Sarutul

Soare mult afară. Foarte mult. Te îneci în atâta soare. Eu în schimb mă plimb pe străzi brambura. Mă uit în vitrine. Mă opresc, admir, critic, merg mai departe. Nimic special, doar o adiere proaspătă de primăvară. Fără miros de flori, ci doar miros de iarbă crudă. Ca şi cum ai fi în mijlocul unui câmp verde. Deschizi ochii şi eşti uimit de traficul intens de pe câmpul tău cu verde.

Mă uit din nou prin vitrine. Pe la jumătatea Blvd. Bucureşti aproape de intersecţia cu Unirii, mă opresc în faţa galeriei de artă: tema expoziţiei “Sărutul”. Intru. Câteva nuduri indescifrabile, vreo două picturi cu nuduri aurii ale unor femei fără cap pictate din spate, un chip de femeie între două bucăţi muşcate de măr, doi bărbaţi cu o barbă aspră desenaţi cu carioca sărutându-se sub sigla: IUBEŞTEŢ APROAPELE. Ale desene indescifrabile, mult prea abstracte pentru o minte primăvăratică ca şi a mea. Ies la fel cum am intrat, curios.

Singurul lucru la care mă duce gândul e visul pe care l-am avut dimineaţă. Două perechi de buze se unesc; la început tachinându-se, apoi contopindu-se total, amestecându-se, pierzându-se într-un sărut nerăsuflat. Două guri ce se căutau una pe cealaltă oarbe, disperate, nesătule.

Pe unul din păreţii galeriei se găsea o inimă aurie mare, cam de 1 metru. Un kitch. Am un gust acrişor în gură. Să fie de la visul de dimineaţă?