Laptop

Stăm amândoi ascunşi în canapeaua moale ce pare să ne înghită. Privim cu cearcăne şi ochi grei ecranul din faţa noastră, dar nu îl vedem. Ci vedem prin el. Vedem perechi de picioare acoperite cu pantoloni de blugi, cu fuste de mătase până la genunchi, pantaloni de stofă, de bumbac; picioare încălţate cu şlapi albaştri, pantofi maro, tenişi, cizme cu toc înalt şi subţire: “really intense”. Schiţăm câte un zâmbet ce ca şi o coincidenţă se potriveşte cu ceea ce vedem. E amuzant. Eu mă gândesc la tine, la faptul că eşti atât de aproape încât pot să îţi simt pieptul ridicându-se şi coborând din nou într-un rimt uşor, cald. E amuzant modul în care zâmbeşti, în care îţi apar în colţul stâng o gropiţă. Ochii ţi se furişează în pe lângă ecranul din faţa noastră şi nu mai zâmbeşti, rămâi de piatră, intangibilă, solidificată, o statue perfectă de piatră. îmi întorc capul să te privesc mai bine şi revii la normal eşti aceaşi, ai acelaşi zâmbet, aceeaşi privire albastră şi binevoitoare, chiar jucăuşă. Aş vrea să te ating să mă asigur că tu eşti, dar mă tem. Da! O recunosc cu voce tare în mintea mea, mă ridic pe vârful unui munte şi strig la lună cum fac lupii: Mă tem! Dacă atingerea mea te va pulveriza? Însă în acel moment înţeleg că sunt doar o imagine, căde fapt ecranul la care noi privim este privit de cineva din exterior, noi suntem în interiorul lui, actori într-un film în care nu putem să ieşim din limitele scenariului. Îl am lângă mine. Spune că cei doi actori, adică noi doi, trebuie să stăm unul lângă celălalt şi fără să ne atingem (niciodată) să privim la ecranul din faţă şi să zâmbim. Acestea sunt rolurile noastre. Însă cu indicaţiile regizorale din mine ce fac? Întotdeauna am cedat presiunilor din exterior. O fac din nou. Stăm amândoi ascunşi în canapeaua moale ce pare să ne înghită. Privim cu cearcăne şi ochi grei ecranul din faţa noastră...

n.a.: scris sub influenta "REM" de mircea cartarescu,