marți, noiembrie 13, 2007

Omul care s-a uitat pe sine (5)

Când eram copil mă întrebam cum ar fi dacă aş fi orb. Şi mergeam pe stradă câţiva paşi, cu ochii închişi, încercând să percep lumea doar cu auzul. Sau câteodată număram paşii până la magazin, până la şcoală, la biserică ca să ştiu cum să ajung în caz că aş orbi. Alteori mergeam pe stradă şi îmi fixam privirea în faţă şi încercam să imit un orb.

Alteori îmi doream să fiu ambidextru. Îmi legam dreapta de corp şi aproape o zi întreagă nu foloseam deloc mâna stângă.

Copilăria mea a fost un vis continuu. Realitatea era mult prea cruntă: aburi, pahare, ţipăte, un ceas trântit de perete, o palmă la nervi, după 5 ani alta, dependenţă, rom, doar până în 1995, de atunci încă 5 ani doar de votcă. Când mai ieşeam din vis intram în spital: pneumonie, început de hepatită, comă. La fiecare 5 ani câte ceva nou. Până ai venit tu. Tocmai purtam un război în “lumea de dincolo”. Cetatea sufletelor era asediată şi în mijlocul luptei m-am retras în realitate. Şi te-am văzut. Am uitat că am o împărăţie de apărat, că cetatea era în mâinile duşmanilor, că întunericul câştiga teren, că regele avea nevoie de sprijinul meu. Am ales să trăiesc în lumea ta şi să renunţ la lumea ce mi-am creat-o când eram doar un copil blond cu ochii verzi, ce toată ziua şi-o petrecea în faţa blocului sau în grădinile palatului regal, antrenându-se şi pregătindu-se pentru destinul ce îl aştepta. Am renunţat la toate. Am dat o împărăţie pentru o persoană. Nu regret nimic. Doar contabilizez ceea ce am oferit şi ceea ce am primit în schimb. Discrepanţa e mult prea mare.

După ce l-ai întâlnit, şi mi-ai zis că de fapt sentimentele tale se limitează doar la nivelul prieteniei, când m-am ridicat şi am plecat, lăsându-te pe tine să plăteşti consumaţia, aveam un singur gând: să mă întorc în lumea mea. Şi am plecat. Nu am privit înapoi, deşi inima mi se smucea în piept, stomacul se răzvrătea, tot trupul mi se împotrivea. Aş fi vrut să plâng, să te sărut, să strig. Dar niciodată nu am luptat pentru mine.

Am luat primul tren spre casă crezând că am să găsesc totul la fel cum era când am plecat. Totul era normal, ba chiar parcă mergea spre şi mai bine. Sau mi se părea. Am intrat în cameră m-am întins pe pat. Când am deschis ochii mi-am dat seama că eram în aceeaşi cameră. Cealaltă lume murise. Nu mai ştiam cum se ajunge în ea, nu mai ştiam unde era uşa, unde era cheia. Pe prima am uitat-o, pe a doua am pierdut-o. Sau nu, ţi-am făcut-o ţie cadou. Un inadaptat între două lumi. Născut în una, crescut în cealaltă. Mă simţeam ca şi un trădător. Acum nu mai puteam să mă lupt cu demoni şi să eliberez cetăţi, acum trebuie doar să mă lupt cu demonii din mine şi să încerc să mă eliberez. Doare.

De ce nu ţipăm de durere? De ce preferăm să tăcem, să strângem durerea la piept ca pe ceva nespus de preţios?

Am rămas trei luni acasă irosindu-mă de azi pe mâine. Nu mai aveam nimic acolo. Renunţasem de bună voie şi nu mai era cale de întoarcere. Totuşi ştiam asta când am plecat şi ca un nebun speram să regăsesc ce am părăsit. La fel am sperat când am venit înapoi. Speram că o să te regăsesc pe tine, cea care mi-ai arătat realitatea, cum e să trăieşti, să simţi şi... să suferi. Acum, să uit.

Nu mai pot să localizez momentul în care te-am văzut prima dată. Era la cafenea, sau pe coridoarele facultăţii, sau într-o excursie la munte? Nu pot să imi amintesc nici primul sărut. Să fi fost în iarna aceea geroasă, sau când treceam Dunărea pe podul cu cap de lei din Budapesta? Sau tot la cafenea? Care a fost prima declaraţie de dragoste ce mi-ai făcut-o? Sau primul cadou? Dar noaptea petrecută pe plajă, înveliţi într-o pătură, ascunşi unul în celălalt? Ceilalti adormiră doar noi povesteam. Sau noi adormirăm? Dar atunci când am mers la patinaj împreună, când am mers să mă înveţi să mă dau cu rolele, şi atâtea şi atâtea alte minute petrecute împreună, ore vorbite la telefon, nopţi visând revederea noastră, zile savurând fiecare clipă în care ne puteam ţine de mână, săptămâni când visam că o să schimbăm lumea, începând cu casa în care o să stăm, cu cărţile pe care o să le scriem sau să le citim, cu fularul pe care îl purtam, cu verdele ochilor tăi; lunile în care ne simţeam invincibili, de nedespărţit. Şi ziceam:

For I am persuaded, that neither death, nor life, nor angels, nor principalities, nor powers, nor things present, nor things to come, nor height, nor depth, nor any other creature, shall be able to separete us [...]” Preotul striga la noi că luăm în deşert cuvântul Domnului. Noi plecam capul şi râdeam vinovat.

Şi acum continui: except him.

Până mâine totul se va fi sfârşit. Mâine e ziua în care se nasc fluturii.

6 comentarii:

simonacratel spunea...

tot cu mult prea trist pentru mine!

cind o sa scrii ceva vesel?

de ce e totul chiar in halul asta de cumplit? citi ani ai, credeam ca esti un copil!

:)

simonacratel spunea...

si eu iti zic asta, care nu sunt capabila sa scriu chestii vesele! lol. dar tu ma intreci cu mult!

simonacratel spunea...

te superi daca-ti prelucrez textul asa cum il vad eu?! pt. ca vad ceva potential in el.

ti-l postez un pic mai tirziu, cind am timp, curatat, asa cum il vad eu.

ok?

M. spunea...

trist? posibil
cati ani am? sa zicem ca am ajuns la jumatatea vietii. stiu ca nu o sa traiesc mult :))
as prefera sa imi zici ca ti se pare slab si ce ar merita prelucrat, dar las ca le descurc eu din prelucrarea ta.
potential stiu ca are:P
doar eu l-am scris :)) atat doar ca nu e aranjat, curatat, finisat, etc.

simonacratel spunea...

unde-i usa pe care-ai promis-o?

nu stiu care-i jumatatea vietii, inca nu m-am prins.

trebuie sa fug acum, dar cu toate ideile care mi-au venit, cred ca iese ceva bun.

iti dau un semnal cind e gata, ca sa imi trimiti un mail pe webmaster la site, sa ti-o trimit prin mail

ok?

Anonim spunea...

curatat? finisat? tocmai prin "impuritati" are farmec.. asta o spun in naivitatea mea.. pentru oameni este o naivitate sa spui ca tocmai prin simplitatea ei, dragostea are farmec, ca tocmai prin depresiile ei, viata e fericire, ca tocmai prin intuneric, lumina e lumina(altfel spus the shadow proves the sunshine); ca tocmai prin confuzie poti fii lucid si... ca tocmai prin nefinisaj, un text are valoare... as explica fiecare din afirmatiile astea.. dar tocmai prin misterul lor devin intelese...