Partea 1 din 2

Stăteau amândouă întinse pe iarba moale şi crudă în locul lor obişnuit, fiecare având câte o cască în ureche, ascultând şi lăsându-se transpuse de rock-ul din căşti: “When I look at the stars…”. Se ţineau de mână în timp ce priveau absorbite şi surâzătoare cerul împânzit de miliarde de constelaţii, stele, galaxii. Se priveau ochi în ochi cu Universul, privirile lor reflectându-se în miliardele de lumi, şi miliardele de lumii în ochii lor.

De când se cunoscură [să tot fii fost începutul lumii când Dumnezeu a şoptit sau a a strigat înfricoşător de puternic: “să fie”; sau poate când primii doi atomi s-au izbit unul de celălalt declanşând o reacţie în lanţ de explozii, implozii, transformări, reduceri de masă, metamorfoze la nivel protonal, ce au dus la apariţia stelelor nova şi supernova, a planetelor, a sateliţilor, a cometelor, a vidului şi a vieţii care atunci pentru prima dată a tras puternic aer în piept] în fiecare vară veneau seara pe acest deal de la marginea Bucureştilor, se aşezau ca şi acum, întinse pe spate, ţinându-se de mână şi zeci de minute admirau cerul unind punctele, mov, verzi ca de smarald, albastre, argintii, de pe cer, obţinând cele mai ciudate creaturi cărora le inventau nume caraghioase de care apoi râdeau cu poftă.

Seara aceasta însă era diferită. Fiecare avea ceva de spus celeilalte, dar se temeau atât de tare ca acel ceva să nu le strice prietenia. De fapt dacă nu-şi vor vorbi prietenia lor se va sfârşi aici. Dar frica de zgomotul produs, de efectul cuvintelor, de o idee absurdă a amplificării sunetului ca o sentinţă dată de un judecător nemilos, le obliga la tăcere.

“When I look at the stars...”.

Cred că este de datoria mea să vi le prezint pe cele două tinere femei. Pentru că ele chiar merită o prezentare şi poate chiar şi câteva detalii ce vor să clarifice anumite presupoziţii ce ar putea apărea pe parcurs în mintea cititorului.

Gabriela şi Teodora sunt cele mai bune prietene ce au existat vreodată pe această planetă aflată într-un colţ de galaxie, într-un colţ de univers. Însă un lucru ciudat de curios, unii ar numi acest lucru coincidenţă, eu îl numesc doar un alt argument în favoarea prieteniei lor, este faptul că sunt născute în acelaşi an, lună, zi, chiar şi aceeaşi oră. Au chiar acelaşi nume de familie şi seamănă ca două picături de apă. Nu sunt gemene. Nu au fost despărţite la naştere şi nu s-au regăsit după ani de zile. Sunt pur şi simplu două persoane diferite care seamănă. Cum se poate naşte o pereche de gemeni care nu seamănă deloc între ei, de ce nu s-ar putea naşte din părinţi diferiţi două persoane care să arate identic din punct de vedere fizic? Probabilitatea este extrem de mică, 10^-20? Poate şi mai mică, dar totuşi s-a întâmplat. Cam acum aproximativ 17 ani s-au născut aceste două fete cu ochii căprui, păr negru, cu acelaşi semn în formă de flutere pe omoplatul stâng, cu aceeaşi sclipire în ochi. Bineţeles că societatea le-a modelat diferit. Şi diferenţa ce a apărut în caracterul lor a contribuit foarte mult la întărirea prieteniei lor.

Teodora	Gabriela
Timidă Zâmbitoare Îi place mult să citească Ordonată Tăcută Modestă în ceea ce îmbracă Îi plac sucurile naturale Pasionată de scris Îi plac culorile maro şi galben Punctuală Indecisă aproape în toate Iubeşte ceaiul de tei	Îndrăzneaţă Râde mereu Preferă filmele Haosul e domeniul ei Extrem de vorbăreaţă Mereu şochează prin îmbrăcăminte Cola – apa vieţii Dependentă de arta fotografică şi cinematografie Preferă culorile puternice, contrastele, dar toate cu gust Sfertul academic e prea devreme Mereu sigură pe ce vrea şi acţionează în consecinţă Vinul fiert cu scorţişoară o a doua iubire

Lista ar putea continua, însă mă opresc aici pentru că sunt sigur că v-aţi făcut o idee despre ele. Însă poate lucrurile şi mai importante sunt asemănările dintre ele: dependenţa reciprocă, dragostea pentru ciocolată, şi faptul că iubesc...

11 august. Orizontul este pictat în sânge; cerul e de un albastru închis, aproape negru, luminat ici colo de sclipiri îndrăneţe de diverse culori, particule împrăştiate dintr-un curcubeu. Verdele ierbi abia mai poate fi receptat de celulele bastonaşe din interiorul globului ocular. Undeva în partea dreaptă se pot vedea câteva case cu lumina aprinsă în bucătăria improvizată, mai în depărtare blocuri gri, ridicate ca şi nişte muşuroaie în care mişună copii, bătrâni, şomeri, prostituate, politicieni, criminali, oameni înalţi, scunzi, graşi, rahitici, bulimici, diabetici, canceroşi, vegetarieni, creştini, budişti, păcătoşi, eretici, diavoli, îngeri, fiecare dintre ei dumnezeu în mica lui cutie. Toţi înghesuiţi sub un cer blasfemiator de frumos. Doar Gabriela şi Teodora departe de muşuroaie, departe şi de cer. Singura legătură între cele două.

Teodora deschise gura vrând să spună ceva, dar imediat se răzgândi şi rămase tăcută cu gura întredeschisă. Gabriela îşi întoarse capul prinvind-o din profil.

- Vrei să spui ceva, Teo?

- Mmm... Nu ştiu...

- Cred că îmi place de Fidas.

Şi ca şi cum nu ar fi auzit-o pe Gabriela, poate nici nu o auzise, sau poate îi

confundase vocea cu vocea din mintea ei, Teodora repetă:

- Cred că îmi place de Fidas.

Rămaseră tăcute, una privindu-se în ochii cerului, iar cealaltă în chipul prietenei

ei.

- Nici nu se putea să fie altfel. Râse Gabriela.

- Da. E amuzant. Ar fi trebuit să ne dăm seama că dacă uneia i se întâmplă ceva

şi celeilalte i se va întâmpla la fel.

Şi restul serii şi-l petrecură vorbind despre Fidas, desenându-i chipul printre stele

apoi imaginându-şi scenarii care mai de care mai amuzante. Era miezul nopţii. Coborâră dealul pline de emoţie şi teamă gândindu-se la cearta cu părinţii ce avea să urmeze. Restul vacanţei trecu pe nesimţite, împărţită între plictiseala statului în casă din cauza caniculei şi serile petrecute pe deal, printre stele, în viitor, printre vise.