Dezvaluiri. Partea a 2-a

“…nu am să mor aici…” Atât este tot ce am putut să descifrez din primele două rânduri. Apoi a urmat astfel:

“…am fost eu. Soldaţii care fac paza sunt mai distruşi ca noi şi de aceea şi mai violenţi. Zilele trecute am auzit că pe doi i-au împuşcat. Nu ştiu de ce. Aici cine nu moare muncind e împuşcat în ceafă. Da’ eu nu am să mor aici. Am să mă întorc acasă. Azi dimineaţă l-am văzut pe frate-tău. E slab de aproape că vezi prin el. Hainele stau pe el de zici că e îmbrăcat în ceaşafuri. Dar încă munceşte. Atâta timp cât munceşte o să trăiască. Apoi iar vin câteva cuvinte ilizibile. Şi continuă: pe nedrept. Aşa a fost şi tu şti asta. Da’ n-ai zis nimic. N-am să mor aici. Am să mă întorc acasă. Şti ce sufăr eu aici? Şti că săpăm cu mâna? Şti că mâncăm pământ, apă şi varză stricată în fiecare zi? Şti că ne câcăm pe noi când ne bat? Frate-tău a fost băgat la carceră de aia e aşa de slab. De mâine în colo o să slăbească şi mai tare. Toţi avem diaree pe aici. Şi soldaţii. Pute de îţi crapă pielea. Lucrăm în propria noastră balegă, în noroi, în mizerie, ne pişcă puricii de nu şti cum să te scarpini, apă bem de două ori pe zi, şi de trei ori două colţuri de pietre – că alea nu sunt pâini. Şi toate pentru ce? Pentru vaca aia a ta? Las că vin eu acas’, nu mor eu aicea.

L-am văzut de gardă pe pruncu’ lu’ Măria Plopului, aia ce stă lângă biserică, de se ţinea mare doamnă când soţu ei o fost ales în şef de partid în sat. M-o văzut şi el, da’ s-o făcut că nu mă cunoaşte. Dacă nu vrea el să ducă scrisoarea asta, atunci găsesc eu pe cineva. Vreau să şti că vin acasă, nu mor io aici. Pentru o amărâtă de vacă moartă de foame trag eu acum la canal ca şi câinele.”

Apoi câteva aproximativ cinci rânduri au un scris imposibil de descifrat. Şi doar câteva cuvinte se mai înţeleg undeva în colţul din dreapta jos, restul e ros şi înnegrit de timp:

“nu eu l-am ucis şi tu ştiai asta şi nu ai zis nimic. Şi vaca aia, în biata lui de dobitoc, era a mea, nu am furat-o. Şi tu nu ai zis nimic. Da’ nu mor eu aici. Mă întorc eu acasă. Pentru frate-tău poţi să faci pomană. Ieri a murit. Da’ eu nu mor aici.”

Nu ştiu ce să cred nici acum despre el, despre ce s-a întâmplat. E adevărat că bunicul meu nu era prea vorbăreţ şi deseori era ursuz. Nu am ştiut niciodată de ce. Nu înţeleg de ce îşi schimbă accentul în scrisoare de la un rând la altul, de ce o dată scrie “eu”, apoi scrie “io”. Când eram mic îmi era frică de el. Acum când stau să mă gândesc poate aveam motive să o fac. Se certau mereu bunicii mei. Nu când eram eu acolo, dar prindeam discuţii între ai mei şi unchii şi mătuşa mea. Cu toate aste au rămas împreună până la moartea bunicului. Dacă a ucis pe cineva pentru o vacă, nu ştiu; dacă pur şi simplu dorea să o convingă pe soţia lui că nu ucisese pe nimeni, nici asta nu ştiu. 

De ce am decis să scriu despre asta? Nu ştiu.

Dezvaluiri. Partea 1

Chiar şi acum când m-am hotărât să scriu aceste rânduri, inima îmi e grea şi mă doare. Mă simt ca unul care dezgroapă morţi şi apoi îi spânzură în copacii de lângă şosea, ca să-i vadă toţi. Mă simt ca un personaj naiv, de profesie medic, care se lasă influenţat de emoţiile pacientului său şi în loc să îi aline durere, să îi închidă rana, cu fruntea transpirată şi cu mâna tremurând de emoţie zgândăresc răni ce se doreau uitate, reînviu amintiri şi sentimente, trăiri şi vieţi îngropate odată cu întoarcerea bunicului de la canal. 

Nu ştiu de ce bunica a păstrat acele hârtii, de ce nu le-a ars după moartea bunicului. Au trecut mai bine de două luni de zile de când le am în posesie. Era o dimineaţă monocromă şi ploua cu picuri mici, rapizi care îmi zgâriau lentilele. De la etajul trei lumea de jos părea abătută, şi oamenii arătau mai deplorabili ca şi câinii plouaţi ce se învârteau în jurul containerelor de gunoi. După obişnuitele insistenţe, hai mănâncă, da’ nu serveşti ceva şi discuţiile de rutină despre lucru, facultate, viaţă, ea s-a ridicat şi, ajutându-se de bastonul ei din lemn s-a dus pe balcon, la rafturile unde îşi ţinea compoturile. Amintindu-mi de zilele când eram copil şi veneam în vizită, primul lucru pe care îl făceam era să deschid uşa de la dulap să văd dacă găsesc cadouri ascunse, fără să îmi dau seama ce fac, am deschis uşa, am privit rafturile cu haine, am dat la o parte paltoanele şi sacourile, rochiile vechi şi în colţul cel mai umbrit al dulapului am dat peste o cutie, era învelită cu o hârtie veche, cu un scris mic pe ea. Am desfăcut şnurul care o ţinea legată, am despachetat-o, iar înăuntru erau câteva poze vechi. Cu bunicul, bunica, amândoi pe la patruzeci de ani, amândoi cu paltoane pe ei, unul şi celălalt de o parte şi de alta a unui urs împăiat. Bunicul avea pantaloni negri, pantofi negri lucioşi şi o pălărie neagră pe cap. Mă privea la fel cum o făcuse din totdeauna – încruntat şi poate puţin încurcat. Nici bunica nu zâmbea, dar faţa ei rotundă, conturată de un batic înflorat exprima mai multă blândeţe. O auzeam din cameră, unde o fi pus unchiu’ tău ăsta compotu’ cela? Nimic nu face cum trebe. Am vrut să împachetez cutia înapoi, când am recunoscut câteva cuvinte de pe hârtie. Într-un colţ era scris mărunt: 1952, Canal. Hârtia era acoperită în întregime de acest scris mărunt pe ambele părţi, pe alocuri ilizibil din cauza unor pete de grăsime, marginile înnegrite. În partea de jos, stânga, hârtia care e aproximativ cât două coli A4 era ruptă. Am împachetat-o şi am pus-o în buzunar. Am pus cutia la loc, am închis încet uşa, care însă se revoltă împotriva noastră scârţâind şi apoi m-am aşezat în fotoliu, aşteptând compotul ca un nepot bun ce eram.

Nerăbdarea însă nu-mi dădea pace. Acum 57 de ani. Oare e scrisul bunicului? Nu-l văzusem nici măcar o singură dată cu un pix în mână. Ştiam că fusese dus în lagăr. Îmi povestise tata ce îi povestise lui bunica. În ’64 înainte să se nască tata l-au luat din nou. Aparent fără motiv. În ’66 s-a întors acasă.

Oricare ar fi fost situaţia eram peste măsură de curios să ştiu ce conţineau acele rânduri care îmi păreau totuşi, chiar de la prima vedere greu de descifrat. Am mâncat puţin compot. Am mai vorbit nimicuri încă vreo zece minute şi apoi m-am ridicat inventând o scuză nefondată, bunica m-a sărutat pe obraz şi m-a condus sprijindu-se în baston până la uşă şi am plecat. Am coborât scările în fugă. Când am ajuns însă afară, mi-am încetinit pasul. Ştiam că mă urmărea de pe geam. Poate ştia că am umblat în dulap, poate auzise uşa scârţâind, poate nerăbdarea m-a dat de gol. Şi cu toate că sunt conştient de faptul că am sustras ceva din casa bunicii fără acordul şi fără ştiinţa sau înştiinţarea ei, nu mă simt un hoţ. Cred că e dreptul meu să cunosc trecutul familiei. Dar poate... nu poate. Cu siguranţă! Cu siguranţă i-am provocat suferinţă, iar prin aceste rânduri am să provoc durere întregii familii. Şi atunci de ce fac lucrul acesta? Nu ştiu. Simt doar că lucrurile au colcăit şi au fermentat, au mucegăit prea mult pe fundul unui dulap împânzit de molii şi păianjeni.

Am ajuns acasă. Aerul rece îmi roşise obrajii, inima îmi bătea cu putere. Urcasem scările în fugă. Mi-am aruncat geaca pe cuier, m-am descălţat, am rotit cheia în yală, am intrat în cameră, mi-am închis şi uşa de la cameră, m-am aşezat pe scaun şi timp de câteva momente am rămas nemişcat, ascultându-mi inima. Am scos din buzunarul de la blugi hârtia, am despăturit-o pe masă şi am început să citesc...

De la teozofie la comunism si... ne oprim aici (sau ceea ce este si nu ar trebui sa fie "Za Church") part tu

Dacă vrei să fii un membru de partid exemplar iată ce trebuie să faci. Lista nu este completă pentru că totul se învaţă pe loc, fără efort, iar dacă, accidental, dai pe lângă ţi se oferă 1 an sau câteva luni de pregătire în cea mai apropiată şcoală din stepele Siberiei.

“Fiecare membru de partid este obligat:

a) să participe în mod activ la dezvoltarea multilaterală a orânduirii socialiste, să slujească cu devotament patria – Republica Socialistă România -, să lupte pentru înfăptuirea programului, a politicii partidului şi a hotărârilor organelor sale de conducere, {ce urmează este doar un ‘sufix’ inutil} pentru bunăstarea poporului, independenţa şi suveranitatea patriei;

b) să apere cu fermitate unitatea şi puritatea rândurilor partidului, principale condiţii ale tăriei sale de nezdruncinat. Partidul nu admite existenţa fracţiunilor în interiorul său. Orice activitate fracţionistă constitue o crimă împotriva partidului, fiind incompatibilă cu calitatea de membru de partid;

c) să respecte cu stricteţe disciplina de partid, obligatorie în egală măsură pentru toţi membrii de partid, respectarea strictă a disciplinei partidului fiind o condiţie principală a unităţii partidului;

d) să-şi ridice necontenit nivelul politic şi ideologic {teologic, cumva?}, să-şi însuşească concepţia ideologică a partidului, cuprinsă în programul partidului, materialismul dialectic şi istoric, linia politică generală internă şi externă, directivele şi hotărârile partidului;

e) să fie exemplu de corectitudine şi de conduită în familie şi societate, să promoveze cu consecvenţă principiile echităţii socialiste {una mie, una mie, una mie, un an de lagăr ţie}, să respecte cu stricteţe normele eticii comuniste;

f)

[...]

l) să raporteze periodic în faţa organului sau organizaţiei de partid din care face

parte despre felul în care îşi îndeplineşte sarcinile şi atribuţiile încredinţate.”

“Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”

De la teozofie la comunism si... ne oprim aici (sau ceea ce este si nu ar trebui sa fie "Za Church")

Ceea ce o să citiţi în continuare este un extras din Statutul Partidului Comunist Român. (Editura Politică, Bucureşti, 1984)

“Proletari din toate ţările, uniţ-vă!”

“Partidul Comunist Român este centrul vital al întregii noastre naţiuni, forţa politică conducătoare în Republica Socialistă România, organizatorul şi dinamizatorul energiilor creatoare ale tuturor oamenilor muncii din patria noastră, ale întregului popor în lupta pentru construirea socialismului şi comunismului.

Din rândurile partidului fac parte cei mai înaintaţi şi mai conştienţi muncitori, ţărani, intelectuali, funcţionari şi alţi oameni ai muncii.

Călăuzită de Partidul Comunist Român, clasa muncitoare, clasă conducătoare a societăţii, în strânsă alianţă cu ţărănimea şi în unire cu intelectualitatea şi celelalte categorii de oameni ai muncii, cu întregul popor, fără deosebire de naţionalitate, luptă pentru înfăptuirea Programului partidului de făurire a societăţii socialistte multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism.

[...]

Partidul Comunist Român dezvoltă legături de colaborare cu mişcările revoluţionare, socialiste, muncitoreşti, democratice şi progresiste din întreaga lume.

Întreaga activitate a Partidului Comunist Român are drept scop edificarea societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi trecerea la construirea în România a societăţii fără clase – societatea comunistă.”

Titlu cred că e suficient pentru a da mână liberă imaginaţiei voastre (să ne imaginăm că imaginaţia are mâini) pentru a face comparaţiile de rigoare.

Proletari staţi liniştiţi pentru că va urma...