miercuri, decembrie 12, 2007

07 ian. '37

Stau cu cutia de lapte lângă mine. E un moft ce mi-l permit, o mică obsesie. Stau pe scaun, privesc concentrat pe geam încercând parcă să descifrez ceva în noaptea de afară. De fapt încerc să înţeleg ceva din noaptea din înăuntru. E ceva acolo ce trebuie descifrat, trebuie scos la lumina monitorului ce se găseşte înaintea mea. Trebuie. Trebuie. Trebuie. Tot ce urmează este scris pentru tine. Da. Exact pentru tine. Fiecare punct, fiecare virgulă, fiecare cuvânt, propoziţie, frază, gând, amintire, sentiment.
Iau o înghiţitură de lapte. Strâmb puţin din nas ca şi când aş bea o băutură spirtoasă. Mă amuză mereu gestul. Poate de asta îl şi fac. Îmi aduce aminte de copilărie. Şi laptele, şi gestul. Simt o oarecare nostalgie după momentele când jucam şotron în faţa blocului. Pe atunci nu aveam altă preocupare decât găsirea unei pietre plate care atunci când o aruncai sa nu iasă din pătratele desenate cu creta pe asfaltul trotuarului. Acum nu mi se pare deloc greu să arunc o piatră, orice piatră într-un pătrat găsit la o oarecare distanţă şi să rămână acolo. Atunci aveai nevoie de o adevărată îndemânare, talent, şi chiar providenţă divină. Mi se pare atât de ciudat şi în acelaşi timp atât de minunat modul în care percepeam lumea, tot ce era în jurul meu, timpul, cerul, distanţele cu alţi ochii. Toate păreau exagerat de mari. Păreau infinite. Ţin minte că drumul până la bunica mi se părea enorm, şi simţeam nevoia de pregătiri serioase înainte de a merge pe la ea. Treceau 15 minute şi ajungeam, însă pentru mine parcă treceau ore întregi. O zi ţinea cât patru. O săptămână cât un an, luna care urma era infinit de departe, nici nu mă puteam gândi la ea atât de 'far away' mi se părea. Nu puteam să fac planuri pe durată mai lungă. Nici acum nu pot cu toate că timpul s-a scurtat considerabil de mult,aproape în fiecare clipă mă găsesc în criză de timp. Oare crizele acestea nu se pot trata? Nu există ceva medicamente care să atenueze aceste crize? Nu sunt doctori specialişti în tratarea timpului? Timpul e doar o altă boală, dar care avansează constant şi nu se poate vindeca, nici măcar nu poate stagna. Singura soluţie e să fii conştient de avansarea lui şi să te resemnezi. Nu prea poţi să recuperezi timpul pierdut, dar merită, chiar merită să încerci. Spun multe lucruri. Şi trebuie să recunosc că îmi place să filosofesc. Mereu mă iau cu vorba şi uit să te întreb măcar ce mai faci. Deci ce mai faci? Nu aştept răspuns. Ştiu că nu te grăbeşti să mi-l dai. Şi asta mă linişteşte pentru că mi-e frică de răspunsuri. Mi-e frică şi să pun întrebări. Ziceam că rândurile acestea sunt pentru tine. Am minţit. Sunt pentru mine. Încerc să mă definesc, să mă înţeleg. Ştiu că pare o stupizenie, dar chiar sunt unele lucruri pe care le fac şi nu ştiu de ce le fac. Poate din bravură, sau martirism, sau un orgoliu camuflat în bunătate, sau poate din prostie, inconştienţă, sau poate le fac pur şi simplu fără un motiv anume, din instinct, din simplitate. Nu mă cunosc, şi nu mă înţeleg deplin. Şi totuşi simt nevoia de o trasare a conturului meu pentru a şti în ce linii mă mişc. O încercuirea a persoanei mele, exact cum vedem în filme, când ajunge poliţia la locul crimei şi trasează cu cretă, cred, poziţia victimei. Acum doar studiez detaliile crimei. Încerc să îmi cunosc motivaţiile, speranţele, visele şi sufletul. Apoi urmează autopsia.
Încă o înghiţitură de lapte ca să îmi revin. Sper să nu cad în macabru. E destulă literatură îmbibată cu frică şi apă cu sare, pete de sânge, relaţii eşuate.
Îi admir pe cei care scriu despre vise împlinite, care au curajul să arate şi ‘happy endurile’.

8 comentarii:

cavalera' noii lumi spunea...

*citez constiincios tot ce ai scris tu, nu mai trebuie sa adaug nimic in plus, tocmai luasem si eu cateva inghitituri de lapte si blogul s-a potrivit perfect, e ciudat, ca doar oamenii sunt diferiti.

dar ai intrebat ce mai fac: eu una astept sa mai treaca vre-o 2 ceasuri, sa ies in balcon si sa privesc in gol, sa las noaptea sa imi caute formele si eu sa nu ma gandesc la nimic, apoi sa intru in casa si sa iau totul de la 0, aceeasi fuga in contratimp

M. spunea...

wow... deci super tare raspunsul :), mi-ar place si mie sa ies pe balcon, atat ca nu am balcon, in schimb in fiecare seara deschid geamul si stau pe pervaz pana frigul imi patrunde pe sub piele, in vene, in oase, in inima, plamani, rinichi, ficat, ochi, encefal, si apoi ma intind in pat cu noaptea de afara rezonand cu noapte din inauntru. e fain daca poti sa o iei de la zero :)

simonacratel spunea...

scrie si tu texte mai scurte, ca sa aiba omul rabdare sa le citeasca. :)

nu e o cerere, ci o somatie

;)

M. spunea...

mie mi se pare scurt :D

simonacratel spunea...

Scurt fata de Lord of the rings, poate. Dar pentru omul stresat...

M. spunea...

=)) d'apoi cine te streseaza? i a zi-le sa te lase in pace sa poti citi in liniste :D

Anonim spunea...

si mie imi place laptele!:D tot ca o mica obsesie:P

M. spunea...

de cand astept pe cineva sa ies la un pahar de lapte =))