el...

Mă ard ochii. Văd totul puţin roşiatic cu o oarecare tentă de infraroşu. Se întâmplă lucruri ciudate cu mine. Gelu pleacă. Odense… nici nu ştiu de ce am rostit numele acestui oraş cu nostalgie. Poate pentru că pleacă.

Printre aburi de fum Gelu arată ca un bătrân înţelept. Zâmbeşte calm, spune printre rotocoale de Malboro “Lol”, şi viaţa merge, trece mai departe, la fel ca şi moartea. Le cunoaşte pe amândouă, prietene bune între ele. Fac pariuri, concursuri, dar Gelu le ştie şmecheriile. Când e plictisit le zâmbeşte dispreţuitor, îşi termină cafeaua, stinge ţigara şi pleacă. Pleacă la Odense.

Gelu e poet. Nu cum cred alţii, nu în cuvinte, ci tocmai prin ce nu spune. Gelu e şi boem şi îl preţuiesc pentru asta. Nu o ştie. Nu ştie că îl preţuiesc.

Are privirea obosită; e obosit. E ca şi un copil într-o carapace de broască ţestoasă uriaşă, toată lovită, îndoită, găurită. Gelu supravieţuieşte. E liber.

Gelu vorbeşte despre el la persoana a treia. Dedublarea aceasta îl face filosof. Filosoful din Odense. Gelu pleacă în Odense.

Vinişoare roşiatice se extind şi îmi acoperă toată suprafaţa albă a ochiului. Am febră. Ochii îmi ard. Îi închid şi simt cum căldura de pe cornee se transmite pe interiorul ploapelor. Şi Gelu pleacă.

N.A.: pentru prietenul meu Gelu