Let it rain (amintiri)

“Let it rain, let it rain, open the flood gates of Heaven, let it rain, let it rain…”

Mi s-a făcut subit dor de ploile de vară. De explozia aceea de răcoare, de picuri mari de apă ce se sparg în zeci de picuri mai mici care la rândul lor se sparg în alţi picuri şi tot aşa până la ultimul atom, umezind rapid şi eficient, răcorind pereţi decojiţi, buze uscate, priviri serbede, zâmbete uitate.

Îmi plac zâmbetele amare, îmi place să le privesc, să le simt. Rămân mereu cu un gust dulce-amărui pe cerul gurii.

În pauze, când eram pe după-masă, fugeam toţi afară din ‘castel’ (o clădire mică pe jumătate dezafectată, dar totuşi utilizată pe post de anexă a liceului unde se găseau trei clase) şi priveam cerul; ne opream în mijlocul curţii aproape de uriaşul stejar puţin ascunşi la umbra lui aşteptând ploaia. Vorbeam, glumeam, ne plângeam de ora ce urma să vină, râdeam de profesori, amintindu-ne apoi de câte un 2, şi promiţând răzbunare. Până când din depărtare se auzeau tunete, şi eram reduşi la tăcere de spectacolul electrizant (la propriu) ce se

Văd totul cum era atunci. Retrăiesc o senzaţie ciudată… nostalgie, dor (asta nu. Nu îmi place cuvântul), melancolie, tristeţe? Poate nici una dintre ele… îl văd doar pe copilul ce zâmbea când începea ploaia şi atunci ieşea încet, cu pas rar să se plimbe. Savura fiecare strop.

Acum zâmbesc aşa cum îmi place mie şi mă gândesc că mai sunt doar cam 3 luni… până la prima ploaie de vară.