... (continuare)

Cei doi nu se sinchisiră de intrarea celuilalt. Îşi continuară jocul.

Hainele îi deveniseră prea strâmte, sau prea largi, gulerul cămăşii îl incomoda, bluza pe care stătea cu capul îi irita obrazul, podeaua era prea lipicioasă, pantofii îi erau prea mari, pantalonii prea aspri, manşeta prea lungă, respiraţia celui de lângă el mult prea puternică, zgomotul roţilor devenise infernal, chiar şi vocea subţire din compartimentul vecin era acum una baritonală sau poate era alta. Stătea totuşi nemişcat, înfricat că la cea mai mică mişcare zgomotele şi toate iritaţiile s-ar fi amplificat şi mai mult. Uşor îşi deschise buzele şi lăsă ca aerul să îi iasă încet din plămâni:

-Andreea.

Timpul se opri în loc. Toate iritarea dispăru, la fel şi toate sunetele. O tăcere neagră, parcă prevestitoare se aşezase peste cei din compartiment. Mirosurile se anulaseră la fel ca toate sunetele. Totul era suspendat în inexistenţă. Şi încet, ca şi cum o ceaţă s-ar ridica totul revenea la normal. Ceilalţi călători îl priveau cu o oarecare curiozitate.

-Ne cunoaştem? Sparse tăcerea vocea melodică a ei.

-Binenţeles. Replică cel care încă avea impertinenţa să stea cu ochii închişi, denotând un aer de aroganţă. O ştia şi el, dar o prefera în schimbul... com... în schimbul expresiei lui obişnuite. Vocea îi era răguşită. Probabil datorită aerului tare de munte pe care îl respirase timp de aproape două săptămâni. Trecuseră deja două ierni de când se plimbaseră de mână pe străzile întortocheate, înguste, ascunse în zăpadă. Străzile erau slab luminate. Ei erau îmbrăcaţi foarte gros. Nopţile erau extrem de friguroase. Dar întotdeauna când cerul era senin o luau încet, la braţ prin pădure până într-un mic luminiş ştiut doar de ei doi. Acolo se întindeau pe spate şi priveau cerul. Îşi făceau planuri de viitor, le scriau în zăpadă, se bulgăreau cu bucuria unui copil, râdeau şi apoi cădeau obosiţi pe spate unul lângă altul.

„Mi-ar place să devin scriitoare. Să scriu o carte comercială care să îmi aducă faimă, recunoaştere şi, binenţeles, bani. Şi cu bani aceia să pot să stau într-o cabană la munte, şi să nu îmi fac griji de nimic. Doar să citesc, să scriu cărţi cu adevărat valoroase, să te iubesc, să te strâng în braţe, să ne pierdem prin pădurile din apropiere, să avem şi doi câini. Pentru că ştiu că îţi plac câinii. Şi nimeni să nu ne tulbure liniştea. Să trăim singuri. Autosuficienţi.” Visa mereu cu ochii deschişi deşi ştia că nu va fi aşa, nimic nu o împiedica să viseze. Pentru el totul era ceva de basm. Probabil acesta era motivul pentru care se reîntoarse în scurta lui vacanţă acasă. Cu toate că nu putu să se plimbe în voie prin pădure. Dar zăpada moale de sub picioare, aerul proaspăt îi erau suficiente pentru a-i astâmpăra o sete produsă de amintiri ce îi reveneau în ultima vreme tot mai des în minte. Şi ce ciudat. Era în acelaşi tren cu ea. În acelaşi compartiment. Respirau acelaşi aer îmbâcsit, stăteau la doar doi paşi distanţă.

-Aş putea să ştiu de unde? Vorbea calm, rece.

Nu se poate să nu ştie. Era prea de tot. Doar petrecură un an de zile împreună până plecă ea la facultate. Se joacă doar. La fel cum o făcea când venea în fugă şi îl luă de mână trăgându-l după ea zicând că este urmărită de câţiva indivizi suspecţi. Ştia că nu e nimic adevărat din ce spunea. Dar se lăsa prins în jocul ei. Şi inventa şi el obstacole pe care le treceau împreună. Da. E doar un joc.

-De la facultate, minţi el, am fost colegi un an.

-Scuză-mă dacă nu te mai ţin minte, dar şti cum e într-un campus cum e cel de la T. când ai într-o grupă 30 de colegi, e cam greu să ţi minte care...

-Facultatea din B. nu T.. o întrerupse cu o oarecare timiditate. De ce minţise. Se prefăcea că nu îl cunoaşte, apoi minţea legat de locul unde şi-a terminat facultatea. Poate...

-M-am transferat în anul doi la T.

Discuţia rămase în aer. El îşi întoarse capul spre geamul din exterior, mereu cu ochii închişi. Nu mai avea chef de acest joc aşa că renunţă. Poate întradevăr uitase sau poate nu era ea. Dar vocea, tonul mereu melodios, oricât de indiferent ar încerca să pară. Nu. Nu. Nu. Nu se putea să nu fie ea. Încerca să reconstruiască în minte chipul fetei de care fusese îndrăgostit cu doi ani în urmă. I se părea prea depărtat.