nu am cascat deloc cat timp am scris postul asta si nici nu am inchis ochii

Mă gândesc că aş vrea să mai am acele dorinţe absurde ce le au copiii mici, când văd ceva în vitrină şi se agaţă cu ghearele de acel obiect, urlă, plâng, se dau de pământ, se rostogolesc, fac ca animalele în chinuri, scot sunete ce nu credeai vreodată că un copil le poate reproduce, se disperă, dacă ar avea cu 8, 9 ani mai mult şi ceva ascuţit prin apropiere, şi-ar provoca dureri doar ca să te înduioşeze şi să te convingă ca să mergi în magazin şi să îi cumperi acel obiect, fie el jucărie, ciocolată, plastelină, soldăţel, carte de colorat, bicicletă etc. Dar niciodată nu am fost aşa. Mereu întrebam cât costă şi raportam preţul la venitul mediu annual al părinţilor mei, dacă diferenţa era mare insistam puţin, dacă nu închideam ochii şi savuram îngheţata, tricicleta, maşinuţa sau ce o fi fost obiectul cu pricina, în mintea mea. Acolo am avut tot ce mi-am dorit, când mi-am dorit. Să-ţi clădeşti viaţa pe vise nu e un lucru uşor, cum nu e uşor nici să te debarasezi de ele. Am refuzat să nu mai visez. Mi se părea o aberaţie cât blocul în care locuiam de mare. Şi pe atunci mi se părea enorm. Acum visez la o viaţă liniştită, la o casă undeva aproape de mare de unde să pot să văd valurile izbinduse de mal, la o bibliotecă ce să îmi atragă mereu atenţia şi să îmi susţină interesul, seri pe plajă gândind la trecut, la viitor, la cer, la tot ce se întâmplă în timp ce un vânt rece răscoleşte ici colo mici dune de nisip; la o trupă trup şi suflet, dedicată scopului ei, ce să se sacrifice până la sânge… nu cred că sunt în stare de aşa ceva şi de aceea toate rămân la stadiul de vise. Dar senzaţia aceea, pe care o ai când depăşeşti o anumită limită şi intri în REM a devenit un drog pentru mine. Însă cantitatea nu contează, mărimea visului poate fi oricare, cantitatea de substanţă ce oferă plăcere în timpului creări visului este constantă.

Nu mă mai gândesc… visez.