luni, noiembrie 19, 2007

cica chestii vesele

Nu ştiu de ce facem ce facem, sau de ce natura umană este atât de ciudată şi de contradictorie câteodată, sau de ce pur şi simplu uităm, încât nu mă mai mir de nimic. Pur şi simplu iau lucrurile aşa cum vin. Nu îmi mai bat capul cu nimic. Nu merită. Şi totuşi îmi vine greu să aleg între două dintre amintirile mele. Hmm...mmmh. Chiar foarte greu. Ce să vă povestesc astăzi? Cum am fost uitat în portbagaj sau cum am dat cu capul de stâlp? La propriu. Nu reuşesc să ma decid care dintre ele o să provoace mai multe zâmbete aşa că încep cu a doua că mai veche şi apoi urmează şi prima.

Era o zi ca oricare altă zi de vară. Soare mult, câte o ploaie torenţială, discuţii fierbinţi cu prietenii. Dezbaterii înflăcărate. Şi toate acestea în timp ce ne plimbam prin oraş, imediat după o ploaie torenţială. Aerul răcoros ce se ridica parcă ne înviora şi ne îndemna să vorbim vrute şi nevrute. Aşa că din vorbă în vorbă am ajuns nu ştiu la ce subiect. Dintre noi 5 câţi eram, eu eram singurul împotrivă. Aşa că mi-am adunat toate forţele şi în timp ce străbăteam o străduţă cam îngustă mi-am început argumentarea. Argumente peste argumente, ilustraţii, (deja transpiram) îmi dădeam toate silinţele şi foloseam toate mijloacele să îi conving că eu am dreptate, deşi acum nici nu mai ţin minte despre ce era vorba. Ei tăceau conspirativ. Se uitau cu coada ochiului unul la altul şi încet, încet un zâmbet abia mascat li se forma pe buze. Eu mergeam cu spatele, cu faţa înspre ei pentru a avea contact vizual. Când mă apropiam de punctul culminant ce să vezi. Ei zâmbeau şi din când în când izbucneau în râs, uitându-se peste capul meu. M-am oprit din argumentarea nemiloasă, dar corectă ce o aduceam în favoare propriilor convingeri şi m-am întors, ca primul pas făcut cu faţa să fie direct într-un stâlp. L-am îmbrăţişat pur şi simplu. Şi au început ei pe un râs de am zis că nu mai merită să le demonstrez că am dreptate. Era penibil. Dar ce să faci. Este un singur mod de a scăpa de penibilitate. Să râzi. Aşa că am râs şi eu.

Nu ştiu dacă ai stat vreodată într-un opel, de genul papuc cum se zice pe la noi, cu încă 9 persoane. Patru uşi nu sunt destule ca să intri în el. Şi totuşi, într-o seară de Crăciun mergând la colindat, ne-am înghesuit 10 persoane, mai mult decat putin obeze (eu eram cel mai subţirel de pe acolo) în aceeaşi maşină. Nebunie mare. Aşa că după o colindă strigată la -10 grade când ne-am întors la maşină, ca un bun samaritean ce sunt, si care se gândeşte la confortul celorlalţi (dar în special al meu) am venit cu propunerea să stau în portbagaj. Zis şi făcut. Totul a fost o.k. până am ajuns la următoarea casă unde urma să ne stricăm vocile, unde spre marea mea uimire toţi coborâră din maşină fără sădeschidă portbagajul care se deschidea doar pe dinafară. Intraseră în scara blocului şi văzându-mă uitat în portbagajul maşinii am decis să le dau beep. Zis şi făcut. Treziţi parcă din vis s-au întors din casa scării şi privind spre maşină m-au văzut închis acolo. Însă în loc să vină să mă deschidă au început râdă cu poftă de se tăvăleau prin zăpadă. Ce să mai adaug? Poate doar că m-au uitat şi a doua oară.

Sfârşit.

Notă: asemănările cu întâmplări reale sunt mai mult sau mai puţin întâmplătoare şi inventate (tot mai mult sau mai puţin).

Scuze de întârziere dar am fost la facultă şi nu prea am avut timp să scriu.

check out: Simona's blog and just a girl's blog

4 comentarii:

Mikidos spunea...

hahahah! da,a fost o leapsa cu succese maxime! cine e la rand? Misona?! sa vedem ce ne propune fata noastra! Mi-a placut si am ras cu drag!! note!!

M. spunea...

dap ea e la rand. dar nu tre sa ne grabim :P
note... tie iti dau un 'si bemol' :D

simonacratel spunea...

mi-a placut. :)

mai ales faza cu portbagajul. :)

miine am cerut o biata poza. numai voi sinteti sadici!

Anonim spunea...

offf esti urmarit de nesanse :P eu in locu tau as fi replicat (la amandoua fazele) Silence, I kill you!!!!