Vreau să fie linişte, vreau tăcere, vreau să pot atinge tăcerea, să o miros, să o simt cu papilele gustative, să se impregneze în fiinţa mea, să o mângâi. Azi iubesc pauzele, momentele în care toate instrumentele tac şi vocea nu se mai aude, acelea sunt momentele care dau muzicalitate şi profunzime, realism şi frumuseţe, nebunie şi fascinaţie muzicii. Acum vreau să aud tăcerea… Dar e imposibil, într-o lume la fel de gălăgioasă ca un trombon spart, ca o trompetă falsă sau ca o chitară aruncată pe scări. O lume în care se vorbeşte mult, prea mult, se trăieşte mult, prea mult. Nimeni nu îşi mai face timp să asculte tăcerea. Toţi îşi pun căştile în urechi şi îşi lasă creierul bombardat de zeci de decibeli, stresând şi uzând neuronii la maxim. Vreau tăcere. Vreau să fug de lume, să mă întind între munte şi mare, cu tine, să simt mirosul sărat al adieri ce vine dinspre mare, amestecat cu aerul rece ce coboară de la munte, şi să nu mai aud nimic cu urechile, să nu mai văd nimic cu ochii. Să simt doar cu pielea, să văd cu degetele, să mângâi cu privirea nisipul, să aud cu coastele respiraţia pământului, să fim în tăcere amândoi, trăind altfel ca până acum. Nu mai vreau să aud de maşini albe şi murdare ce trebuie spălate, nici de telefoane, nici de calculatoare care trebuie reparate, nici de oameni care îşi neagă existenţa. Vreau tăcere… şi atunci tac. Tac eu, şi odată cu mine tace lumina, masa pe care scriu, pereţii, stâlpi de înaltă tensiune, timpul. Tăcem. Şi împreună cu noi tace şi pământul, până când se aude doar sunetul primordial, sunetul care ne-a dat viaţă, care bătea înainte ca noi să existăm, înainte ca noi să fim doar celule în proces de dezvoltare, doar embrioni ce se transformau, fetuşi cărora încă nu li se dezvoltaseră urechile. Sunetul se auzea constant, cald şi uniform. Era bătaia inimii lui Dumnezeu. Tac. Vreau linişte.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu