De multe ori ca sa reusim sa ducem la sfarsit un lucru avem nevoie de o motivatie. Pe mine ma motiveaza comentariile, criticile, discutiile pro sau contra cu voi.
Pe voi ce ma motiveaza?
Uite la ce m-am gandit! Pentru ca nu reusesc nici cum sa gasesc un nume pentru povestea aceasta facem un concurs. Cel care imi va oferi un nume potrivit pentru poveste va castiga o poveste intre 6 si 10 pagini scrisa special pentru el/ea de catre mine :) sau daca el/ea nu doreste povestea cu semnatura mea, poveste unica pe care nu o voi publica niciodata si asupra careia ii vor reveni mare parte din drepturi, atunci ii voi oferi o carte, cumparata de la anticariat (sunt sarac :P cei care ma cunosc stiu). Ce spuneti? It's a deal?
Recapitulez: e simplu. cel/cea care gaseste cel mai tare nume pentru povestea aceasta a mea primeste ca premiu fie o alta poveste scrisa de mine special pentru el/ea sau o carte.
Astept comentariile voastre.
Pagina 10
-- Sora mea nu-mi mai răspunde la telefon, nici ai mei. Şi nu ştiu de ce. Nu am bani să merg până acasă sau cel puţin până undeva aproape să văd ce se întâmplă. De ce nu am furat ceva bani sau de ce nu am cerut de la Roxa nu ştiu
- - Penultimul exit a fost mai lung ca de obicei. Nu-mi dau seama de ce.
- - În ultima săptămână am avut impresia mereu că sunt urmărit. Roxa mi-a confirmat că era un număr extrem de mare de rătăciţi care se învârteau peste tot prin jur. Roxa e genul acela de persoană care vede fantome dacă vreţi să-i spuneţi aşa. Nu e nebună şi nu vorbeşte cu oricine despre asta. E o fată minunată şi îmi pare rău că nu am terminat să îi proiectez casa. Are nişte idei care se plasează în imediata apropiere a genialului şi a ridicolului.
Divaghez. Dar ce altceva poate fi mai relevant decât faptul că hipersensibilitatea cu care simţea orice adiere când eram ieşit din trup, azi-noapte nu mi-a folosit la nimic. De obicei, la cea mai mică mişcare tresar şi sufletul îmi intră instantaneu în trup, dar acum nu s-a întâmplat nimic din toate acestea. Nu am simţit nimic. Nu am ştiut nimic. Când m-am trezit eram mort şi tot ce am putut să văd a fost umbra cuiva ieşind din baie.
02:34, 02:33, 02:32, 02:31, 02:30, 02:29. Timpul aproape mi-a expirat. Îmi pare rău pentru detectivul în al cărui trup sunt, dar se pare că psihicul lui a cedat. Încă de la apartament am reuşit să intru uşor în el. Faptul că am putut să o mângâi pe Roxa o ultimă dată şi să stau lângă ea...
Ce ar mai trebui să scriu? Cum să aflu cine este ucigaşul meu? Aş vrea să am o modalitate de a mă răzbuna pe el... Sper că Victor va fi bine. Sufletul lui pare distrus. Se învârte în jurul meu ca un nebun fără ţintă. Ah. Nu vreau să dispar, nu vreau să mor... 00:06, 00:05, 00:04, 00:03, 00:02, 00:01, 00:00.
***
Am găsit cele câteva pagini acoperite de un scris mărunt, exact, drept, cu p-uri, t-uri, l-uri, b-uri, g-uri subţiri şi lungi, pe birou sub un cub rubik. Nu era scrisul lui Victor. Câţiva paşi mai încolo era geamul spart, nici măcar deschis, iar la cincisprezece metri mai jos, trupul contorsionat al lui Victor, plin de sânge. Am împachetat hârtia şi am pus-o în buzunar. Era oare posibil aşa ceva? Transfer de suflete? Gândul mi-a zburat imediat la Hoţul de trupuri a lui Anne Rice. Mi se părea cel puţin ciudată situaţia. Aveam impresia că trăiam într-o poveste şi eu eram doar un biet personaj care poate, prin mila scriitorului, va reuşi să dezlege misterul care se îngroşa în jurul meu. Acesta era cuvântul potrivit – mister. Deşi părea o bucată de ficţiune, scrisoare îmi dădea câteva piste destul de interesante. Şi prima persoană cu care doream să vorbesc era George. Roxana ştia cu siguranţă despre care George era vorba. L-am lăsat pe Paul la faţa locului să se ocupe de restul detaliilor, şi oricât eram de afectat de moartea colegului meu, gândul îmi era mai puternic prins în cuvintele scrisorii pe care o aveam în buzunar: „umbre a.m. şi umbre p.m.”, „exit”, „rătăciţi”, „Seers”, „suflete care poseadă alte trupuri în timp ce trupurile lor bine mersi stau relaxate în cadă”. M-am gândit apoi că ar trebui să iau lista cu conştinţele lui Radu şi să îi verific pe toţi. Cu siguranţă găseam şi adresa tipului acela Costel pe acolo. Dar apoi m-am răzgândit şi am realizat şocat că doream să o văd pe Roxana. Oare eram şi eu posedat cum fusese bietul Victor. Mi-am amintit de Victor şi mi-a părut rău că gândurile mele rămâneau atât de puţin asupra tragediei lui.
marți, noiembrie 24, 2009
Revin cu urmatoarea pagina din aceasta poveste despre suflete, detectivi. Sper ca lucrurile s-au mai lamurit, ca unele reactii ale personajelor au fost intelese. Sper ca va starnit interesul, ca doriti sa cititi mai departe. Daca nu vreti sa mai cititi, sa-mi spuneti :) Aveti un nume pentru poveste? Va inspira povestea sau nu?
Si ca sa nu avem discutii inutile. Aceasta e o bucata de fictiune nu o marturisire de credinta. :)
Acestea fiind spuse va doresc lectura si comentarii placute :)
Pagina 9
După două zile mama m-a trimis după un kilogram de făină sau zece ouă pentru prăjitură şi când am intrat în casă aveam o senzaţie de deja-vu. Am îngheţat o clipă, iar ceva mai târziu, seara în pat mi-am dat seama ce se întâmplase cu adevărat. Trăisem o experienţă extra-corporală. De atunci am început să mă interesez de acest gen de lucruri şi să exersez tot mai asiduu să realizez această ieşiri din trup. Aşa am descoperit că am nevoie de anumite condiţii ca să realizez exit-ul. În cazul meu era o cadă plină cu apă la o temperatură apropiată cu cea a corpului şi relaxare totală a muşchilor. Însă nici un exit nu este identic cu celălalt. De cele mai multe ori nu şti la ce te poţi aştepta odată ieşit. De multe ori m-am trezit trecând cu viteză uimitoare prin apartamente vecine, grădini, case, maşini şi cu aceeaşi viteză uimitoare mă trezeam într-un alt trup. Când s-a întâmplat prima dată lucrul acesta am fost de-a dreptul şocat. Atât de şocat încât am ieşit imediat din corpul respectiv şi am reintrat în al meu. Inima îmi stătea să sară din piept. De zeci de ori mi se întâmpla ca imediat după exit să intru într-un alt corpul altcuiva. Pur şi simplu îmi absorbeau sufletul ca o gaură neagră. Ca notă adiacentă, vacuumul propriului corp este mai puternic pentru propriul suflet. Când vrei să te întorci te laşi purtat de val. Ziceam că ai limite de distanţă. Asta tot din experienţă am observat-o. Niciodată sufletul nu mi se depărta mai mult de cinci kilometri. Mă gândesc că după această limită, forţa de atracţie a trupului ar fi prea mică şi odată cu aceasta, sufletul nu şi-ar mai găsi drumul înapoi. Sunt o mulţime de lucruri de care depinde un astfel de exit. Am descoperit şi că unii oameni pot să vadă umbrele. Iar trupurile mai uşor de posedat sunt cele ale căror posesori îşi doresc să moară, au planuri de sinucidere sau sunt aproape pe moarte. La început intram în primul astfel de trup găsit în cale, dar cu timpul am reuşit să stăpânesc lucrul acesta.
Pentru mine exitul mereu dura între cinci minute şi aproximativ o oră. Niciodată nu cautam starea de trecere când ştiam că era cineva în casă sau când aşteptam pe cineva. Aveam nevoie de linişte. Uneori eram readus în trup de un zgomot de la etaj, cel puţin aşa s-a întâmplat în ultimii ani de când locuiesc în apartamentul de pe Şaizeci.
Nu m-am temut niciodată de moarte, poate datorită acestor experienţe, dar acum când timpul expiră şi nu ştiu exact la ce să mă aştept cred că vă daţi seama... niciodată nu am fost prea religios. Pentru mine dumnezeu a fost de cele mai multe ori omul, iar în cazuri speciale norocul.
Cred că ar trebui să las filozofiile, cu toate că atât de aproape de necunoscut, sau de rai, sau de iad, sau de ce biata o fi, dacă o fi ceva, nu pot să nu mă gândesc la astfel de lucruri.
Lucruri relevante. De acestea e nevoie nu de temerile mele tardive. Lucruri importante. Iată o listă cu ceea ce cred eu că e relevant şi câteva elemente care într-un mod direct sau indirect au legătura cu moartea mea:
-- Roxa, e una dintre Seers sau Văzători. Aşa ne-am întâlnit. Mi-a urmărit sufletul până acasă.
-- George, colegul de facultate care până acum câteva zile mi se părea paranoic şi el fiind o umbră. Însă de la un timp refuza exiturile şi evita stările care îl relaxau.
-- Întâlnirea cu un tip pe nume Maxim de la cafeneaua de la Universitatea. Zicea să îl sun, dar nu mi-a plăcut de figura lui şi de impertinenţa cu care a intrat în discuţie cu mine, şi nici de ochelarii negrii de pe nas. Mă irita faptul că mă vedeam pe mine şi nu puteam să-i văd ochii, George care era cu mine atunci s-a speriat de el şi tot timpul cât am discutat a privit în altă parte.
-- Ar mai fi şi cei pe care i-am posedat şi cărora le-am luat banii, altfel nu aveam cum să-i plătesc chiria maniacului de Andrei, dar ei nu au avut cum sa afle de existenta mea.
Sper ca aceasta pagina sa explice cateva lucruri si o mare parte din ideea de la care a pornit tot textul. Nu in totalitate binenteles, dar intr-o oarecare masura. Apropo, finalul acela cu "twist" l-am pierdut pe undeva si nu mai stiu cum era :)) daca aveti propuneri va rog.
Pagina 8
***
Când m-am trezit în dimineaţa de şapte noiembrie aveam o durere surdă în urechea dreaptă. Nu ştiu de unde. Când m-am trezit în următoarea dimineaţă eram mort. Nici moartea asta nu ştiu de unde a venit.
Când mi-am deschis ochii am văzut o umbră în mişcare cu colţul ochiului. Privirea îmi era înceţoşată şi am realizat că mă simt extrem de uşor. Mi-am zis că baia îmi făcuse bine, dar apoi m-am speriat pentru că apa începea să se roşească. Am dat să mă ridic şi am plutit afară din cadă. Era ceva uimitor. Instantaneu am realizat că sunt o umbră, iar undeva în zona hipotalamusul meu, nu a celui din cadă care eram tot eu, doar că aveam o gaură în cap, un ceas electronic ticăi. 23:59:58, 23:59:57, 23:59:56, 23:59:55, 23:59:54, 23:59:53, 23:59:52, 23:59:51, 23:59:50, 23:59:49, 23:59:48. Mi-a luat cam zece secunde să îmi dau seama că afişajul digital îmi arăta timpul rămas pe pământ şi pur şi simplu sub formă de umbră. Poate că înainte de toate ar trebui să vă explic ce înseamnă conceptul de umbră. Deşi timpul mă presează, am să încerc să fiu cât mai succinct posibil. Umbrele sunt suflete rătăcitoare. Suflete fără trup, cu un timp limitat de viaţă şi cu un spaţiu limitat de mişcare. Timpul şi spaţiul diferă în funcţie de umbră sau de suflet, şi de starea fizică a trupului. Umbrele se pot clasifica în două categorii. Clasificarea nu am făcut-o eu ci un tip, un cercetător al cărui nume nu mi-l aduc aminte şi nu are importanţă. Există umbre ante-mortem şi post-mortem. Poate o definiţie a umbrelor ar fi utilă. Umbrele sunt sufletele care pot părăsi trupul, atât timp cât acesta este încă în viaţă. Ah, ar fi atât de multe de explicat şi atât de puţin timp.
Umbrele a.m. sunt limitate în deplasarea în spaţiu şi timp şi condiţionate de o serie de factori. Umbrele p.m. sunt umbrele ale căror trup a murit în timp ce sufletul era plecat la plimbare. De unde ştiu lucrurile acestea? Din pură observaţie. De-a lungul anilor am avut de-a face cu tot felul de oameni şi de umbre şi observaţia m-a ajutat să îmi perfecţionez acest talent dacă pot să îi zic aşa de a pleca doar cu sufletul la plimbare. Plimbarea de cele mai multe ori găsindu-şi finalitatea într-un alt trup.
Prima oară când am realizat ce se întâmplă, deşi sunt sigur că invonlutar am făcut lucrul acesta pe toată perioada copilăriei, aveam şaisprezece ani şi venisem de la liceu, iar după ce am mâncat m-am decis că o baie caldă ar fi ideală ca să mă relaxez şi să-mi alung gândurile morbide. Pe atunci eram un adolescent retras, depresiv, naiv. Când am intrat în cadă am avut impresia că intru în pielea unui alt om. Fiori mici mă treceau pe fiecare porţiune a corpului care era acoperită de apă, ca şi când ceva se dezlipea de mine şi am căzut parcă într-un fel de visare semiconştientă şi parcă zburam pe deasupra casei în care locuiau, peste grădină, la vecinul în casă, am văzut-o pe fiica acestuia de aceeaşi vârstă cu mine în bucătărie mâncând dintr-un bol cereale cu lapte, îmbrăcată doar cu un maieu şi o pereche de pantaloni scurţi, ţinând în mâna stângă telecomanda de la televizorul ce se găsea pe frigider, schimbând din două în două secunde canalul. Frigiderul scotea un bâzâit deruntant, iar de undeva din casă se auzea o maşină de spălat hurducăind. M-am apropiat de fată şi brusc m-am trezit. Auzisem cheia răsucindu-se în uşă şi am sărit din starea mea de visare. Ceea ce credeam atunci că e stare de visare.
Se pare ca am ajuns si la pagina sapte. Sa speram ca vom merge si mai departe. Oricum cel putin inca vreo 2-3 pagini povestea va mai inainta. Inca am nevoie de feedbackul vostru, de critica si opiniile voastre pentru a imbunatati ce se poate imbunatatii si a arunca ce nu e folositor. Cei care nu ati reusit sa cititi nici celelalte pagini va indemn sa recuperati acum. Cine stie? Poate vor fi zeci de pagini si vi se vor parea prea multe si probabil nu veti mai citi si la fel de probabil veti rata un text interesant. Cel putin ca si concept, idee si poveste.
Un mic spoiler: povestea incepe sa devina interesanta. Finalul sper sa ridice nivelul de suspansul. Si inca un detaliu, aceasta e ultima pagina din primul capitol.
Lectura placuta!
Pagina 7
Îmi puteţi da mai multe detalii despre petrecere? Ce fel de detalii? m-a întrebat ea distrasă. Detalii legate de ora la care aţi pleca, cu cine aţi plecat, cine mai era la petrecere, cât aţi stat acolo, etc. Sunt cumva suspectă? zise ea pe un ton speriat. Nu, nu sunteţi, am asigurat-o eu. Apoi, interogatoriul a continuat mai bine de o oră şi m-a obosit şi pe mine. Am obţinut câteva nume şi am aflat o duzină de lucruri banale despre Radu. Însă a fost ciudat că am avut constant o senzaţie de nelinişte, ca atunci când eram doar un băiat de şapte ani şi trebuia să merg undeva cu părinţii mei şi în timp ce mă îmbrăcam, în faţa oglinzii, simteam clar că avea să se întâmple ceva rău. Dar de cele mai multe ori era doar o senzaţie trecătoare. De data aceasta însă senzaţia a rămas chiar şi după ce Roxana, frumoasa Roxana a plecat. Chiar şi după ce am primit rezultatele de la laborator – nici o amprentă, nici o urmă care să ne dea un indiciu – chiar şi după ce mi-am verificat mailul, după ce am vorbit cu Nelu la el în birou la un pahar de sifon. Nici chiar după ce seara am ajuns acasă şi m-am decis să îmi vând maşina şi să îmi cumpăr cărţi de toţi banii. Senzaţia aceea stătea lipită de mine ca un abţibild de o hârtie. Oricât încercam să mă smulg de ea, să îmi îndrept gândurile în altă parte, să o ignor nu reuşeam. A rămas cu mine până seara, când, în baie, în timp ce mă spălam pe dinţi, pur şi simplu a dispărut. Am stat nemişcat câteva clipe, pasta mentolată arzându-i limba, apa curgând în chiuvetă, inima pulsând în doi timpi. Dispăruse complet. M-am spălat pe faţă, apoi am mers în birou şi am încercat să citesc. Nu puteam. Modul în care dispăruse atât de brusc acea senzaţie mă neliniştea. M-am culcat şi am visat că eram pe un drum de cărămidă vechi, ca prin secolul al optusprezecelea şi eram în căutarea unei bijuterii. În mintea mea erau proiectate tot felul de bijuterii ca într-o căutare de suspecţi. Din miile care mi-au apărut în gând nici una nu se potrivea. Pe drum, de o parte şi de cealaltă eram însoţit de doi câini mari albi şi de consistenţa laptelui. Lăsau în urma lor o dâră albicioasă. Cerul era înnorat şi puteam vedea picurii căzând, dar nu simţeam cum că m-ar fi plouat. Dintr-o dată drumul a început să se răsucească, stâlpi să se încovoaie, iar câinii să latre nebuni. M-am speriat şi m-am întors în toate părţile să văd la ce lătrau câinii, dar nu mai era nimic. Nu mai era nici strada, nici stâlpii, nici câini, doar urletul lor înfricoşător. Am făcut câţiva paşi nesigur în nimicul în care mă găseam, pentru că nu era nici negru, nici doar noapte, nici întuneric. Nu era pur şi simplu nimic. Apoi brusc am avut o revelaţie, bijuteria era de fapt o femeie. Şi ştiam unde o pot găsi aşa că am început să alerg spre ea pe străduţe înghesuite din cartierul Şaizeci, pe lângă Victor care râdea ca un nebun privind cadavrul împuşcat al lui Radu în cada plină cu sânge. Ce era ciudat, dar în vis nu mi s-a părut deloc aşa, era faptul că vana era în mijlocul unei autostrăzi, iar pe lângă treceau maşini fără ca măcar să încetinească. Traficul era incredibil deşi era trecut de miezul nopţii. În cele din urmă am reuşit să ajung sleit de oboseală în parcul de pe deal unde începea pădurea. Acolo am văzut-o pe femeie. Era cu spatele spre mine, dar am recunoscut-o imediat pentru că din spate a început să îi crească un copac. Dar copacul nu a înverzit, nici nu a înfrunzit, nu a îmbătrânit. A crescut uscat şi tot numai cioturi şi crengi putrede. Rădăcinile erau adânc înfipte în spatele femeii şi păreau că pulsează ca şi când ar fi supt sângele din aceasta. Apoi când am vrut să mă apropii de femeie să încerc să o ajut, să îi văd mai bine faţa, de nicăieri unul din câinii albi a sărit pe mine si m-a muşcat de mână. M-am trezit cu o durere în mâna dreapta. Pesemne că mă lovisem în somn de tăblia patului. Mi-am luat telefonul şi m-am uitat la ceas. Era aproape cinci dimineaţa. Mâna îmi zvâcnea aşa că m-am dus în baie şi am lăsat apă pe ea. Apoi am auzit telefonul sunând ca o sirenă. Am răspuns. Era Paul şi se bâlbâia. La un moment dat am crezut că plânge. Vocea îi era slabă. Nu am înţeles prea bine ce voia să spună. Fă o pauză şi respiră puţin. Bun. Acum zi-mi ce s-a întâmplat. Era peste măsură de uimit şi părea speriat. Tot repeta: Nu pot să cred. Chiar nu pot să cred. Ce? Ce nu poţi să crezi? i-am strigat iritat în telefon. Ce? Mi-a răspuns: Victor... s-a sinucis.
Nu cred ca actiunea a progresat prea mult pana acum, dar aflam cu pagina aceasta alte cateva detalii si posibili suspecti, de ce nu? Inca un interogatoriu. Suna bine povestea pana acum? Sau ce vi pare ca scartaie, ca nu merge? Astept comentariile voastre.
Pagina 6
Nu aţi observat nimic ciudat la omul respectiv? Nu. Mergea foarte relaxat. După ce a luat-o la stânga pe alee nu l-am mai văzut din pricina copacilor. Îl cunoşteaţi pe domnul Radu Coman? Da, aşa puţin. Era un tânăr de treabă. M-a ajutat de câteva ori să aduc sus cumpărăturile. Dar era niţel cam ciudat. Cred că era din aceia, ştiţi dumneavoastră? De care? Nu prea îi plăceau fetele. Vreţi să spuneţi homosexual. Da aşa, sau cum i-o zice. Da’ eu sunt o femeie care nu se bagă în treaba altora, care înţelege vremurile acestea. Spuneaţi că domnul Radu Coman era de treabă. Da, daaa. Foarte. Şi puţin retras. Nu prea ieşea din casă. Vedeţi eu petrec mult timp în casă, iar emisiunile mele preferate sunt doar seara după ora zece şi din cauza diabetului şi durerilor de picioare nici nu pot dormi tare mult aşa că îmi petrec ziua cât e de lungă ba la geamul din bucătărie, ba la cel din cameră, pe un scaun citind la lumina zilei sau pur şi simplu privind pe geam. Iar Radu nu prea ieşea din casă. Deşi o dată a plecat şi nu s-a mai întors două zile. Poate plecase în vizită la părinţi, că e singur bietu. Sau poate că îl scoaseră afară că nu îşi plătise chiria. Cine ştie. Dumnezeu să-l odihnească, şi îşi făcu cruce. Domnul Coman stătea în chirie? am întrebat curios. Da. De vreo cinci ani aproape. Şi cine e proprietarul? am continuat. Un domn înalt, arătos şi are numele la fel ca domnul de la televizor, ăla rău de gură. Gheorghe, a spus Andreea. Da. Andrei Gheorghe. Mereu e nemultumit, mereu e incruntat. Apoi a început să ne povestească de soţul ei mort undeva prin Siberia, de copiii ei, unul fugit şi stabilit în America, altul pe undeva prin Spania.
După alte zece minute de pălăvrăgeli am reuşit să ne desprindem şi să ieşim din casa acelei femei invocând munca pe care o mai aveam de făcut şi căutarea criminalului. Următorul apartament îşi păstră uşa închisă în ciuda bătăilor noastre persistente şi a zgomotului evident şi a foşnetelor pe care le-am auzit. Nu putem obliga pe nimeni să ne deschidă, zise Andreea. Iar în ultimul apartament am fost primit cu o răceală şi dispreţ evidentă. O familie extrem de numeroasă de rromi stătea însirată ca la identificare privindu-ne cu suspiciune. Răspunsurile lor au fost succinte şi cădeau ca o bilă de fier pe o podea din marmură. Nu am reuşit să aflăm nimic nou de la ei, decât faptul evident că nu suportau prezenţa poliţiştilor. Femeia părea mai dispusă să vorbească, dar bărbatul îi spuse ridicând mâna ca şi cum ar loci-o, deşi ea era la câţiva metri de ea, Şşşş mo. Ea făcu un pas în spate şi tăcu.
Am coborât în apartamentul unde a avut loc crima. Domnişoara încă dormea. Am plecat cu Andreea la maşină şi ne-am întors la secţie. Eu m-am pierdut printre formulare, iar la amiaz după ora trei a apărut la secţie domnişoara Coman, care după cum am aflat în următoarea jumătate de oră de interogatoriu, se numea Roxana Opriş şi avea douăzeci şi unu de ani, era studentă la UB, facultatea de litere. Era împreună cu Radu de doi ani. Nu locuiau împreună, dar din când în când ea mai trecea pe la el să vadă cum o mai duce, sau să doarmă liniştită, pentru că ea stătea în chirie cu încă trei fete şi era nebunie. Era din provincie, dintr-un oraş din nord. Părinţii ei erau oameni muncitori, serioşi, iubitori. De unde veneai la ora zece dimineaţă beată? De la o petrecere la care am fost cu colegele mele de cameră. Petrecerea se terminase atât de devreme? Nu chiar, dar aţipise pe un scaun şi nimeni nu se sinchisise să o trezească, iar pe drum îşi luă o sticlă cu gin cu ea. Aşa de bun rămas. De ce nu te-ai întors la apartamentul tău? Am trecut şi pe acolo, doar că una din colege era ocupată cu cineva şi nu e frumos să dai buzna. În plus m-am gândit că poate lui Radu i-ar fi dor de mine. Prietenia voastră în ce consta mai exact? Ne întâlneam în fiecare zi, mai petreceam câte o noapte împreună, el mă ajuta la engleză, eu îi mai făceam de mâncare, curat prin casă.
Din pacate se pare ca postez mai des pe blog decat apuc sa scriu. Inca o saptamana si am ajuns povestea din urma. Revin din nou cu aceleasi cereri: criticati oameni buni :) Nu sunt scriitor profesionist si am nevoie de feedback. muuuuult feeeeeedback.
Multumesc celor care ati facut-o pana acum. Si va mai astept. Pe blog cel putin sunt o gazda extrem de primitoare :)) Apropo. Ce cititi voi acum e "first draft" cum i se spune. Prima schita. Nu asa o sa arate la final povestea... ma refer nu cu greseli... intelegeti voi.
Lectura placuta!
Pagina 5
Victor la cei douăzeci şi opt de ani ai lui ajunse inspector. Nu era un lucru uşor de trecut cu vederea. Era într-adevăr o realizare. Arestase toţi membri unei reţea de traficanţi de carne vie începând de la prostituate, la peşti până la capii din spatele lor, apoi două reţele de droguri. Rezolvase şi câteva omucideri cu adevărat încâlcite care îi aduseră faimă peste noapte. Avea un spirit analitic foarte dezvoltat, dar care mi se părea că lipsea cu desăvârşire. Reacţiona după instinct. Ceva se întâmplase cu el. Însă niciodată nu mi-a plăcut să mă bag în problemele personale ale celorlalţi. Pentru asta există familie şi psihologi sau terapeuţi.
Când am ajuns la maşină am văzut că Victor era palid şi respira greu. Am intrat în maşină, am băgat cheia în contact. Eşti bine Victor? Cum nu se poate mai bine. Plângea. În starea în care eşti nu cred că mai poţi continua ancheta. Nu. Presupun că nu, răspunse posomorât. Stătea cu capulpe spate cu ochii închişi. Am pornit maşina, am dat cu spatele afară din parcare şi am pornit spre secţie. Pe drum mă gândeam că poate vrea să meargă altundeva, aşa că l-am întrebat: Te duc acasă? Nu. Am tăcut amândoi o bună bucată de drum. La o intersecţie, Victor, care privea pierdut pe geam mi-a spus, Viaţa asta e prea grea pentru mine. Mult mult prea grea. Eu am tăcut. Cum am să plătesc ipoteca de patru sute euro, din ce bani? De ce mi-a murit fetiţa? De ce m-a părăsit soţia? Mă simt prins într-o capcană. Am impresia că cineva îşi bate joc de viaţa mea. Iar singura ieşire pe care o văd, mă Mihai, e moartea. Mă înţelegi? Moartea! Aceea nu e ieşirea. Atât a fost tot ce i-am spus. După un timp a spus: Da, poate ai dreptate. Apoi a tăcut. Am ajuns la secţie. Nelu s-a uitat la amândoi ca şi cum ar fi spus, ce căutaţi aici? Victor s-a prăbuşit pe un scaun şi eu am început să îi explic şefului care era situaţia. Victor are nevoie de ajutor specializat. Trece printr-o perioadă destul de grea şi nu cred că e în stare să continue ancheta. Tu eşti în stare? m-a întrebat şefu’ uitându-se obosit spre mine. Da.
Am ieşit din birou şi m-am întors la locul crimei. Domnişoara era încă acolo, epuizată parese de plâns. Dormea pe canapea. I-am spus poliţistului care era acolo să o aducă la secţie după ce se trezeşte. Uitasem complet de hardul pe care îl luase Victor. Aş fi putut să mă uit peste el până se trezea domnişoara. Ieşind pe casa scări am auzit vocea lui Paul cu un etaj mai jos. L-am strigat. Venim acum sus. L-am trimis pe Paul la secţie să verifice hardul pe care îl avea Victor. Dacă nu era acolo să îl caute pe Victor şi să îl ia de la el. Eu cu Andreea aveam să rămânem să terminăm cu interogatoriile. Începuseră sistematic interogatoriul, de jos în sus. Tocmai terminaseră cu etajul al doilea. Ceva interesant? Nimic până acum, mi-a răspuns Andreea. La trei dintre apartamente nu a deschis nimeni uşa. Probail sunt cu toţii la lucru. Am să revin mai spre seară. Am bătut la uşă. Nici un răspuns. La fel şi la celelalte două. Am urcat la patru, acolo am avut mai mult noroc. La apartamentul treizeci şi şase ne-a răspuns un băiat. Cine-i? Poliţia. Putem intra? Nu, a răspuns categoric băiatul. Nu avea voie să deschidă pe nimeni. Am putea vorbi cu părinţii tăi? Nu sunt acasă, a răspuns el.Ne-a mai spus că părinţii lui se întorc după ora cinci. L-am mai întrebat dacă auzise ceva noaptea trecută. O bubuitură puternică. Altceva? Nimic.
Apartamentul treizeci şi opt. Am bătut şi imediat ni s-a deschis uşa şi o bătrânică cam la şaptezeci de ani, într-un capot învechit, cu batic pe cap ne-a invitat înăuntru. Ne-am aşezat în bucătăria îngustă şi unsuroasă. Ea ne-a servit cu ceaiul ce îl avea pregătit de când i-a văzut pe agenţi intrând în casa scării şi înainte să ne gândim să îi punem vreo întrebare ne-a spus că după ce a auzit împuşcătura, a auzit paşi grăbiţi pe casa scării. S-a dus cât de repede a putut la geam şi a văzut un om destul de înalt cu un palton lung şi cu pălărie pe cap ieşind din scară. Nu, nuuuu, nu cred că era vreun vecin. Nu, ea nu se culcă devreme. Doar după ce se termină emisiunea ei preferată, iar emisiunea se prelungise mult după-miezul nopţii. Când a auzit împuşcătura era chiar în camera asta aproape de uşă. Ea doar pe asta o folosea. Celelalte două erau pentru musafiri. Şi oricum era prea bătrână să poată face curat în toate camerele aşa că se mulţumea cu asta. Fac economie şi la curent şi la gaz, spuse ea.
aveti spre delectare si dezmembrare pagina a patra din aceasta poveste nenumita inca. Va rog sa reperati orice inadvertenta sau neconcordanta din text. Nu l-am recitit inca si nu am de gand sa o fac pana nu termin macar acest prim capitol. da. o sa fie mai multe capitole. ritmul in care se dezvolta povestea cere lucrul acesta.
daca aveti idei despre cum sa se desfasoare actiunea, in ce directie sa se indrepte, ce gen de personaje sa apara pe parcurs, va rog scrieti-le intr-un comentariu. cine stie, poate veniti cu o idee geniala care va da peste cap toata ideea povesti.
Deci, ce credeti parere aveti?
Pagina 4
Frumoasă tare tipa, spuse Victor. I-am dat o palmă după ceafă. Sunt mai conservator de felul meu. Tatuajul reprezenta un copac fără frunze, bătrân şi uscat. În timp ce Victor răsfoia prin foldere şi ultimele pagini web accesate, am auzit aproape imperceptibil iala de la uşa de la intrare. Cineva încerca să descuie uşa. Dar uşa era descuiată. Am rămas nemişcaţi amândoi ascultând cu atenţie. Uşa se deschise şi cineva intră împiedicându-se de covor sau de tenişii aruncaţi aiurea. Se auzi o înjurătură. Era o voce de femeie beată. Am trecut în cealaltă cameră exact în acelaşi moment în care ea a intrat în încăpere. Era evident beată şi se sprijinea cu spatele de uşă. Pe mâna dreaptă avea o poşetă enormă. Era îmbrăcată cu un tricou mov cu decolteu şi o pereche de pantaloni negri mulaţi. Tu cine mai eşti? mă întrebă ea încercând să îşi păstreze echilibrul. Detectiv M. N., am răspuns eu. Serios? Şi cu ce... dar nu apucă sătermine propoziţia pentru că chipul i se albi şi muşchii gâtului i se încordară. Mă scuzaţi... trebuie să... vo... şi intră în baie înainte să o pot avertiza. Auzirăm un ţipăt groaznic, iar sunetul ce-a urmat a fost de-a dreptul greţos. Când domnişoara ieşi din baie, era şi mai palidă dar complet trează. Ce... ce s-a întâmplat aici? spuse ea, spaima licărindu-i în ochi, iar lacrimile curgându-i încet pe obraz.
Aş dori mai întâi să vă aşezaţi şi să serviţi un pahar cu apă, spuse galant Victor. Fata îl ascultă, iar eu i-am adus un pahar cu apă de la robinet. Ea sorbi puţin din el şi rămase cu privirea aţintită spre mine. În ce relaţii sunteţi cu domnul Radu Coman? Sunt sora lui, răspunse aceasta. V-aş sfătui sa fiţi cât se poate de sinceră, reluă Victor. De ce? Spuneţi-mi odată ce s-a întâmplat. De ce e baia e toată numai sânge? Şi unde e Radu? Vocea îi tremura şi tindea spre un ton ascuţit, isteric. Radu e mort, am spus eu. Noi doi, inspectorul Victor şi cu mine am fost însărcinaţi să studiem circumstanţele în care s-a produs moartea – am ezitat – fratelui dumneavoastră?
Radu e mort? Dar cum e posibil? Ce s-a întâmplat? Spuse toate aceste întrebări dintr-o răsuflare apoi începu să plângă nestăpânit. Victor se aşeză lângă ea şi încercă să o liniştească. O mângâia încet pe spate şoptindu-i vrute şi nevrute: vă rog să vă liniştiţi, suntem aici să vă ajutăm, ne pare rău pentru pierderea suferită, dar vă rog calmaţi-vă, trebuie să vă punem câteva întrebări, mai serviţi puţină apă. Mângâierile se înteţeau. Am zărit privirea plină de poftă şi dorinţă a lui Victor şi am spus: Cred că ar fi mai bine să o laşi pe domnişoara să îşi revină singură. Tonul meu rece îi atrase atenţia lui Victor şi se ridică imediat, gesticulând ceva ce s-ar putea traduce în „ce? ce am făcut? vezi şi tu ce bine arată”. Atunci intră şi ofiţerul cu covrigii. Te rog să ai grijă de domnişoara Coman. Să îi dai tot ce are nevoie, dar sub nici un chip să nu o laşi să intre în baie sau să facă vreo prostie. Când se linişteşte ne dai un telefon. Bine, mi-a răspuns ofiţerul. L-am împins pe Victor în cealaltă cameră, l-am pus să deschidă carcasa computerului şi să ia hardul cu el. Hai că avem treabă la birou, i-am spus în timp ce îl târam afară. Parcă înnebunise, limba îi ieşea de un cot din gură, i-ar privirea lui mângâia continuu trupul tinerei. Trebuie să recunosc că domnişoara Coman era extrem de frumoasă, dar după modul în care funcţiona mintea lui Victor, după modul în care se stârniseră poftele în el, cred că nu mai era mult şi aveam de a face cu un viol. Totuşi nu-l mai văzusem niciodată aşa pe Victor. De obicei era un băiat serios, mai degrabă copilăros şi timid, dar în pofida acestor lucruri un poliţist bun. Sau cel puţin aşa îmi place să cred despre bietul de el pentru că întotdeauna mi s-a spus că nu e bine să vorbeşti de rău pe morţi, în special dacă i-ai cunoscut.
Iata si continuarea. Nu stiu daca pana acum vi se pare interesanta povestea. Ritmul de dezvoltare e ok? Adica daca reusesc sa stau si sa scriu mai departe o sa fie o multime de rasturnari de situatie. Personajele sunt plate sau rotunde, adica cum vi se par voua? Nu strica putin feedback.
Pagina 3
Mi-aş fi dorit să fi avut un concediu mai lung. Nu mă atrăgea deloc ideea unei crime atât de curate şi aparent lipsite de motiv. În plus aveam un teanc de cărţi pe birou acasă. Toate începute şi neterminate. Poe, Gaiman, Jerome, Flaubert, Eco, Vonnegut, Tolstoi, Dickens. Mda, aşa e când te apucă dorul de cărţi la patruzeci de ani şi nu ai citit mai nimic din literatura universală. Trebuie să recuperezi cumva, nu?
Grigore ne aştepta cu masa desfăcută ca să zic aşa. Cadavrul era în aceeaşi condiţie ca cea în care îl găsisem azi noapte sau azi dimineaţă, doar că ceva mai... palid. Victima era Radu Coman, douăzeci şi trei de ani, şaptezeci şi două de kilograme, un metru şaptezeci şi patru. Greutatea creierului un kilogram optsute de grame. Fumător înrăit. Aşa arătau petele de pe plămâni. În rest sănătos. Mai puţin faptul că era mort. Poţi să ne dai alte informaţii, relevante cazului nostru? Întrebă Victor. Criminalul e stângaci. Cum îţi poţi da seama de asta? Păi dacă urmăreşti traiectoria glonţului, locul pe unde a intrat în cap şi pe unde a ieşit ai să observi o extrem de mică deplasare a traiectoriei în partea dreaptă. Dacă iei în considerare şi poziţia trupului în cadă, adică cu spatele spre intrare, criminalul nu avea cum să îl împuşte în frunte decât dacă stătea în faţa lui şi e mult mai probabil ca a tras cu mâna stângă pentru că nu cred că s-a aplecat peste cadă ca să îl execute în modul acesta. Îl putea împuşca în tâmplă, dar se pare că a vrut vadă faţă victimei. Dacă ar fi tras cu mâna dreaptă nu ar fi putut apărea acea deviaţie minusculă spre dreapta, ci deviaţia ar fi fost spre stânga. Eşti sigur de asta? l-am întrebat. Nu în totalitatea, dar nouăzeci la sută şansele sunt ca cel care l-a ucis e stângaci. Victor sună-i pe Andreea şi pe Paul să verifice şi cunoştinţele decedatului şi să vadă dacă există stângaci prin cercul apropiaţilor lui Radu. Îi suni din maşină. Conduc eu de data asta. L-am târât afară din morgă pe Victor. Nu mai puteam suporta mirosul acela stătut şi constant de moarte, îmi năştea imagini groaznice în minte. Ieşiţi la aer curat, în plin soare, Victor a strănutat. Am avut impresia că nechezase un cal. Sănătate! Urcă! L-am repezit în maşină şi înainte să închidă portiera am pornit. Unde mergem? Acasă la Radu să ne uităm ceva mai atenţi.
Am intrat şi l-am trimis pe ofiţerul care stătea de pază să ne cumpere ceva de mâncare. Pe Victor cafeau îl rodea la stomac, iar mi-e îmi era poftă de nişte covrigi proaspeţi. În bucătărie totul părea să arate normal – o tigaie cu resturi de omletă pe aragaz, chiuveta plină de farfurii şi vase nespălate, frigiderul aproape gol, o cană de ceai verde cu lămâie pe o măsuţă mică lângă o scrumieră plină de ţigări. Holul era la fel cum îl văzusem dimineaţă, câteva perechi de pantofi şi tenişi aruncaţi aiurea, iar în cuier erau agăţăte o bluză de trening neagră şi o jachetă de blugi. Oglinda era ciobită în colţul de jos şi murdară. În baie n-am aruncat nici o privire. În prima cameră era o canapea, o măsuţă joasă de sticlă, cu un pahar ca acelea pentru whisky, gol, lângă o sticlă de suc natural, pe peretele opus pe o comodă un televizor cu diagonală mare, iar în rest mobilă. Ne-am uitat prin dulapuri şi am găsit câteva haine de femeie. O rochie, câteva perechi de chiloţi, aruncaţi într-un sertar vreo două sutiene. Am mai văzut şi câţiva pantaloni de blugi care erau prea strâmţi pentru decedat. Sau cel puţin aşa mi se părea. Ultima cameră era şi biroul de lucru al acestuia. O saltea într-un colţ, şi două mese. Pe una era monitorul unui computer, iar pe cealaltă un proiect în lucru, teu, liniar, creioane. Pereţii erau plini de personaje şi postere cu personaje din animeuri. Într-un alt colţ era un teanc de desene şi proiecte. Victor a pornit calculatorul, iar eu am deschis balconul. Un lighian spart, câteva perechi de bocanci vechi şi o duzină de borcane cu compot. Am privit afară pe geam. Era mizerabil, gunoaie aruncate peste tot. Noroc cu etajul, altfel mirosul ar fi fost insuportabil. Pe desktop era imaginea unei tinere extrem de frumoase, care se uita la aparat peste umăr. Pe spatele gol avea un tatuaj mare care pornea din partea de jos a spatelui şi urca până pe umeri.
Ca si pana acum, astept opiniile voastre. Cele de pana acum au fost foarte folositoare. Sa stiti ca inca sunt in cautarea unui titlu. Poate pagina asta va ajuta.
Pagina 2
Am ajuns la birou pe la opt şi patruzeci după ce mi-am suprasolicitat nervii în traficul infernal. Victor a venit la nouă şi zece. Şi tu ai fost prins în trafic? l-am întrebat. Nu, mi-a zis el. Atunci cum ai ajuns la ora asta? Acum zece minute am ieşit din casă. Cum aşa? Ca să nu prind traficul de dimineaţă. Mi-a zâmbit şi mi-a întins o cană de cafea. Am dat din cap că nu vreau şi mi-am întors privirea spre monitor. Deja ziarele erau pline de titluri precum: „Crimă pe strada Şaizeci”, „Tânăr împuşcat în cap”, „Crimă monstruoasă pe strada Şaizeci”, etc. Ba chiar şi pe contul de twitter am putut citi mesaje legate de crimă. Nu e de mirare că ziarele au pus mâna atât de repede pe informaţie. Slăvit fie omniprezentul twitter şi live-bloggingul. Sunt de acord de libertatea de exprimare, dar când e vorba de o infracţiune sau o crimă lucrul acesta doar creează presiune asupra poliţiştilor şi ajută făptaşul să se ascundă mai bine. Unde sunt zilele bune când presa contribuia la prinderea criminalului nu la avertizarea acestuia? Uneori am impresia că din clipă în clipă am să citesc pe twitter câte un mesaj de genul: „Acum l-am legat, i-am pus căluşul în gură şi îi ţin pistolul la tâmplă”, „Am apăsat pe trăgaci, s-a auzit poc şi creierii s-au împrăştiat peste tot prin cameră. Mi-a pătat nenorocitul hainele.” O să fim martorii indirecţi ai unei crime. Alt+F4 şi pagina de web s-a închis. S-au dus zilele bune în care investigaţia avea loc în linişte, departe de ochii curioşi ai presei. Când gândeam aceste lucruri, mi-am auzit numele strigat. Şefu’, comandantul Ionel Teodor, Nelu cum îi ziceam între patru ochi, mă chema în biroul lui. Victor era deja acolo. Îi trimise pe Paul şi pe Andreea să îi interogheze pe locatari. Noi doi trebuia să mergem şi să vorbim cu Grigoraş legistul să aflăm dacă a mai descoperit ceva. Ne-am ridicat să ieşim. Când să închid uşa după mine Nelu îmi spuse: Sper că ai avut un concediu plăcut. Da, a fost fantastic, deşi Coasta de Azur îmi place mai mult ca Hawaii, i-am răspuns eu cât se poate de serios. El s-a uitat la mine şi din privirea lui am înţeles că ar fi bine să plec mai repede, că nu avea chef de ironii, aşa că am închis uşa.
Lui Victor îi plăcea să conducă, aşa că l-am lăsat.Am urcat în Loganul cu îmbunătăţiri ale secţiei de poliţie şi a pornit spre Spitalul municipal. Eu mi-am scos din geantă un volum de Agatha Christie crezând că aşa n-am să-mi irosesc timpul cu discuţii inutile. Ce citeşti acolo? m-a întrebat Victor. Evident mă înşelasem. Crimă în Orient Express. E interesantă cartea? Nu ştiu, abia acum am început-o. După titlul pare interesantă. Mda, aşa pare, am bombănit în timp ce cu ochii scanam prima pagină. Şi cine crezi că e criminalul? m-a întrebat el după câteva clipe de tăcere, când opri la semafor. De unde să ştiu? Ţi-am spus că abia am început cartea. Nu la carte mă refeream, ci la băieţaşul nostru proaspăt decedat. Nici asta nu ştiu. Nu ai nici un sentiment, nici o presimţire? Drept cine mă iei? i-am replicat. Nu te iau drept nimeni. Tu mereu ai fost bun la chestii de genul. Nu treceau mai mult de câteva ore şi deja erai pe urmele infractorului, deja ştiai cine şi cum făcuse crima. Eu? Cred că mă confunzi. Hai fi serios, mi-a zis el. Şti că despre tine vorbesc. Mi-a spus comandantul câte cazuri ai clasat după doar trei ore de la comiterea crimei. Păi erau evidente lucrurile, am încercat să mă apăr şi să îmi ascund modest trecutul oarecum glorios. Oricum în cazul acesta e cu totul altceva. Nu e nici crimă pasională, nici sinucidere, nici răzbunare. Vezi! Exclamă el ţâşnind pe lângă o dubiţă roşie pronind girofarul. Exact la asta mă refer. Deja ai o pistă! Nu te mai juca cu girofarul. Nu ne grăbim nicăieri. Nu te teme mortul tot la morgă o să fie, i-am spus asta încercând să schimb subiectul. Nu mi-a plăcut niciodată să vorbesc despre mine laudativ, nici să ies în evidenţă. „The spotlight” te orbeşte şi nu mai vezi cine e cu tine sau cine e împotriva ta. Nu mai vezi nici indiciile când lumina e prea puternică şi nu mai rezolvi nimic. Victor opri girofarul şi, ca un tânăr de treabă ce era, m-a lăsat să îmi continui lectura.
“…nu am să mor aici…” Atât este tot ce am putut să descifrez din primele două rânduri. Apoi a urmat astfel:
“…am fost eu. Soldaţii care fac paza sunt mai distruşi ca noi şi de aceea şi mai violenţi. Zilele trecute am auzit că pe doi i-au împuşcat. Nu ştiu de ce. Aici cine nu moare muncind e împuşcat în ceafă. Da’ eu nu am să mor aici. Am să mă întorc acasă. Azi dimineaţă l-am văzut pe frate-tău. E slab de aproape că vezi prin el. Hainele stau pe el de zici că e îmbrăcat în ceaşafuri. Dar încă munceşte. Atâta timp cât munceşte o să trăiască. Apoi iar vin câteva cuvinte ilizibile. Şi continuă: pe nedrept. Aşa a fost şi tu şti asta. Da’ n-ai zis nimic. N-am să mor aici. Am să mă întorc acasă. Şti ce sufăr eu aici? Şti că săpăm cu mâna? Şti că mâncăm pământ, apă şi varză stricată în fiecare zi? Şti că ne câcăm pe noi când ne bat? Frate-tău a fost băgat la carceră de aia e aşa de slab. De mâine în colo o să slăbească şi mai tare. Toţi avem diaree pe aici. Şi soldaţii. Pute de îţi crapă pielea. Lucrăm în propria noastră balegă, în noroi, în mizerie, ne pişcă puricii de nu şti cum să te scarpini, apă bem de două ori pe zi, şi de trei ori două colţuri de pietre – că alea nu sunt pâini. Şi toate pentru ce? Pentru vaca aia a ta? Las că vin eu acas’, nu mor eu aicea.
L-am văzut de gardă pe pruncu’ lu’ Măria Plopului, aia ce stă lângă biserică, de se ţinea mare doamnă când soţu ei o fost ales în şef de partid în sat. M-o văzut şi el, da’ s-o făcut că nu mă cunoaşte. Dacă nu vrea el să ducă scrisoarea asta, atunci găsesc eu pe cineva. Vreau să şti că vin acasă, nu mor io aici. Pentru o amărâtă de vacă moartă de foame trag eu acum la canal ca şi câinele.”
Apoi câteva aproximativ cinci rânduri au un scris imposibil de descifrat. Şi doar câteva cuvinte se mai înţeleg undeva în colţul din dreapta jos, restul e ros şi înnegrit de timp:
“nu eu l-am ucis şi tu ştiai asta şi nu ai zis nimic. Şi vaca aia, în biata lui de dobitoc, era a mea, nu am furat-o. Şi tu nu ai zis nimic. Da’ nu mor eu aici. Mă întorc eu acasă. Pentru frate-tău poţi să faci pomană. Ieri a murit. Da’ eu nu mor aici.”
Nu ştiu ce să cred nici acum despre el, despre ce s-a întâmplat. E adevărat că bunicul meu nu era prea vorbăreţ şi deseori era ursuz. Nu am ştiut niciodată de ce. Nu înţeleg de ce îşi schimbă accentul în scrisoare de la un rând la altul, de ce o dată scrie “eu”, apoi scrie “io”. Când eram mic îmi era frică de el. Acum când stau să mă gândesc poate aveam motive să o fac. Se certau mereu bunicii mei. Nu când eram eu acolo, dar prindeam discuţii între ai mei şi unchii şi mătuşa mea. Cu toate aste au rămas împreună până la moartea bunicului. Dacă a ucis pe cineva pentru o vacă, nu ştiu; dacă pur şi simplu dorea să o convingă pe soţia lui că nu ucisese pe nimeni, nici asta nu ştiu.
Chiar şi acum când m-am hotărât să scriu aceste rânduri, inima îmi e grea şi mă doare. Mă simt ca unul care dezgroapă morţi şi apoi îi spânzură în copacii de lângă şosea, ca să-i vadă toţi. Mă simt ca un personaj naiv, de profesie medic, care se lasă influenţat de emoţiile pacientului său şi în loc să îi aline durere, să îi închidă rana, cu fruntea transpirată şi cu mâna tremurând de emoţie zgândăresc răni ce se doreau uitate, reînviu amintiri şi sentimente, trăiri şi vieţi îngropate odată cu întoarcerea bunicului de la canal.
Nu ştiu de ce bunica a păstrat acele hârtii, de ce nu le-a ars după moartea bunicului. Au trecut mai bine de două luni de zile de când le am în posesie. Era o dimineaţă monocromă şi ploua cu picuri mici, rapizi care îmi zgâriau lentilele. De la etajul trei lumea de jos părea abătută, şi oamenii arătau mai deplorabili ca şi câinii plouaţi ce se învârteau în jurul containerelor de gunoi. După obişnuitele insistenţe, hai mănâncă, da’ nu serveşti ceva şi discuţiile de rutină despre lucru, facultate, viaţă, ea s-a ridicat şi, ajutându-se de bastonul ei din lemn s-a dus pe balcon, la rafturile unde îşi ţinea compoturile. Amintindu-mi de zilele când eram copil şi veneam în vizită, primul lucru pe care îl făceam era să deschid uşa de la dulap să văd dacă găsesc cadouri ascunse, fără să îmi dau seama ce fac, am deschis uşa, am privit rafturile cu haine, am dat la o parte paltoanele şi sacourile, rochiile vechi şi în colţul cel mai umbrit al dulapului am dat peste o cutie, era învelită cu o hârtie veche, cu un scris mic pe ea. Am desfăcut şnurul care o ţinea legată, am despachetat-o, iar înăuntru erau câteva poze vechi. Cu bunicul, bunica, amândoi pe la patruzeci de ani, amândoi cu paltoane pe ei, unul şi celălalt de o parte şi de alta a unui urs împăiat. Bunicul avea pantaloni negri, pantofi negri lucioşi şi o pălărie neagră pe cap. Mă privea la fel cum o făcuse din totdeauna – încruntat şi poate puţin încurcat. Nici bunica nu zâmbea, dar faţa ei rotundă, conturată de un batic înflorat exprima mai multă blândeţe. O auzeam din cameră, unde o fi pus unchiu’ tău ăsta compotu’ cela? Nimic nu face cum trebe. Am vrut să împachetez cutia înapoi, când am recunoscut câteva cuvinte de pe hârtie. Într-un colţ era scris mărunt: 1952, Canal. Hârtia era acoperită în întregime de acest scris mărunt pe ambele părţi, pe alocuri ilizibil din cauza unor pete de grăsime, marginile înnegrite. În partea de jos, stânga, hârtia care e aproximativ cât două coli A4 era ruptă. Am împachetat-o şi am pus-o în buzunar. Am pus cutia la loc, am închis încet uşa, care însă se revoltă împotriva noastră scârţâind şi apoi m-am aşezat în fotoliu, aşteptând compotul ca un nepot bun ce eram.
Nerăbdarea însă nu-mi dădea pace. Acum 57 de ani. Oare e scrisul bunicului? Nu-l văzusem nici măcar o singură dată cu un pix în mână. Ştiam că fusese dus în lagăr. Îmi povestise tata ce îi povestise lui bunica. În ’64 înainte să se nască tata l-au luat din nou. Aparent fără motiv. În ’66 s-a întors acasă.
Oricare ar fi fost situaţia eram peste măsură de curios să ştiu ce conţineau acele rânduri care îmi păreau totuşi, chiar de la prima vedere greu de descifrat. Am mâncat puţin compot. Am mai vorbit nimicuri încă vreo zece minute şi apoi m-am ridicat inventând o scuză nefondată, bunica m-a sărutat pe obraz şi m-a condus sprijindu-se în baston până la uşă şi am plecat. Am coborât scările în fugă. Când am ajuns însă afară, mi-am încetinit pasul. Ştiam că mă urmărea de pe geam. Poate ştia că am umblat în dulap, poate auzise uşa scârţâind, poate nerăbdarea m-a dat de gol. Şi cu toate că sunt conştient de faptul că am sustras ceva din casa bunicii fără acordul şi fără ştiinţa sau înştiinţarea ei, nu mă simt un hoţ. Cred că e dreptul meu să cunosc trecutul familiei. Dar poate... nu poate. Cu siguranţă! Cu siguranţă i-am provocat suferinţă, iar prin aceste rânduri am să provoc durere întregii familii. Şi atunci de ce fac lucrul acesta? Nu ştiu. Simt doar că lucrurile au colcăit şi au fermentat, au mucegăit prea mult pe fundul unui dulap împânzit de molii şi păianjeni.
Am ajuns acasă. Aerul rece îmi roşise obrajii, inima îmi bătea cu putere. Urcasem scările în fugă. Mi-am aruncat geaca pe cuier, m-am descălţat, am rotit cheia în yală, am intrat în cameră, mi-am închis şi uşa de la cameră, m-am aşezat pe scaun şi timp de câteva momente am rămas nemişcat, ascultându-mi inima. Am scos din buzunarul de la blugi hârtia, am despăturit-o pe masă şi am început să citesc...
Am gasit profetia asta printre cateva texte, intr-un folder vechi de tot, cand cunostinta mea in domeniul literaturii fantastice se rezuma la... nimic. tot ce stiam de creaturi fantastice era din diverse anime-uri si poate cateva filme. Insa eram constient ca o poveste buna, trebuie sa contina o profetie. Cine stie? Poate, candva, se va implini si se va concretiza intr-o carte. Inca mai tin minte actiune si o parte din personaje. Oricum profetia e scrisa pe un papirus vechi, mucegait, ars in parte si ce cititi in continuare e partea cea mai ramas din el.
Lectura placuta, si astept pareri.
“………………………………………………… When the sky will turn into a fierce red, When men, the blood of men will shed, When elves and orcs, and dragons, and undeads Will all long to hold the power threads, When nights will grow longer than days, And ashen clouds will stop the sun’s rays Then fire will fall, From the heaven tall, Dark creatures will crawl, Bringing the end of all.
The lords of the sky will release Demons and devils to break the peace, Dark creatures, evil mages and mistresses Dead kings and Death lords looking for the ageless seas Of secrets, looking for the key That will give them power in eternity. The sky will turn red; this is the first sign. Then fire will fall from sky high Rivers will turn into blood, Earth will be covered by a heavy dusk… ………………………………………………….. In all this misery there is salvation But it’s hidden deep in desperation. With clear hearts, and righteous minds Look for it in the child’s eyes. For the one who can save us all Is the child that did not hear the call Of madness, of war, of wretchedness But lives his life in carelessness. The skies Emperors are afraid, They tremble at his gaze. For his wish is the only one That can make these dark times be gone. We all can find deliverance Only by his will, through his vengeance.”
A, da! Am uitat sa va spun ca dintr-un motiv pe care acum nu mi-l amintesc am scris inceputul si profetia in engleza. Apoi am abandonat totul. Chiar nu mai tin minte de ce.
Oameni incompetenţi, perverşi, ignoranţi, adulteri, nebuni, avari, înfometaţi, dezbrăcaţi de orice formă de moralitate, etică, credinţă, conştiinţă, orice fel de remuşcare, cu feţe schimonosite de plăcere şi durere, sfidând la infinit definiţia omului, umanitatea, legile scrise şi nescrise ale universului – toţi nişte proşti. De la asistenta ce a ajutat la naşterea mea, dar care m-a scăpat din braţe, aproape spânzurându-mă cu cordonul ombilical ce încă îmi era înfăşurat în jurul gâtului, şi până la şoferul limuzinei ce a dat peste mine la vârsta de 15 ani transformându-mă dintr-un copil retardat într-unul retardat şi handicapat. De la învăţătoarea de la şcoala specială care mă lovea cu indicatorul în cap, crezând că aşa îmi bagă minţile în cap şi până la brutarul de la colţul blocului ce şi-a ucis soţia şi care apoi îmi dădea pâine cu bucăţi de carne. De la cel care a lăsat-o gravidă pe sora mea când aceasta avea 12 ani până la poliţistul care a violat-o şi el profitând că şi ea era retardată. A murit între timp. De la omul ce se ocupă cu luminile în studiorile de filmat şi care a lăsat să îmi bată în ochi reflectoarele timp de 6 ore în continuu cauzându-mi miopie avansată, aproape orbire; şi până la prezentatoarea emisiunii care trebuia să îmi prezinte cazul pe micul ecran, dar care în schimb îi făcea avansuri doctorului ce se ocupa de cazul meu, în timpul orelor de maximă audienţă. Totul a ieşit o telenovelă. De la escrocul care a jefuit-o pe mama de toţi banii, lăsându-ne să ajungem în stradă, până la gunoierul care nu s-a sinchisit să meargă până la groapa de gunoi, şi a aruncat toate gunoaiele, tot garbage-ul şi junk-ul, timp de trei săptămâni peste locuinţa noastră de carton. De la medicul ce a diagnosticat-o pe mama cu cancer pulmonar în loc de TBC, ea murind la câteva luni după din cauza tratamentului necorespunzător, până la avocatul care trebuia să obţină bani de la medicul respectiv, dar care într-o noapte, acasă, în pat cu avocata apărării, a decis să renunţe la orice fel de despăgubiri, cu excepţia celor necesare îngropării mamei mele. De la predicatorul ce vorbeşte în fiecare duminică după-masa la capela spitalului despre dragostea divină, jertfirea de sine, bunătate, lăsându-se mereu captiv dragostei carnale, adulterului, şi până la muncitorii ce se ocupă de construcţia clădirii de lângă spital, care îşi fac o plăcere din a scăpa uneltele şi materialele din mână în curtea spitalului. Astfel m-am ales de 8 ori cu capul spart, iar ei cu 4 numere de telefon ale asistentelor şi femeilor de servici. De la politicienii ce se folosesc de cazul meu pentru a simula compasiune socială şi pentru a stimula electoratul, ca apoi să plece repede şi scârbiţi de lângă mine, până la prietenii mei, care, de asemenea retardaţi, fac glume pe seama invalidităţii mele. Toţi sunt proşti, proşti proşti, PROŞti, proşti… Proşti ce uită că iubirea nu se încadrează într-un şablon. Proşti care echivalează iubirea cu sexul. Proşti ce se divid, se reproduc, se înmulţesc, acoperă întreg pământul, respiră molecule de oxigen, trăiesc tot ce se poate trăi, îmbibaţi cu prostie, contagiind tot ce ating, lăsând în urma lor amprente ale prostiei lor. Toţi sunt nişte proşti.
cu mult timp in urma, poate chiar un an de zile, am postat un fragment aici pe blog legat de prosti, fragment la care am primit un feedback interesant. pentru ca am dat peste continuarea fragmentului care e mai lunga am sa mai postez inca o parte aici. astept reactii...
Revin şi repet, până vă intră tuturor în cap şi vă rămâne acolo, faptul că trăim, respirăm, mâncăm şi ne îmbătăm cu prostie. Şi pe deasupra ne şi place. Nu există genii, oameni superiori sau speciali, oameni înţelepţi – nu există aşa ceva. Există doar oameni mai puţin sau mai mult proşti. Femei, bărbaţi, bătrâni, copii, tineri – ucid, nasc, torturează, îngroapă, oferă plăceri, extaz, împliniri superficiale, violează, se roagă, predică, se spovedesc, se căsătoresc, îşi fac operaţii estetice, liposucţie, implanturi de silicon în buze, sâni, fese, îşi înlocuiesc sinapsele neuronale cu limfă şi silicon. Proşti.
Proşti care cred în efectul de piramidă, în efectul de seră, care cred că viaţa merită trăită cu orice preţ, că scopul lor e să se masturbeze, să facă sex cu fiecare persoană pe care o întâlnesc, ce cred că viaţa e plăcere, un film vulgar în care totul se rezumă la dorinţele tale, fanteziile tale, obsesiile, pasiunile, frustrările tale; ce cred că împlinirea se găseşte în plăcere aşa că abuzează de tot, de votcă, de rom, de ţuică de mere, pere, prune, corcoduşe, mălai, de bere, de gin, de brandy, de whisky, de vin roşu, de corpul unei femei ce peste 3 ani şi două naşteri atunci când o priveşti te înfăşoară nostalgia după ceea ce a fost când ai văzut-o pentru prima dată, întinzând haine pe balcon, la etajul unu, în blocul de vis-à-vis. Proşti cu bani, vile luxoase, paturi duble din lemn de mahon în toate cele patru dormitoare de la etaj, cu hamac în grădina de palmieri din spatele “mansion-ului”. Proşti ce încă cred în vise, tarot, ghicit în zaţ, cafea, palme, intuiţie, al şaselea simţ, astrologie, orgie, purificarea sufletului prin pedepsirea trupului; proşti ce cred în prieteni de ocazie, în comunicare ca soluţie a problemelor, în necredinţă, în rugăciuni uşoare, în tipare, canoane, dogme, forme de prost gust.
Când fiinţele cu-ochi-peste-tot privesc spre colţul acesta de univers şi îşi mijesc ochii ca să vadă după curba spre dreapta a Căii Lactee o planetă albastră populată de nişte fiinţe insipide, ignorante, revoltate, arogante, tupeiste, insemnificative, egoiste, ce mereu au glume proaste, perversităţi, atrocităţi, crime, masacre, holocausturi, în program, zic şi ele ca englezul: They are stupid. Addled. Bird-headed. Bone-headed. Bovine. Brainless. Clueless. Cretinous. Dense. Dim. Doltish. Dopey. Drippy. Dull. Dumb. Empty-headed. Feather-brained. Feeble-minded. Foolish. Garmless. Half-witted. Idiotic. Imbecilic. Ignorant. Imperceptive. Ineducable. Lacking. Lumpish. Mindless. Moronic. Naïve. Obtuze. Puerile. Simple. Simple-minded. Slow. Slow-witted. Subnormal. Thick. Thick-headed. Thick-skulled. Thick-witted. Unintelligent. Unthinking. Unwise. Vacous. Void. Witless. Şi îşi închid toţi ochii sătui de atâta prostie.
In continuare o sa cititi un text pe care l-am scris zilele trecute. Puteti comenta si va puteti spune parerea. Binenteles ca are imperfectiunile lui. Si de aceea il postez. Sa le observati voi si sa mi le aratati si mie. Poate e putin cam lung, dar eu cred ca nu prea mergea sa fie mai scurt. Ar trebui fragmentat mai mult, dar asta e. Astept parerile voastre.
L-am auzit spunându-i omului îmbrăcat cu pantaloni gri şi cămaşă albă, cam gălbuie şi cu sacou maro de catifea peticit la coate, că nu se întoarce. Bărbatul care mirosea a câine plouat a plecat râzându-i tatei în faţă, de parcă tata îi spuse cea mai bună glumă pe care o auzise în ultimul an de zile. Am lăsat piesele de lego şi m-am uitat la tatăl meu. Arăta trist şi obosit. S-a dus în cealaltă cameră şi s-a întins pe pat. Eu mi-am construit roboţeii din lego, apoi i-am izbit într-un război galactic şi i-am desfăcut înapoi în bucăţi. Tata a trecut prin cameră călcând peste piesele de lego şi strigând la mine să le strâng. Le-am adunat imediat şi le-am pus pe toate la locul lor în camera cealaltă pe raft. Apoi el a ieşit şi a închis uşa după el.
S-a întors doar seara târziu. Se legăna pe picioare şi mirosea puternic a votcă. S-a prăvălit în pat şi a adormit imediat, îmbrăcat şi încălţat. Mama a venit târziu de la lucru, mi-a pus de mâncare şi m-a trimis să mănânc în timp ce ea l-a descălţat pe tata, i-a ridicat piciorul în pat, a bombănit ceva cum că omul ăsta o să mă bage în mormânt, l-a învelit şi apoi a venit la mine în bucătărie. Mâncasem foarte puţin din supa de păstăi din farfurie şi mama se enervă pe mine. Am mâncat-o toată şi apoi m-am băgat în pat lângă tatăl meu şi am adormit.
A doua zi dimineaţă când m-am trezit eram din nou singur. Mama plecase la lucru, iar tata habar nu aveam pe unde era. El nu mai lucra de câteva săptămâni. Il dăduseră afară din cauza abuzului de alcool în timpul serviciului. Micul nostru apartament de la parter era o adevărată lume de aventuri. Patul din camera mică era singura porţiune de pământ neînvăluită de lavă, covorul din celaltă mare era cea mai mare pistă pentru cursele de maşini, spaţiul gol de sub pat ba era peştera unor cyborgi, ba garajul maşinilor de curse; camera mare era fie deşert, fie teren de fotbal, fie o planetă dintr-un system solar îndepărtat. Dar întotdeauna holul, baia şi bucătăria reprezentau necunoscutul deoarece niciodată nu mă jucam acolo dintr-o teamă absurdă de a fi prea aproape de uşă. Deşi uneori când singurătatea mă înghiţea şi apoi mă sufoca, mă strângea la pieptul ei jupuit şi osos, fugeam pe holul îngust, mă aşezam pe banchetă şi plângeam. Doream ca părinţii mei să se întoarcă acasă să stea lângă mine, să îi aud vorbing, să ştiu că sunt acolo.
După ce am mâncat câteva felii de pâine unsă mi-am luat piesele de lego şi soldăţeii verzi, şi indianul roşu, şi o bucată de staniol pe care o păstrasem bine într-o carte şi mi-am desfăşurat lumea pe covorul din camera mică, mi-am creat universul din cuburi de lemn, un castel, o armată de roboţi “indistructibili” din lego şi apoi o poveste care implica transformarea indianului într-un supererou din staniol. Costumul argintiu care îi conferea personajului invincibilitate, forta, capacitate de a zbura. Însă nu am reuşit decât să termin castelul ce urma să fie făcut bucăţi de către indian şi o mică parte din armata din lego când am auzit cheia în yală şi uşa deschizându-se. Era tata. A intrat încălţat până în ultima cameră unde mă aflam eu şi mi-a spus deloc fericit, deloc entuziasmat că mergem la circ. M-am îmbrăcat repede, m-am spălat pe faţă, m-am încălţat şi apoi am ieşit ţinându-l de mână. Nu mai fusesem niciodată la circ.
Oraşul era cenuşiu. Cerul înnorat. Oameni puţini pe străzi. Maşini puţine. Era august, dar un august ploios. Am trecut pe lânga pârtia de sănii, o mică pantă care din decembrie până în februarie era plină de copii cu sănii şi care peste câţiva ani avea să înlocuită de o benzinărie. Am trecut şi pe lângă un bloc în construcţie încă de pe vremea ceauşistă, dincolo de bloc se vedea terenul rugby şi apoi terenul de atletism. Fusesem pe teren o dată când mă înscrisesem la un club de atletism. Dar din păcate aveam talpa plată. Ne-au pus pe toţi nou-veniţii să ne descălţăm şi s-au uitat la picioarele noastre. La început când instructoarea a spus că uite o talpă cu adevărat plată, am fost bucuros că ieşeam în evidenţă crezând că aşa trebuie să arate toate tălpile, dar apoi când am înţeles că nu era deloc bine să ai talpa plată, aproape am izbucnit în plâns şi cu greu m-am abţinut să nu plâng de faţă cu toţi ceilalţi. Nu am mai călcat cu talpa mea plată niciodată pe la clubul de atletism. În faţa blocului poţi să fugi cât vrei şi nimănui nu îi pasă dacă ai platfus sau nu.
După un bloc înalt, cu opt etaje, am făcut-o la stânga înainte de sala sporturilor, o sală enormă unde se jucau meciuri de handbal. Şi imediat după sală a apărut o porţiune dintr-un cort în dungi albe şi mov. Era enorm. Arăta ca şi corturile de circ de pe afişele din oraş. Doar că acelea arătau mai noi şi mai bine întreţinute. Am auzit o mulţime de animale mugind, răgind, câini lătrând, elefanţi sunând din trompa lor, am intrat în cort şi acolo am văzut o maimuţă jonglând obosită. Arăta înfometată, şi blana îi era răvăşită şi murdară. Sala era foarte mare. Scena formată din pământ tare era înconjurată aproape de jur împrejur de rânduri de bănci, rând mai sus puţin ca cel din faţa lui. Un amfiteatru acoperit. Pe lângă maimuţă, în cort mai era bărbatul cu sacoul peticit la coate, urlând la maimuţă, iar când aceasta scăpa o minge pe jos, un bici apărea de nicăieri şi pocnea, iar maimuţa urla. Când l-a văzut pe tata a zâmbit. Nu mi-a plăcut modul în care a zâmbit. Tata şi-a încruntat sprâncenele şi am simţit ceva în el luptându-se. Dorea să se întoarcă şi să plece. Nu îi plăcea la circ. Mi-a spus să merg să stau pe o bancă. Apoi împreună cu bărbatul şi maimuţa a ieşit prin cealaltă parte a cortului. Am rămas singur. Cortul era luminat de patru reflectoare puternice care băteau toate spre scenă. Acum era aprin doar unul. Pe scena am văzut o pată mai închisă la culoare. Maimuţa făcuse pe ea de frică. În cort era linişte, şi doar de afară se mai auzeau vocile animalelor şi uneori câte o înjurătură a îngrijitorilor. Apoi brusc. Sau aprins reflectoarele şi din nişte boxe pe care nu le vedeam s-au auzit trompete şi tobe şi muzică veselă. M-am aşezat pe prima bancă în centru. O cortină din cealaltă parte a cortului, pe care o confundasem cu prelate cortului se dădu la o parte şi din bezna de dincolo apărură în mare viteză şase clovni, sărind şi făcând giumbuşlucuri, băgându-se unul în faţa altuia, stropindu-se unul pe altul cu apă din florile pe care le aveau la piept sau stropindu-se chiar pe ei, râzând unul de altul şi de ei înşişi, spre amuzamentul publicului imaginar şi al meu. Se rostogoliră peste cap, se ridicară unul pe umerii altora şi apoi se aplecară în genunchi aşteptând intrarea majestică a unei frumoasre doamne care călărea pe doi cai. Piciorul drept pe un cal complet alb, frumos, cu o coamă lungă şi o coroană din pene pe cap, cu coada împodobită, şi piciorul drept pe un cal negru ca noaptea, purtând şi el o coroană viu colorată şi sclipitoare pe cap. Făcură trei ture, roata scenei rotunde şi apoi doamna şi cei doi cai ieşiră urmaţi de cei şase clovni. Imediat din vârful cortului coborî ţinându-se doar cu un picior o femeie foarte tânără. Pe scenă intrară alţi acrobaţi care formară cu o rapiditate incredibilă o piramidă al cărei vârf era tânăra femeie. Piramida se dezmembră şi următoarea pe scenă fu o femeie ce ducea încolăcit în jurul ei un şarpe enorm. Şarpele sâsâia orbit de lumina puternică. Apoi urmară elefanţii, maimuţele, câinii acrobaţi, înghiţitorul de săbii, scuipătorul de foc, acrobaţii la înălţime, un nou număr cu clovni, călăreţi acrobaţi, tigrii şi pume, papagali care făceau glume. Apoi luminile s-au stins şi s-a făcut din nou linişte. L-am aşteptat o vreme pe tata dar nu a venit. Am ieşit din cort şi am început să mă plimb printre corturi, maşini, cuşti de animale. La un moment dat am văzut o pisică neagră şi m-am luat după ea. Întotdeauna mi-au plăcut pisicile negre. M-am băgat pe sub ceva cutii de carton şi am văzut pisica stând acolo, ca la celălalt capăt al unui tunel, întorcând capul spre mine, uitându-se fix în ochii mei şi şi-a întors capul spre ieşirea de sub cutii ca şi cum mi-ar spune să privesc acolo. Am mers în patru labe până lângă pisică. Pisica nu s-a mişcat de loc ci a continuat să privească la un om care după câte se auzea plângea. M-am uitat şi eu şi l-am văzut pe unul din clovnii de la spectacol plângând cu capul în mâini, apoi ridicându-se şi lovind cu piciorul cutiile şi cuştile. Fardul îi era mânjit pe faţă din cauza lacrimilor şi arăta ca cel mai trist clovn pe care îl văzusem până atunci şi pe care l-am văzut de-atunci încoace. Ochii îi erau obosiţi şi se putea citi mânie şi disperare în ochii lui. Pisica neagră a zbughito de sub cutii, iar eu m-am speriat şi am dat cu umărul drept într-o cutie care s-a mişcat şi a făcut să cadă peste mine cutiile de deasupra. Am început să arunc cutiile cu disperare şi cu teamă de pe mine, pentru că auzeam paşii clovnului apropiindu-se de mine. Când să arunc ultima cutie, aceasta s-a ridicat singură. L-am văzut pe clovn stând deasupra mea, uitându-se în jos la mine. Avea părul răvăşit, nasul roşu, faţă mânjită cu de vopseaua albă, neagră şi roşie care nu se uscase parese prea bine. Faţa clovnului îmi părea imobilă. Ca a unei statui. Pantalonii în carouri, am observat că erau vechi şi peticiţi, nu de dragul de a oferi culoare hainelor acestuia ci din nevoia de a acoperi găuri şi rupture ale materialului. Părea foarte trist, când din acea statuie grotescă explodă o voce mânioasă, rece, severă, întrebându-mă ce căutam acolo? Am ţipat şi am fugit. Şi am fugit spre cortul mare, pe care îl vedeam şi care părea atât de aproape, dar care parcă se depărta. M-am uitat în spatele meu, clovnul stătea acolo nemişcat reluându-şi poziţia de statuie plângătoare. Am fugit pe lângă cuştile cu tigrii şi pume şi acolo într-o cuşcă am văzut un alt clovn, ghemuit, cu fruntea lipită de genunchi, plângând şi el. S-a uitat la mine şi am văzut că era orb. Un clovn orb, închis într-o cuşcă. Unde ar fi putut fugi? M-am speriat şi am fugit mai departe. Peste tot vedeam clovni. Lângă cabinele acrobaţilor, lângă grajdurile cailor şi poneilor, lângă rulota administratorului. M-am oprit să trag aer şi m-am aşezat pe o grămadă de cauciucuri vis-à-vis de rulota administratorului care era spălată de o femeie clovn pe care nu o văzusem la spectacol, când uşa rulotei s-a deschis şi a ieşit administratorul circului, în sacoul lui cu coatele peticite şi cu faţa vopsită ca a unui clovn. Singura diferenţă între el şi ceilalţi era că el râdea, râdea nebuneşte. Parcă nu se putea opri din râs. Era acelaşi râs pe care îl auzisem când tata îi refuzase propunerea. Femeia clovn când îl zări izbucni într-un plând şi mai puternic şi mai sfâşietor. Administratorul m-a văzut şi a venit râzând spre mine. Atunci am fugit cum nu am mai fugit niciodată în viaţa mea. Inima parcă îmi exploda în piept, plămânii parcă îmi era schingiuiţi, ochii îmi lăcrimau şi nu mai vedeam nimic decât siluete şi jocuri de umbră. Când am ajuns într-un loc unde nu era lumină, m-am oprit şi mi-am şters ochii de lacrimi. Eram în cortul cu linii albe şi mov. Nu era aprins nici un reflector şi era complet gol. M-am aşezat sus pe ultimul rând şi am aşteptat. L-am aşteptat pe tata. El nu a venit. Apoi s-au deschis prelatele de la intrare şi brusc s-au aprins toate luminile şi o mulţime de oameni au intrat în cort. Părinţi cu copii lor, bunici cu nepoţii lor, fraţi cu surorile lor mai mici, mame cu fetiţele lor, familii întregi, toate căutând un loc cât mai pe centru, toate nerăbdătoare pentru începerea spectacolului. Şi apoi la intrare am văzut-o pe mama singura care nu se grăbea, singura care nu zâmbea, singura care făcea fiecare pas cu grijă că şi când ar călca pe nisip mişcător şi doreşte să vadă dacă nu cumva următoarea porţiune nu se va scufunda. Părea rătăcită. Privea în toate părţile căutând ceva, pe cineva. Am strigat-o. S-a uitat în sus la mine şi părea să nu mă recunoască. Nu mi-a zis nimic, nici măcar nu mi-a zâmbit, doar a urcat pe ultimul rând lângă mine. M-a strâns în braţe şi eu am strâns-o cât de tare am putut. Spectacolul a început. Aceeaşi prezentare pe care o văzusem la repetiţii s-a desfăşurat pe timpul a aproape două ore. Au apărut şi clovnii şi toţi păreau veseli, păreau că se distrează pe cinste. Îmi păreau atât de falşi. Toţi râdeau, copii, părinţi, mătuşi, bunici, fete, băieţi, bărbaţi, femei, toţi se prăpădeau de râs. Doar mama şi cu mine priveam fără măcar să schiţăm un zâmbet la spectacolul grotesc de pe scena rotundă din faţă. Nu mai ştiu ce a urmat după clovni, sau dacă spectacolul a respectat repetiţia în totalitate, ştiu doar că am adormit şi am visat clovni şi girafe şi maimuţe care călăreau oameni, şi acrobaţi care formau o piramidă şi în vârful piramidei stătea administratorul cu faţa de clovn râzând. Când m-am trezit, eram în braţele tatei. Mama se ţinea de braţul lui. Mergeam acasă. Era noapte. Cred că era târziu. Am trecut pe lângă clădirea neterminată, pe lângă pârtia unde urma să se construiască benzinăria, pe lângă curtea fabricii de mobilă, am luat-o prin spatele blocului pe cărarea care mirosea a rahat şi urină şi animale moarte şi a gunoaie, şi apoi am ajuns în faţa blocului, în faţa scării, în faţa uşii, în faţa patului, în pat, în somn, în vis. Şi apoi a fost o nouă dimineaţă.
M-am trezit devreme. Cred că era şase, şase şi un pic. Am auzit vocea părinţilor în cealaltă cameră. M-am dat jos din pat şi am ieşit pe micul balcon. Afară ploua. M-am dus şi am ascultat la uşă. Mama părea să-l implore pe tata să nu se mai ducă acolo. Acolo unde? Tata spunea că ne trebuiau banii şi că de bine de rău plătea bine. Mama i-a spus că o să găsească altceva şi că o să se descurce ei cumva. Tata îi răspunse că o să vadă. Şi a aruncat cu ceva în uşă. Am auzit paşi apropiindu-se de uşă. M-am ţâşnit înapoi în pat şi după ce am auzit-o pe mama spunându-i pa tatei, am adormit. Când m-am trezit din nou afară încă ploua. Era aproape zece. Tata nu era acasă. Am mers în bucătărie, am mâncat pâinea unsă ce mi-o lăsase mama, am băut paharul de ceai şi m-am întors în cameră să îmi iau războinicii şi jucăriile. Soarele răsare şi în lumile imaginare. Când am trecut prin camera mare, am văzut pe masa mare din lemn maroniu închis, bine lustruit, acoperită cu un mileu, o bilă roşie. Am luat-o în mână şi am văzut că avea o gaură în ea şi era legată cu o aţă. M-am dus în faţa oglinzii de pe hol şi mi-am pus bila, sau nasul de clovn pe nas. M-am privit şi am văzut că arătam ridicol. Am început să râd de mine, şi apoi mi-am adus aminte de clovnii din ziua precedentă şi am început brusc să plâng. Am luat nasul şi l-am pus înapoi pe masă.
Spre seară tata m-a luat şi m-a dus din nou la circ. Acum m-am aşezat pe primul rând şi când au intrat clovnii toţi au aplaudat şi au râs cu poftă. Eu am plâns cât de tare am putut. L-am văzut pe tata de când intrase, şi el mă văzuse pe mine şi deşi mă vedea că plângeam nu putea face nimic altceva decât să se împiedice, să le dea şuturi în fund celorlaţi clovni să ia şuturi, să se stropească cu apă, să fie cât mai ridicol posibil. Doream să se oprească, dar el parcă juca cu mai multă frenezie, rostogolindu-se, lovind-ul pe altul în cap cu un ciocan gonflabil, fiind lovit la rândul lui şi căzând la rândul lui ca secerat de lovitura uneltei gomflabile. Numărul clovnilor s-a terminat şi m-am mai liniştit, dar nu complet. Nu mult timp după a apărut lângă mine tata şi m-a luat de mână. Am ieşit din cort, am ieşit pe poarta mare de fier a circului, am ieşit din lumea clovnilor pentru totdeauna. Tata a spus: “A fost ultima reprezentaţie”. Nu a mai spus nimic tot drumul. Acasă mama, ne aştepta cu mâncarea gata, supa pusă în farfurii, pe masa rabatabilă din bucătăria noastră strâmtă. Ne-am aşezat la masă. Tata m-a trimis să mă spăl pe mână. Când m-am întors mama tocmai îi spunea că auzise de la cineva că se făceau angajări la nu ştiu care firmă. Tata îi spuse că o să meargă mâine să vadă despre ce e vorba. Am mâncat supă, apoi felul doi. Tata a început să o laude pe mama pentru mâncarea delicioasă, mama a început să râdă. Mă simţeam bine între ei când erau fericiţi, chiar dacă nu era decât pentru câteva clipe sau ore, sau zile. Întotdeauna veneau alte probleme, dar reuşeam să le trec cu vederea în aşteptarea acestor momente.Noaptea aceea a fost ultima noapte în care am visat circul şi pe administratorul lui, clovnul cu râsul malefic. Însă în vis nu mai râdea, scrâşnea din dinţi şi spumega şi urlă şi trântea cu lucruri prin rulotă şi lovea animalele.
A doua zi tata a fost angajat. Săptămâna următoare circul terminându-şi numărul de reprezentaţii s-a mutat. Iar eu am uitat în totalitate de circ şi de clovni. Sau aproape.
Băiatul stătea ascuns în spatele unui cufăr plin cu cărţi. În fiecare dimineaţă când părinţii lui plecau la lucru, se strecura până la etaj, chiar dacă nu era nimeni în casă care ar fi putu să-l vadă, apoi deschidea încet uşa mansardei ca să nu scârţâie, după care intrând, o lăsa întredeschisă. Se aşeza în spatele cufărului şi scotea din el, pe sub pătura ce îl acoperea, o carte la întâmplare. Apoi până aproape de prânz nu se mişca de acolo. Erau cărţi adevărate, cu pagini îngălbenite şi subţiri, cărţi cu coperţi tari, cu culorile şterse de timp. Însă le citea cu cea mai mare plăcere.
Când descoperi cufărul cu cărţi nu ştiu ce să facă. Nu putea crede că părinţii lui încălcau legea, ţinând în casă asemenea lucruri. Curiozitatea îl împinse să deschidă una dintre ele şi de atunci cu fiecare ocazie liberă urca în mansardă şi citea. Citea de multe ori fără să ţină cont de trecerea timpului, ba chiar era să fie prins de părinţii lui de două ori. Rămase atât de captivat de povestea ce se desfăşura cu fiecare pagină ce o citea, încât doar când auzi maşina părinţilor parcând în garaj realiză că deja era ora şase.
Încă un lucru ce îi plăcea mult era modul în care se lipea de mâinile lui, şi uneori de haine, mirosul de hârtie veche. Uneori se întreba dacă mama lui apropiindu-se de el putea simţi mirosul. Dar nu îi puse nici o întrebare în această direcţie aşa că, era puţin probabil.
Într-una din dimineţi citind o carte ciudată, ceva mai diferită de celelalte, privirea i se blocă pe un cuvânt. Nu îl înţelese, iar în limba pe care o vorbea nu exista. Iar înţelesul cuvântului era ceva de neconceput în societatea lor. Acum dintr-o dată curiozitatea îi stârnea interesul faţă de acel cuvânt misterios. Primul impuls a fost să îşi întrebe tatăl despre acel cuvânt, dar apoi se răzgândi pentru că şi-ar fi dat seama unde găsise cuvântul. Îndoila îl frământa, dar până seara la cină, curiozitatea deveni mai puternică.
Stăteau toţi trei la masă, mâncând în linişte, şi privind fiecare în farfurie, conform codului. Afecţiunea, sentimentele afişate direct, mila, ajutorarea voluntară erau interzise prin lege. La fel ca orice altceva ce ar putea stârni afecţiunea. Singura formă de manifestare acceptată deşi şi ea la rândul ei pedepsită, era violenţa, abuzul. Chiar şi cazurile acestea erau tot mai puţine, majoritatea activităţilor având loc la nivel virtual. Cu mâncarea neatinsă spuse:
-Tată… pot să te întreb ceva?
- Îţi place priveliştea de la mansardă?
Băiatul a amuţit. Părinţii lui aflaseră de secretul lui. Spaima luă formă pe chipul lui.
- Vino te rog până în cealaltă cameră.
Au intrat împreună in cealalta camera. Tatăl s-a aşezat pe canapea şi i-a facut semn şi fiului să ia loc.
- Toată casa e monitorizată. Nu putem vorbi decât aici, dar nu pentru mult timp, aşa că spune repede. Şi îi zâmbi. Băiatul îşi reveni văzând chipul zâmbitor al părintelui său şi îi puse întrebarea legată de cuvântul ce era o enigmă pentru el, cuvântul ce azi nu îl mai cunoştea nimeni refuzând să mai creadă în înţelesul lui. Poate din răutate, poate din frică sau cine ştie, poate din lipsă de credinţă.
n.a. imi cer scuze pentru proasta utilizare a verbelor. ca scuza, textul e mai vechi... insa da stiu, ar trebui sa-mi fie rusine de mine.
