Se afișează postările cu eticheta rem. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta rem. Afișați toate postările

miercuri, mai 14, 2008

nu am cascat deloc cat timp am scris postul asta si nici nu am inchis ochii

Mă gândesc că aş vrea să mai am acele dorinţe absurde ce le au copiii mici, când văd ceva în vitrină şi se agaţă cu ghearele de acel obiect, urlă, plâng, se dau de pământ, se rostogolesc, fac ca animalele în chinuri, scot sunete ce nu credeai vreodată că un copil le poate reproduce, se disperă, dacă ar avea cu 8, 9 ani mai mult şi ceva ascuţit prin apropiere, şi-ar provoca dureri doar ca să te înduioşeze şi să te convingă ca să mergi în magazin şi să îi cumperi acel obiect, fie el jucărie, ciocolată, plastelină, soldăţel, carte de colorat, bicicletă etc. Dar niciodată nu am fost aşa. Mereu întrebam cât costă şi raportam preţul la venitul mediu annual al părinţilor mei, dacă diferenţa era mare insistam puţin, dacă nu închideam ochii şi savuram îngheţata, tricicleta, maşinuţa sau ce o fi fost obiectul cu pricina, în mintea mea. Acolo am avut tot ce mi-am dorit, când mi-am dorit. Să-ţi clădeşti viaţa pe vise nu e un lucru uşor, cum nu e uşor nici să te debarasezi de ele. Am refuzat să nu mai visez. Mi se părea o aberaţie cât blocul în care locuiam de mare. Şi pe atunci mi se părea enorm. Acum visez la o viaţă liniştită, la o casă undeva aproape de mare de unde să pot să văd valurile izbinduse de mal, la o bibliotecă ce să îmi atragă mereu atenţia şi să îmi susţină interesul, seri pe plajă gândind la trecut, la viitor, la cer, la tot ce se întâmplă în timp ce un vânt rece răscoleşte ici colo mici dune de nisip; la o trupă trup şi suflet, dedicată scopului ei, ce să se sacrifice până la sânge… nu cred că sunt în stare de aşa ceva şi de aceea toate rămân la stadiul de vise. Dar senzaţia aceea, pe care o ai când depăşeşti o anumită limită şi intri în REM a devenit un drog pentru mine. Însă cantitatea nu contează, mărimea visului poate fi oricare, cantitatea de substanţă ce oferă plăcere în timpului creări visului este constantă.

Nu mă mai gândesc… visez.

joi, decembrie 20, 2007

Laptop

Stăm amândoi ascunşi în canapeaua moale ce pare să ne înghită. Privim cu cearcăne şi ochi grei ecranul din faţa noastră, dar nu îl vedem. Ci vedem prin el. Vedem perechi de picioare acoperite cu pantoloni de blugi, cu fuste de mătase până la genunchi, pantaloni de stofă, de bumbac; picioare încălţate cu şlapi albaştri, pantofi maro, tenişi, cizme cu toc înalt şi subţire: “really intense”. Schiţăm câte un zâmbet ce ca şi o coincidenţă se potriveşte cu ceea ce vedem. E amuzant. Eu mă gândesc la tine, la faptul că eşti atât de aproape încât pot să îţi simt pieptul ridicându-se şi coborând din nou într-un rimt uşor, cald. E amuzant modul în care zâmbeşti, în care îţi apar în colţul stâng o gropiţă. Ochii ţi se furişează în pe lângă ecranul din faţa noastră şi nu mai zâmbeşti, rămâi de piatră, intangibilă, solidificată, o statue perfectă de piatră. îmi întorc capul să te privesc mai bine şi revii la normal eşti aceaşi, ai acelaşi zâmbet, aceeaşi privire albastră şi binevoitoare, chiar jucăuşă. Aş vrea să te ating să mă asigur că tu eşti, dar mă tem. Da! O recunosc cu voce tare în mintea mea, mă ridic pe vârful unui munte şi strig la lună cum fac lupii: Mă tem! Dacă atingerea mea te va pulveriza? Însă în acel moment înţeleg că sunt doar o imagine, căde fapt ecranul la care noi privim este privit de cineva din exterior, noi suntem în interiorul lui, actori într-un film în care nu putem să ieşim din limitele scenariului. Îl am lângă mine. Spune că cei doi actori, adică noi doi, trebuie să stăm unul lângă celălalt şi fără să ne atingem (niciodată) să privim la ecranul din faţă şi să zâmbim. Acestea sunt rolurile noastre. Însă cu indicaţiile regizorale din mine ce fac? Întotdeauna am cedat presiunilor din exterior. O fac din nou. Stăm amândoi ascunşi în canapeaua moale ce pare să ne înghită. Privim cu cearcăne şi ochi grei ecranul din faţa noastră...



n.a.: scris sub influenta "REM" de mircea cartarescu,