi luă ghiozdanul şi ieşi asigurându-se că închise uşa. Era cam ora 7:30, mama plecase devreme la lucru, iar tatăl plecase şi el cam de vreo 2 luni la lucru. Visul îi încurcase toate gândurile. Dacă vedea un copil pe stradă imediat îi venea în minte imaginea fetusului, dacă trecea pe lângă un perete verde abia îşi putea stăpâni dorinţa de a-l atinge doar ca să se convingă că nu e ca şi peretele din vis. Se opri în staţie lângă stâlp şi aştepta maşina ce avea să o ducă la şcoală. Abia când urcă în autobus şi după ce uşile acestuia se închiseră îşi dădu seama că din peisaj lipsea Gabriela. Cum se putea aşa ceva? Cum de nu se întâlniseră? Cum de uitase complet de ea? Se simţea ruşinată şi obrajii îi ardeau. Taxiul în care se afla era oprit la semafor, şoferul dormea cu capul pe volan. Încercă să îl trezească, dar acesta doar mormăi câteva înjurături pe sub mustaţa stufoasă şi îşi întoarse capul în cealaltă parte. Teodora privi pe geam şi îi văzu pe Gabriela şi Fidas stând faţă în faţă în mijlocul intersecţiei, ca două statui într-un parc. Maşinile făceau un zgomot infernal. Teodora se repezi spre ei. Începu să plouă infernal. Ploua cu picuri acizi ce dezintegrau asfaltul, maşinile, oamenii. Fidas şi Gabriela se topiră şi ei. Teodora rămase singură. Închise ochii şi începu să plângă ca un copil mic. Când se linişti, epuizată deschise ochii şi se trezi în banca ei, şi alături de ea nu era Gabriela aşa cum s-ar fi aşteptat ci tatăl ei. El îi zâmbi. Vru să îl întrebe atâtea lucruri, dar el îi puse degetul arătător pe buze. Apoi îi îndreptă privirea spre afară. Era o seară superbă. Iar fi plăcut să fie alături de Fidas sau de Gabriela, dar era singură faţă în faţă cu splendoarea apusului de soare. În jurul ei se ridicară schele de lemn ce înconjurau piloni de metal. Între pilonii de fier crescură ziduri de cărămidă, cu spaţii goale pentru ferestre, apoi apăru tencuiala, vopseaua, ramele ferestrelor din lemn vopsite în alb, apoi geamuri cu câte un X pe ele. X-ul dispăru şi rămase doar soarele ce cobora încet dincolo de orizont. În jurul Teodorei blocul şi apartamentul în care crescuse se recompunea de la sine, atom cu atom, moleculă cu moleculă, celulă cu celulă, cărămidă cu cărămidă. Acum era pe patul ei. Se gândea la singurătate, la Gabriela şi Fidas care au părăsit-o, care s-au topit. Se întinse sub cuvertură şi adormi visând că îl visează pe Fidas care era cu Grabiela, iar ea singură dormea şi visa că era cu Fidas.

Fidas nu închise un ochi restul nopţii. Visul îl tulbură. Încerca să înţeleagă ceva din el, dar nu putea să desluşească nimic. De ce o visase pe Gabriela? De ce o visase pe Teodora? De unde ştia atât de bine cum arăta camera, sau cum arăta tatăl ei Teodorei? Totul era prea ciudat. Printre toate gândurile trebui să recunoască faptul că îi plăcuse ceea ce visase. Pe la 5 dimineaţa obosit de atâta incertitudine şi de amalganul de sentimente ce se năştea în el de fiecare dată când în mintea lui prindea viaţă chipul Gabrielei sau Teodorei, se ridică şi îşi porni calculatorul. Winamp – “When I look at the stars”. Se întinse înapoi în pat. Dar cu spaimă realiză că nu era singur în pat. Se întoarse să vadă cine e şi o văzu pe Teodora ghemuită sub pătură, exact cum o văzuse în vis. Se şterse la ochi şi îşi zise că aşa ceva nu este posibil. Visa. Trebuia să viseze. Când îşi deschise ochii din nou nu mai era nimeni lângă el în pat. Era 6:30. Se ridică şi făcu un duş, apoi plecă la şcoală. În staţie o văzu pe Teodora singură în autobusul care tocmai pleca; realiză că Gabriela nu era cu ea, aşa că fără să ştie de ce alergă să o caute pe străzile aglomerate ale Bucureştilor. O găsi în mijlocul unei intersecţii. Acolo unde îi văzuse Teodora pe amândoi. Ploaia începu. Teodora ieşi din maşină şi alergă spre ei, cu faţa palidă, speriată. Fidas realiză că nu el şi Gabriela aveau să dispară ci Teodora. Tramvaiul era prea aproape. Accidentul nu mai putea fi evitat.

Gabriela sări din pat cu un ţipăt, udă leoarcă şi tremurând. Era sigură că i se întâmplase ceva Teodorei. Era foarte neliniştită, iar tulburarea o cuprinse şi mai tare când nu se întâlniră în staţie. Nici la şcoală. Era o zi ratată, plictisitoare, obositoare, lungă, prea luminoasă, prea gălăgioasă. Până seara nu reuşise să dea de ea. A doua zi trecu la fel. Simţi că înnebuneşte. Îi era un dor nebuneşte de ea. Nu realiza că Teodora de bună voie se retrase din peisaj înţelegând că Fidas nu avea cum să le iubească pe amândouă. Dragoste de copilă. A patra zi Gabriela se întâlni cu Fidas. Îl văzu de departe şi merse direct la el, îl luă de mână şi îl trase de lângă prietenii lui. Vroia să îl distrugă, era furioasă, supărată, singură. O pierduse pe Teodora şi se temea să nu fie pentru totdeauna, pentru că avea nevoie de firea ei calmă, timidă, ruşinoasă, şi din nu ştiu ce motiv credea că Fidas e de vină. Dar când îl privi în ochi uită tot. Rătăcii în ochii lui mari ca ai fetusului din vis şi nu îşi mai găsea drumul înapoi. Roşise.
- Gabi? Eşti bine?
- Teodora. Şopti ea.
- Poftim?
- Mă cheamă Teodora.
Fidas zâmbi. Îşi aduse aminte de toate surprizele ce le făcuse ea pentru el în
ultimul an. Versurile scrise pe bancă, acadeaua, o dată ea vorbi cu profesoara să îl scutească de la ultima oră ca să poată merge împreună la un concert; apoi atitudinile ei mereu schimbătoare: când foarte amabilă şi zâmbitoare, când supărată pe el pentru că nu o privise aşa cum îşi imagina ea că ar trebui să o privească. Acesta era şi motivul pentru care o plăcea. Rămaseră o clipă tăcuţi privindu-se în ochi, ea încă ţinându-l strâns de încheietură.
- Gabi Teo...
- Da?
- Poţi să îmi dai drumul când vrei.
- Poate nu vreau.
Şi îi zâmbi.