clovnul

In continuare o sa cititi un text pe care l-am scris zilele trecute. Puteti comenta si va puteti spune parerea. Binenteles ca are imperfectiunile lui. Si de aceea il postez. Sa le observati voi si sa mi le aratati si mie. Poate e putin cam lung, dar eu cred ca nu prea mergea sa fie mai scurt. Ar trebui fragmentat mai mult, dar asta e. Astept parerile voastre.

L-am auzit spunându-i omului îmbrăcat cu pantaloni gri şi cămaşă albă, cam gălbuie şi cu sacou maro de catifea peticit la coate, că nu se întoarce. Bărbatul care mirosea a câine plouat a plecat râzându-i tatei în faţă, de parcă tata îi spuse cea mai bună glumă pe care o auzise în ultimul an de zile. Am lăsat piesele de lego şi m-am uitat la tatăl meu. Arăta trist şi obosit. S-a dus în cealaltă cameră şi s-a întins pe pat. Eu mi-am construit roboţeii din lego, apoi i-am izbit într-un război galactic şi i-am desfăcut înapoi în bucăţi. Tata a trecut prin cameră călcând peste piesele de lego şi strigând la mine să le strâng. Le-am adunat imediat şi le-am pus pe toate la locul lor în camera cealaltă pe raft. Apoi el a ieşit şi a închis uşa după el.

S-a întors doar seara târziu. Se legăna pe picioare şi mirosea puternic a votcă. S-a prăvălit în pat şi a adormit imediat, îmbrăcat şi încălţat. Mama a venit târziu de la lucru, mi-a pus de mâncare şi m-a trimis să mănânc în timp ce ea l-a descălţat pe tata, i-a ridicat piciorul în pat, a bombănit ceva cum că omul ăsta o să mă bage în mormânt, l-a învelit şi apoi a venit la mine în bucătărie. Mâncasem foarte puţin din supa de păstăi din farfurie şi mama se enervă pe mine. Am mâncat-o toată şi apoi m-am băgat în pat lângă tatăl meu şi am adormit.

A doua zi dimineaţă când m-am trezit eram din nou singur. Mama plecase la lucru, iar tata habar nu aveam pe unde era. El nu mai lucra de câteva săptămâni. Il dăduseră afară din cauza abuzului de alcool în timpul serviciului. Micul nostru apartament de la parter era o adevărată lume de aventuri. Patul din camera mică era singura porţiune de pământ neînvăluită de lavă, covorul din celaltă mare era cea mai mare pistă pentru cursele de maşini, spaţiul gol de sub pat ba era peştera unor cyborgi, ba garajul maşinilor de curse; camera mare era fie deşert, fie teren de fotbal, fie o planetă dintr-un system solar îndepărtat. Dar întotdeauna holul, baia şi bucătăria reprezentau necunoscutul deoarece niciodată nu mă jucam acolo dintr-o teamă absurdă de a fi prea aproape de uşă. Deşi uneori când singurătatea mă înghiţea şi apoi mă sufoca, mă strângea la pieptul ei jupuit şi osos, fugeam pe holul îngust, mă aşezam pe banchetă şi plângeam. Doream ca părinţii mei să se întoarcă acasă să stea lângă mine, să îi aud vorbing, să ştiu că sunt acolo.

După ce am mâncat câteva felii de pâine unsă mi-am luat piesele de lego şi soldăţeii verzi, şi indianul roşu, şi o bucată de staniol pe care o păstrasem bine într-o carte şi mi-am desfăşurat lumea pe covorul din camera mică, mi-am creat universul din cuburi de lemn, un castel, o armată de roboţi “indistructibili” din lego şi apoi o poveste care implica transformarea indianului într-un supererou din staniol. Costumul argintiu care îi conferea personajului invincibilitate, forta, capacitate de a zbura. Însă nu am reuşit decât să termin castelul ce urma să fie făcut bucăţi de către indian şi o mică parte din armata din lego când am auzit cheia în yală şi uşa deschizându-se. Era tata. A intrat încălţat până în ultima cameră unde mă aflam eu şi mi-a spus deloc fericit, deloc entuziasmat că mergem la circ. M-am îmbrăcat repede, m-am spălat pe faţă, m-am încălţat şi apoi am ieşit ţinându-l de mână. Nu mai fusesem niciodată la circ.

Oraşul era cenuşiu. Cerul înnorat. Oameni puţini pe străzi. Maşini puţine. Era august, dar un august ploios. Am trecut pe lânga pârtia de sănii, o mică pantă care din decembrie până în februarie era plină de copii cu sănii şi care peste câţiva ani avea să înlocuită de o benzinărie. Am trecut şi pe lângă un bloc în construcţie încă de pe vremea ceauşistă, dincolo de bloc se vedea terenul rugby şi apoi terenul de atletism. Fusesem pe teren o dată când mă înscrisesem la un club de atletism. Dar din păcate aveam talpa plată. Ne-au pus pe toţi nou-veniţii să ne descălţăm şi s-au uitat la picioarele noastre. La început când instructoarea a spus că uite o talpă cu adevărat plată, am fost bucuros că ieşeam în evidenţă crezând că aşa trebuie să arate toate tălpile, dar apoi când am înţeles că nu era deloc bine să ai talpa plată, aproape am izbucnit în plâns şi cu greu m-am abţinut să nu plâng de faţă cu toţi ceilalţi. Nu am mai călcat cu talpa mea plată niciodată pe la clubul de atletism. În faţa blocului poţi să fugi cât vrei şi nimănui nu îi pasă dacă ai platfus sau nu.

După un bloc înalt, cu opt etaje, am făcut-o la stânga înainte de sala sporturilor, o sală enormă unde se jucau meciuri de handbal. Şi imediat după sală a apărut o porţiune dintr-un cort în dungi albe şi mov. Era enorm. Arăta ca şi corturile de circ de pe afişele din oraş. Doar că acelea arătau mai noi şi mai bine întreţinute. Am auzit o mulţime de animale mugind, răgind, câini lătrând, elefanţi sunând din trompa lor, am intrat în cort şi acolo am văzut o maimuţă jonglând obosită. Arăta înfometată, şi blana îi era răvăşită şi murdară. Sala era foarte mare. Scena formată din pământ tare era înconjurată aproape de jur împrejur de rânduri de bănci, rând mai sus puţin ca cel din faţa lui. Un amfiteatru acoperit. Pe lângă maimuţă, în cort mai era bărbatul cu sacoul peticit la coate, urlând la maimuţă, iar când aceasta scăpa o minge pe jos, un bici apărea de nicăieri şi pocnea, iar maimuţa urla. Când l-a văzut pe tata a zâmbit. Nu mi-a plăcut modul în care a zâmbit. Tata şi-a încruntat sprâncenele şi am simţit ceva în el luptându-se. Dorea să se întoarcă şi să plece. Nu îi plăcea la circ. Mi-a spus să merg să stau pe o bancă. Apoi împreună cu bărbatul şi maimuţa a ieşit prin cealaltă parte a cortului. Am rămas singur. Cortul era luminat de patru reflectoare puternice care băteau toate spre scenă. Acum era aprin doar unul. Pe scena am văzut o pată mai închisă la culoare. Maimuţa făcuse pe ea de frică. În cort era linişte, şi doar de afară se mai auzeau vocile animalelor şi uneori câte o înjurătură a îngrijitorilor. Apoi brusc. Sau aprins reflectoarele şi din nişte boxe pe care nu le vedeam s-au auzit trompete şi tobe şi muzică veselă. M-am aşezat pe prima bancă în centru. O cortină din cealaltă parte a cortului, pe care o confundasem cu prelate cortului se dădu la o parte şi din bezna de dincolo apărură în mare viteză şase clovni, sărind şi făcând giumbuşlucuri, băgându-se unul în faţa altuia, stropindu-se unul pe altul cu apă din florile pe care le aveau la piept sau stropindu-se chiar pe ei, râzând unul de altul şi de ei înşişi, spre amuzamentul publicului imaginar şi al meu. Se rostogoliră peste cap, se ridicară unul pe umerii altora şi apoi se aplecară în genunchi aşteptând intrarea majestică a unei frumoasre doamne care călărea pe doi cai. Piciorul drept pe un cal complet alb, frumos, cu o coamă lungă şi o coroană din pene pe cap, cu coada împodobită, şi piciorul drept pe un cal negru ca noaptea, purtând şi el o coroană viu colorată şi sclipitoare pe cap. Făcură trei ture, roata scenei rotunde şi apoi doamna şi cei doi cai ieşiră urmaţi de cei şase clovni. Imediat din vârful cortului coborî ţinându-se doar cu un picior o femeie foarte tânără. Pe scenă intrară alţi acrobaţi care formară cu o rapiditate incredibilă o piramidă al cărei vârf era tânăra femeie. Piramida se dezmembră şi următoarea pe scenă fu o femeie ce ducea încolăcit în jurul ei un şarpe enorm. Şarpele sâsâia orbit de lumina puternică. Apoi urmară elefanţii, maimuţele, câinii acrobaţi, înghiţitorul de săbii, scuipătorul de foc, acrobaţii la înălţime, un nou număr cu clovni, călăreţi acrobaţi, tigrii şi pume, papagali care făceau glume. Apoi luminile s-au stins şi s-a făcut din nou linişte. L-am aşteptat o vreme pe tata dar nu a venit. Am ieşit din cort şi am început să mă plimb printre corturi, maşini, cuşti de animale. La un moment dat am văzut o pisică neagră şi m-am luat după ea. Întotdeauna mi-au plăcut pisicile negre. M-am băgat pe sub ceva cutii de carton şi am văzut pisica stând acolo, ca la celălalt capăt al unui tunel, întorcând capul spre mine, uitându-se fix în ochii mei şi şi-a întors capul spre ieşirea de sub cutii ca şi cum mi-ar spune să privesc acolo. Am mers în patru labe până lângă pisică. Pisica nu s-a mişcat de loc ci a continuat să privească la un om care după câte se auzea plângea. M-am uitat şi eu şi l-am văzut pe unul din clovnii de la spectacol plângând cu capul în mâini, apoi ridicându-se şi lovind cu piciorul cutiile şi cuştile. Fardul îi era mânjit pe faţă din cauza lacrimilor şi arăta ca cel mai trist clovn pe care îl văzusem până atunci şi pe care l-am văzut de-atunci încoace. Ochii îi erau obosiţi şi se putea citi mânie şi disperare în ochii lui. Pisica neagră a zbughito de sub cutii, iar eu m-am speriat şi am dat cu umărul drept într-o cutie care s-a mişcat şi a făcut să cadă peste mine cutiile de deasupra. Am început să arunc cutiile cu disperare şi cu teamă de pe mine, pentru că auzeam paşii clovnului apropiindu-se de mine. Când să arunc ultima cutie, aceasta s-a ridicat singură. L-am văzut pe clovn stând deasupra mea, uitându-se în jos la mine. Avea părul răvăşit, nasul roşu, faţă mânjită cu de vopseaua albă, neagră şi roşie care nu se uscase parese prea bine. Faţa clovnului îmi părea imobilă. Ca a unei statui. Pantalonii în carouri, am observat că erau vechi şi peticiţi, nu de dragul de a oferi culoare hainelor acestuia ci din nevoia de a acoperi găuri şi rupture ale materialului. Părea foarte trist, când din acea statuie grotescă explodă o voce mânioasă, rece, severă, întrebându-mă ce căutam acolo? Am ţipat şi am fugit. Şi am fugit spre cortul mare, pe care îl vedeam şi care părea atât de aproape, dar care parcă se depărta. M-am uitat în spatele meu, clovnul stătea acolo nemişcat reluându-şi poziţia de statuie plângătoare. Am fugit pe lângă cuştile cu tigrii şi pume şi acolo într-o cuşcă am văzut un alt clovn, ghemuit, cu fruntea lipită de genunchi, plângând şi el. S-a uitat la mine şi am văzut că era orb. Un clovn orb, închis într-o cuşcă. Unde ar fi putut fugi? M-am speriat şi am fugit mai departe. Peste tot vedeam clovni. Lângă cabinele acrobaţilor, lângă grajdurile cailor şi poneilor, lângă rulota administratorului. M-am oprit să trag aer şi m-am aşezat pe o grămadă de cauciucuri vis-à-vis de rulota administratorului care era spălată de o femeie clovn pe care nu o văzusem la spectacol, când uşa rulotei s-a deschis şi a ieşit administratorul circului, în sacoul lui cu coatele peticite şi cu faţa vopsită ca a unui clovn. Singura diferenţă între el şi ceilalţi era că el râdea, râdea nebuneşte. Parcă nu se putea opri din râs. Era acelaşi râs pe care îl auzisem când tata îi refuzase propunerea. Femeia clovn când îl zări izbucni într-un plând şi mai puternic şi mai sfâşietor. Administratorul m-a văzut şi a venit râzând spre mine. Atunci am fugit cum nu am mai fugit niciodată în viaţa mea. Inima parcă îmi exploda în piept, plămânii parcă îmi era schingiuiţi, ochii îmi lăcrimau şi nu mai vedeam nimic decât siluete şi jocuri de umbră. Când am ajuns într-un loc unde nu era lumină, m-am oprit şi mi-am şters ochii de lacrimi. Eram în cortul cu linii albe şi mov. Nu era aprins nici un reflector şi era complet gol. M-am aşezat sus pe ultimul rând şi am aşteptat. L-am aşteptat pe tata. El nu a venit. Apoi s-au deschis prelatele de la intrare şi brusc s-au aprins toate luminile şi o mulţime de oameni au intrat în cort. Părinţi cu copii lor, bunici cu nepoţii lor, fraţi cu surorile lor mai mici, mame cu fetiţele lor, familii întregi, toate căutând un loc cât mai pe centru, toate nerăbdătoare pentru începerea spectacolului. Şi apoi la intrare am văzut-o pe mama singura care nu se grăbea, singura care nu zâmbea, singura care făcea fiecare pas cu grijă că şi când ar călca pe nisip mişcător şi doreşte să vadă dacă nu cumva următoarea porţiune nu se va scufunda. Părea rătăcită. Privea în toate părţile căutând ceva, pe cineva. Am strigat-o. S-a uitat în sus la mine şi părea să nu mă recunoască. Nu mi-a zis nimic, nici măcar nu mi-a zâmbit, doar a urcat pe ultimul rând lângă mine. M-a strâns în braţe şi eu am strâns-o cât de tare am putut. Spectacolul a început. Aceeaşi prezentare pe care o văzusem la repetiţii s-a desfăşurat pe timpul a aproape două ore. Au apărut şi clovnii şi toţi păreau veseli, păreau că se distrează pe cinste. Îmi păreau atât de falşi. Toţi râdeau, copii, părinţi, mătuşi, bunici, fete, băieţi, bărbaţi, femei, toţi se prăpădeau de râs. Doar mama şi cu mine priveam fără măcar să schiţăm un zâmbet la spectacolul grotesc de pe scena rotundă din faţă. Nu mai ştiu ce a urmat după clovni, sau dacă spectacolul a respectat repetiţia în totalitate, ştiu doar că am adormit şi am visat clovni şi girafe şi maimuţe care călăreau oameni, şi acrobaţi care formau o piramidă şi în vârful piramidei stătea administratorul cu faţa de clovn râzând. Când m-am trezit, eram în braţele tatei. Mama se ţinea de braţul lui. Mergeam acasă. Era noapte. Cred că era târziu. Am trecut pe lângă clădirea neterminată, pe lângă pârtia unde urma să se construiască benzinăria, pe lângă curtea fabricii de mobilă, am luat-o prin spatele blocului pe cărarea care mirosea a rahat şi urină şi animale moarte şi a gunoaie, şi apoi am ajuns în faţa blocului, în faţa scării, în faţa uşii, în faţa patului, în pat, în somn, în vis. Şi apoi a fost o nouă dimineaţă.

M-am trezit devreme. Cred că era şase, şase şi un pic. Am auzit vocea părinţilor în cealaltă cameră. M-am dat jos din pat şi am ieşit pe micul balcon. Afară ploua. M-am dus şi am ascultat la uşă. Mama părea să-l implore pe tata să nu se mai ducă acolo. Acolo unde? Tata spunea că ne trebuiau banii şi că de bine de rău plătea bine. Mama i-a spus că o să găsească altceva şi că o să se descurce ei cumva. Tata îi răspunse că o să vadă. Şi a aruncat cu ceva în uşă. Am auzit paşi apropiindu-se de uşă. M-am ţâşnit înapoi în pat şi după ce am auzit-o pe mama spunându-i pa tatei, am adormit. Când m-am trezit din nou afară încă ploua. Era aproape zece. Tata nu era acasă. Am mers în bucătărie, am mâncat pâinea unsă ce mi-o lăsase mama, am băut paharul de ceai şi m-am întors în cameră să îmi iau războinicii şi jucăriile. Soarele răsare şi în lumile imaginare. Când am trecut prin camera mare, am văzut pe masa mare din lemn maroniu închis, bine lustruit, acoperită cu un mileu, o bilă roşie. Am luat-o în mână şi am văzut că avea o gaură în ea şi era legată cu o aţă. M-am dus în faţa oglinzii de pe hol şi mi-am pus bila, sau nasul de clovn pe nas. M-am privit şi am văzut că arătam ridicol. Am început să râd de mine, şi apoi mi-am adus aminte de clovnii din ziua precedentă şi am început brusc să plâng. Am luat nasul şi l-am pus înapoi pe masă.

Spre seară tata m-a luat şi m-a dus din nou la circ. Acum m-am aşezat pe primul rând şi când au intrat clovnii toţi au aplaudat şi au râs cu poftă. Eu am plâns cât de tare am putut. L-am văzut pe tata de când intrase, şi el mă văzuse pe mine şi deşi mă vedea că plângeam nu putea face nimic altceva decât să se împiedice, să le dea şuturi în fund celorlaţi clovni să ia şuturi, să se stropească cu apă, să fie cât mai ridicol posibil. Doream să se oprească, dar el parcă juca cu mai multă frenezie, rostogolindu-se, lovind-ul pe altul în cap cu un ciocan gonflabil, fiind lovit la rândul lui şi căzând la rândul lui ca secerat de lovitura uneltei gomflabile. Numărul clovnilor s-a terminat şi m-am mai liniştit, dar nu complet. Nu mult timp după a apărut lângă mine tata şi m-a luat de mână. Am ieşit din cort, am ieşit pe poarta mare de fier a circului, am ieşit din lumea clovnilor pentru totdeauna. Tata a spus: “A fost ultima reprezentaţie”. Nu a mai spus nimic tot drumul. Acasă mama, ne aştepta cu mâncarea gata, supa pusă în farfurii, pe masa rabatabilă din bucătăria noastră strâmtă. Ne-am aşezat la masă. Tata m-a trimis să mă spăl pe mână. Când m-am întors mama tocmai îi spunea că auzise de la cineva că se făceau angajări la nu ştiu care firmă. Tata îi spuse că o să meargă mâine să vadă despre ce e vorba. Am mâncat supă, apoi felul doi. Tata a început să o laude pe mama pentru mâncarea delicioasă, mama a început să râdă. Mă simţeam bine între ei când erau fericiţi, chiar dacă nu era decât pentru câteva clipe sau ore, sau zile. Întotdeauna veneau alte probleme, dar reuşeam să le trec cu vederea în aşteptarea acestor momente. Noaptea aceea a fost ultima noapte în care am visat circul şi pe administratorul lui, clovnul cu râsul malefic. Însă în vis nu mai râdea, scrâşnea din dinţi şi spumega şi urlă şi trântea cu lucruri prin rulotă şi lovea animalele.

A doua zi tata a fost angajat. Săptămâna următoare circul terminându-şi numărul de reprezentaţii s-a mutat. Iar eu am uitat în totalitate de circ şi de clovni. Sau aproape.