Visul ca realitate (traita de altcineva)

Scuză-mă, poţi să îmi spui cât e ora?
E interesant cum, uneori, undeva în lume, cineva îţi trăieşte visele. Rareori, de foarte foarte puţine ori, cele două persoane se cunosc sau ajung să se cunoască. Însă ca întotdeauna şansele infime sunt mereu împotriva mea. Cu capul lipit de geam privesc cu vieţi se desfăşoară pe diferite străzi, în diferite case, lângă zeci de oameni pe care nu îi cunosc şi pe care nu îi voi cunoaşte niciodată. Pe mulţi nici măcar nu îi văd, pe unii parcă îi zăresc cu coada ochiului în timp ce trec în viteză înspre visul meu, înspre mine, înspre moarte. Dar stai. Frânaţi! Opriţi! Nu mai e visul meu! Cineva, cineva îmi trăieşte visul în timp ce eu mă zbat prins între îndatoriri şi datorii, între aici şi al meu în loc să fiu acolo şi acum şi să fiu eu cel care îşi trăieşte visul. Legat la ochi, ca într-un joc de-a baba oarba, eu sunt justiţia şi văd, văd că sunt nedreptăţit pe drept. De ce aş fi eu cel care îmi trăiesc visul? De ce aş fi eu acea persoană? De ce? Mereu limitat de bani, de timp, de voinţă, de nervi, de imposibilităţi, de lipsa relaţiilor, de atâtea şi atâtea alte lucruri. Mereu o durere cronică de cap mă însoţeşte. Şi faptul că am văzut cu ochii mei şi văd cu ochii aceştia doi care parcă se încăpăţânează şi nu vor să mai vadă linia orizontului şi nici cuvintele, nici oamenii, cu aceşti doi ochi văd cum altcineva, şi nu un necunoscut, şi nu in mod intenţionat, îmi trăieşte visul, se bucură de ceea ce eu am plăsmuit în mintea mea, în timp ce eu mă lupt cu cuvintele cu suferinţa, cu căldura, cu toate blocajele psihice, materiale şi financiare posibile. Am impresia că şi Dumnezeu îmi stă în cale, am impresia că şi El vrea ca eu să rămân pe loc, să nu-mi trăiesc visul ci altul să o facă în locul meu, iar eu să stau drept martor. Iar pe Dumnezeu nu îl pot da la o parte oricât aş încerca. E prea mare ca să-l pot împinge, prea bun ca să-l pot respinge. Şi vreau acum să mă lupt cu El, ca Iacov, să rămân schilodit (deja şchiopătez) dar să înţeleg ce vrea, să înţeleg ce vreau. Să fie nimic şi să rămână totul. Doare. Atunci când cineva îţi trăieşte visul doare îngrozitor, incomensurabil, incredibil, asurzitor de tare doare. Lumea se prelinge pe lângă mine, se topeşte undeva în colţul ochiului meu ca ceara. Trăiesc într-o lume de ceară, care încet încet se dezintegrează. Şi aş vrea, uneori simt lucrul acesta, să mă dezintegrez şi eu, să mă topesc şi să mă pierd şi eu odată cu ea. Dar nu! Eu trebuie să stau şi să urmăresc cum altcineva îmi trăieşte visul. Visul visat de mine. Visul construit şi gândit până în cele mai mici detalii de mine. Visul meu, se topeşte pentru mine şi renaşte în viaţa altcuiva, a cuiva care nu l-a vrut şi nici nu l-a căutat. Iar Dumnezeu stă tot acolo, drept, nemişcat, neschimbat, în drumul care duce spre visul meu şi nu zice nimic. Îl întreb cât o să mai trebuiască să aştept până voi pipăi cu mâna mea visul după care tânjesc? Când se vor opri datoriile, când voi putea să îmi cumpăr o carte fără să mă gândesc că trebuie să fac economii, că banii sunt prea puţini pentru atât de multe lucruri? Când voi putea sta liniştit cu ea fără să îmi fac griji cu ce îmi voi plăti rata? Şi am impresia că totul se rezumă la bani. La bani şi la vise trăite de alţii. Îl întreb pe Dumnezeu toate aceste lucruri iar El, El tace. E atât de mare că nu îi pot vedea faţa, iar eu sunt incredibil de mic. Cum mă pot lupta cu un astfel de Dumnezeu? Cum poţi convinge un munte să plece din locul lui? Credinţă? Credinţa a ajuns un cuvânt fără substanţă sau poate cu o altă substanţă. La fel ca visul meu.
Domnule, îmi spui te rog cât e ora?
E timpul ca altcineva să îmi trăiască visul, iar eu să încerc să ocolesc obstacolele nu să dau cu capul în ele. E timpul să îmi construiesc alte vise, iar cele vechi, cele pe care acum le trăiesc alţii să le dau uitării, să le smulg din mine şi să trăiesc fără ele, şchiop.