joi, noiembrie 15, 2007

Omul care s-a uitat pe sine (6)

Încerc să găsesc un final potrivit pentru povestea aceasta. Încerc să găsesc un sfârşit potrivit pentru viaţa mea. Şi poate un început nou pentru cea care urmează. Mă privesc în reflexia geamului şi mă întreb dacă sunt un monstru sau un înger, dacă mi-ar sta bine cu aripi sau dacă ne-ar sta mai bine împreună. Oare un fluture este conştient de faptul că înainte a fost o biată şi amărâtă omidă? Îşi mai aduce aminte oare de ce a trăit până să ajungă fluture? Cred că e prea ocupat cu explorarea posibilităţilor din lumea nouă în care se află. Sau poate pur şi simplu uită.

O să înţelegi vreodată motivul pentru care am pozat aproape doi ani de zile într-un nebun, în care am scris acelaşi cuvânt obsedant pe fiecare bucată de hârtie ce mi-a căzut în mână? O să şti oare motivul care de mâine o să te facă fericită? În lumea aceasta totul se compensează. Fericirea cu tristeţea, nebunia cu normalitatea, lacrimile cu zâmbetul, mările cu munţii... Ghici cine a înnebunit?

Mă vei uita. Mă voi uita.

***

-Ce s-a întâmplat? Am venit cu sufletul la gură până la dumneavoastră. Sper că nu e ceva... grav.

-Nu ştim. Ieri era perfect normal şi azi dimineaţă urma să îl externăm. Asistentul l-a găsit în starea în care îl vedeţi şi dumneavoastră.

-Dar... nu înţeleg ce s-a întâmplat?

-Analizele tomografiei arată o funcţionare a creierului normală, doar că...

-Doar că ce?

-Doar că are creierul unui nou născut.

-Cum adică?

-Mai mult nu ştiu. Se pare că pur şi simplu a regresat până în stadiul acesta. Probabil un cancer nedepistat ce a distrus capacitatea de stocare a informaţiilor de către neuroni. Nu ştiu...

Stătea pe pat gu genunchii la gură, cu ochii închişi, suspinând. Privindu-l, inima ei care până atunci stătea să îi sară din piept, se liniştea. Zâmbi cu amar, înţelegător ca o mamă vâzându-şi copilul care îi provocase atâta durere până să se nască, dar care acum nu putea decât să o facă fericită.

-Să mă anunţati când se modifică starea lui vă rog.

-Binenţeles.

-Acum mă scuzaţi, sunt puţin grăbită.

-Vă voi suna numai decât dacă voi afla ceva mai multe.

-Vă mulţumesc.

Doctorul îi întinse o coală de hârtie. Ea o luă şi o mototoli într-un buzunar.

-O zi bună. Şi ieşi.

Rochia i se potrivea perfect. Ochi îi sclipeau de fericire. Se uita la cea din oglindă şi nu îi venea să creadă că era chiar ea femeia îmbrăcată în rochie de mireasă. O melodie puţin stridentă se suprapunea peste laudele croitoresei. Era telefonul ei.

-Alo. Da... aveţi deja veşti? Nu au trecut decât trei... spune-ţi… înţeleg... da... la... revedere...

Închise telefonul. Îşi aduse aminte de biletul primit de la doctor. Nu părea să aibe importanţă la momentul respectiv. Nici doctorul nu îi spuse nimic în legătură cu el. Se şi grăbea. Era scrisul lui: “Şi fluturii mor”

3 comentarii:

simona spunea...

este interesant, dar eu as mai fi schimbat citeva cuvinte pe ici pe colo, de ex. nu ochii "ii sclipeau", ci mai degraba ochii ii straluceau. Sau as fi scos de tot.

Unde-i poezia? Eu sunt singura care-mi fac temele?

M. spunea...

da. atenueaza putin indiferenta, si nota de rautatea ce i-o da "sclipeau" si tot ai dreptate: o mireasa straluceste nu sclipeste :D

Anonim spunea...

titlul.. hmm.. un titlu trebuie sa fie concentrat si sugestiv.. dar totodata misterios. titlul asta sta prost la capitolul "concentrat" :) restul... vezi comentariul l ("L" for loser)..