Rest In Peace

Stiu ca pentru unii dintre voi va fi un soc, pentru altii o bucurie, iar pentru marea majoritate un alt lucru neinteresant care s-a intamplat in lumea online-ului, dar totusi trebuie sa fac asta.
Am ajuns intr-un punct in care trebuie sa trec mai departe la treburi mai serioase.

Asa ca am onoarea (sau regretul?) ca iesitdinminti.blogspot.com a murit. Odihneasca-se in pace sub 2 metri de biti.

Cine vrea sa isi exteriorizeze regretele, aventurile pe care le-a avut in cei 2-3 ani de cand a existat blogul, cei care vor sa aduca un omagiu sau sa arunce cu gunoaie si noroi in proaspat decedatul blog pot sa o faca mai jos in sectia de comentarii.

fie ca amintirea lui sa dainuie si biti sa-i fie usori.

Sonet. Omul cu umbrela Rosie (sau pur si simplu o reactie)

Ploua, cu umbrele, rosii, ape negre, 4 ace...
oamenii se plimba, canta, la costum, ca altfel se impiedica si cade
adica cad, adica, ma scuzati, si cad.

deci cum sa va spun eu voua, cum sa va arat ca umbrela e rosie,
e evident ca nu e a mea, e evident ca imi place sa cant la tobe,
sa sar, sa ascult muzica la maxim in casti, sa zambesc... sa zambesti

si imi mai place din cand in cand, asa mai rar, ca de obicei,
sa iau cu mine, o cravata neagra, o pereche de all stars,
cola, lapte rece, un sacou negru, un convoi funebru,
o electrica galbena... si binenteles costumul de biserica...



(scuzati de lipsa imaginii pt ca... nu vrea chestia asta sa uploadeze imaginea nush ce biata are :D )

Cea cu masca

Râsete, glume, priviri furişate, muzică în boxele bâzâitoare, zgomot mult, cola pe bord, semnalizare la stânga, capul înspre dreapta, acceleraţia la podea, un ultim zâmbet, un microbus alb şi… timpul s-a oprit. Picurii de ploaie au rămas suspendaţi, cuvintele blocate în laringe, gândurile adunate în neuroni, ochii aţintiţi în sus, doar mintea mea fuge dintr-o parte în alta, procesează tot fără încetare, apropierea imperceptibilă a microbusului, urma de apă ce se scurge pe parbriz, celelalte maşini, trecătorii…linişte… şi apoi a apărut ea. Da ea. Nu ea cea pe care o iubesc, nici ea cea care a murit de mult, nu ea cea care va fi, ci ea. În carne şi oase. Ea, moartea. S-a oprit în dreptul meu, şi a zâmbit. Aşa cred. Cel puţin schimonoseala de pe masca ce o avea pe faţă mi s-a părut un zâmbet. Nu am văzut nici o lumină albă, nici nu mi-am văzut filmul vieţii ruland prin faţa ochilor. Ci am văzut-o pe ea. O femeie tânără, îmbrăcată într-un sac de culoarea cenuşei, de culoarea cerului. Mâinile goale îi era de marmură albă. Faţa acoperită cu o mască ce lăsa să se vadă puţin din gură şi partea stângă a bărbiei ascutite. Buze palide, ochi verzi îngheţaţi. Părul argintiu în care se reflecta întreaga lume, şi în care puteai să vezi istoria omenirii în imagini de mărimea unui atom, ba nu al unui proton, dar cu atât mai mult le puteai vedea mai bine, mai clar. S-a oprit în dreptul meu. Mâna i-a trecut prin geam(ca si cum acesta nici nu ar exista) şi mi-a mângâiat faţa. O mângâiere caldă, protectoare, liniştitoare. Atingerea zilei de mâine. Apoi a dispărut, iar în următoarele momente totul, încet, încet, a revenit la normal. Am observat cum microbusul a intrat din plin în uşa mea, şi am simţit cum întreaga maşină se îndoaie şi se strânge de durere în jurul punctului de impact, oglinda s-a spart în mii de particule de sticlă ce o reflectau pe ea, cea care dispăruse. Apoi zgomotul ca o explozie în urechi. Scârţâit de frâne, metal îndoit, geamuri sparte, ţipăte de spaimă.

Ce faci când ajungi să te întâlneşti faţă în faţă cu ea? Îi zâmbeşti înapoi. Tragi maşina avariată pe dreapta, dai declaraţii, plăteşti amenzi, primeşti 3 puncte penalizare, mergi acasă şi te întinzi în pat, tragi cuvertura peste tine şi stai în linişte încercând să ghiceşti al cui e chipul ascuns sub mască.