in cautarea timpul pierdut

Soarele răsare şi apune, răsare şi apune, răsare şi apune, răsare şi apune… mereu neobosit, istovitor însă pentru tine, cel care vrei să te opreşti puţin, să îţi ţii respiraţia o clipă să observi străzile, clădirile, copacii, maşinile, oamenii, în nemişcare, măcar pentru câteva momente. Să ştii că în acele clipe doar tu erai conştient de infinit, de frumos şi de urât în aceeaşi măsură, de ordine şi haos, de viaţă şi de moarte. Şi doar pentru câteva clipe să te amăgeşti măcar, crezând că lumea a stat în loc şi doar tu, nimeni altcineva, numai tu ai fost cel care a ştiut acest lucru, a fost conştient de minunea ce s-a petrecut.

Dar soarele răsare şi apune, pământul se învârte nebun, timpul se scurge uşor, insesizabil, maşinile trec în viteză, oameni aleargă disperaţi, chiar şi melcul parcă se târăşte mai repede zilele acestea.

Uneori Îi cer cu stăruinţă să încetinească cel puţin pentru câteva ore mersul nebun al acelor ceasului sau al cifrelor digitale, pentru că nu reuşesc să fac nimic, totul se pierde neterminat în trecut. Cândva demult, înainte ca evrei să aibe în stăpânire Canaanul, timpul a luat o pauză, soarele s-a aşezat pe cer şi nu a mai vrut să se mişte de acolo, pământul a răsuflat uşurat şi ameţit. Dar asta a fost demult. Pare atât de departe acel timp încât aerul ce-l înconjoară miroase a basm, a legendă. Acum parcă toate se grăbesc să recupereze acel timp pierdut, când soarele a stat pe cer. Iar noi... noi ne irosim vieţile pentru că timpul trece prea repede şi rămânem mereu în urmă.

Oraşele, marile metrolope, tările, tot globul a ajuns un organism imens în care noi nu suntem decât nişte celule infime, ce pot fi înlocuite, noi formăm un organism, contribuim la creşterea şi supravieţuirea unui monstru numit civilizaţie. Un parazit enorm ce acoperă pământul. Fiecare şosea este o venă prin care circulă anticorpii cu sirenele pornite, cât şi celulele roşii ducând hrană în toate părţile. O enormă masă informă ce are singura calitate, aceea de a gândi. Păcat că noi gândim ce deja natura şi animalele fac dintr-o conştiinţă proprie.

Încearcă să iei o pauză din lumea această într-o continuă mişcare şi să priveşti exactitatea mişcărilor atomilor, apoi modul în care celulele noastre sunt ţesute între ele, cum prin vene curge viaţa, la fel cum pe străzile noastre curg miliarde de maşini şi miliarde de oameni, la fel cum planeta noastră se roteşte în jurul soarelui, care se roteşte în jurul centrului galaxiei, care se roteşte în jurul centrului universului, care la rândul său gravitează în jurul voinţei lui Dumnezeu.

Dacă toate acestea s-ar opri măcar pentru o clipă... dacă totul ar încremeni cu excepţia ta... dacă ai putea respira acel aer îngheţat în timp... dacă doar pentru o secundă... ai trăi infinit mai mult şi aprecia viaţa mult mai adânc, pentru că în această nemişcare s-ar lăsa o tăcere cruntă, o tăcere dureroasă, o singurătate devastatoare... iar în mintea ta s-ar naşte o noapte profundă pentru că lipsa vieţii te duce înainte de geneza creaţiei, în neantul şi nimicul de atunci... singur pentru că Dumnezeu tace şi El. Iar când totul s-ar pune din nou în mişcare, pulsul ţi s-ar mări, ochii ţi s-ar umple de lacrimi pentru că trăieşti, pentru că exişti, pentru că Dumnezeu îţi şopteşte mereu câte ceva... această forfotă continuă ţi-ar produce bucurie şi extaz, te-ai grăbi şi tu să alergi, să te mişti, să sari, să râzi... sau...

Iar soarele răsare şi apune...