Mediocritate

- Simţi gustul lânced?
- Da. Îl simt.
- Foarte bine. Obişnuieşte-te cu el pentru că îl vei simţi toată viaţa şi nu vei putea scăpa de el.
Pentru o clipă, deşi nu-l vedeam, am avut impresia că râde. Acum sunt sigur că râdea.
- Pentru tine nu există nimic altceva decât acest gust al incapacităţii tale, doar această atmosferă alb-vâscoasa şi murdara. Înţelegi tu ce îţi spun.
Am tăcut. Înţelegeam prea bine ce spunea şi îmi era ciudă pe mine în primul rând şi apoi pe voi. Îmi venea să mă zbat, să lovesc, să încerc să sparg cumva acest cerc al mediocrităţii mele, dar nu reuşeam. Îmi era imposibil să păşesc dincolo de el. Oriunde mergeam eram înconjurat de beatitudinea mediocrităţii mele.
- Hai nu mai fi iritat. Nervi nu te ajută la nimic. Vino lângă mine. Plânge. O să îţi facă bine, ai să vezi. Mâine vei fi plin din nou de speranţă, viaţa ta va continua cu toate regretele tale. La fel şi ceilalţi. Hai, descarcă-te.
Pentru un moment am vrut să mă ridic şi să mă arunc înspre locul de unde se auzea vocea. Îmi imaginam că un bărbat cu chipul brăzdat de riduri, cu o privire limpede şi blândă mă chema aşteptându-mă cu braţele deschise gata să mă strâng părinteşte la piept. Ah, şi cât tânjeam după acea îmbrăţişare, după o mângâiere. Dar am rămas nemişcat şi tăcut.
- Nu te dezveţi niciodată şi în ciuda a tot ce ai văzut şi ai înţeles nu vrei să accepţi că eşti mediocru şi că nu vei trece niciodată de aceste lucruri. Nu vei scrie niciodată ceva de valoare, nu vei ajunge niciodată să câştigi milioane, nu vei salva pe nimeni de la pierzare, nu vei reuşi să ai viaţa pe care ţi-o doreşti, niciodată nu ai să poţi să te ridici mai sus. Oamenii vor privi în altă parte când te vor vedea pe stradă, sau vor râde de tine, te vor trata ca pe un prost, ca pe un nimic, sau pur şi simplu te vor ignora. Deşi şi ei sunt la fel, ei îşi acceptă starea lor şi nu se zbat fără rost să iasă de acolo. Vei o viaţă liniştită? Ignoră-i pe toţi şi acceptăţi mediocritatea.
Doream o viaţă liniştită, şi deşi tristeţea din mine lua o formă din ce în ce mai dureroasă şi îmi apăsa plămânii, nu voiam să rămân aşa. Avea dreptate. Nimic din ce am făcut nu avea valoare. Nimic. Nimic. Totul era îmbâcsit până la saturaţie de propria mea mediocritate. Şi regretam. Regretam că nu puteam să fiu altfel.
Apoi demonul a plecat şi m-a lăsat singur cu tristeţea, gândurile, regretele, neputinţele mele.