Noname story - pagina 11

Astept comentariile, antipatiile :D si criticile voastre. Si binenteles un titlu pentru poveste.

Pagina 11

Dar toată povestea aceasta era mult prea misterioasă, mult prea interesantă şi oricum şefu’ ar fi fost de acord cu mine. O tragedie nu ne poate împiedica să încercăm să oprim alte tragedii. Suflete ce rătăcesc pe străzi printre noi, nestingherite, neobservate. Trupuri fără suflete care stau într-o nemişcare aproapiată morţii. Imaginea care mi-a apărut în minte a fost o combinaţie între The Dawn of the Dead filmul acela cu zombii şi un volum de povestiri de-al lui Lovecraft în care un om de ştiinţă făcea experimente pe cadavre proaspete încercând să le readucă la viaţă. Reuşeşte într-o oarecare măsură. Ceea ce prinde viaţă rămânând la stadiu de monstru, sau zombii. O poveste ce îţi dă fiori. Deci o poveste bună.

Am urcat în maşină şi m-am întors acasă. Era prea târziu să o contactez pe Roxana, aşa că trebuia să aştept până mâine dimineaţă. Pe drum mi-am amintit de hard-ul din calculatorul lui Radu şi l-am sunat pe Paul. Ai găsit ceva pe hard? Nu am avut timp să îl verific prea bine, mi-a răspuns el. Îl ai la tine aşa din greşeală? Nu. E la birou. Mersi, şi am închis. Am virat prima la dreapta şi m-am îndreptat spre birou.

Nu ştiam ce voi găsi pe hardul computerului, poate din cauza aceasta am fost luat puţin prin surprindere de ce am găsit. Deşi cu unele lucruri eram deja familiar din presupusa scrisoare a lui... a celui împuşcat. Uitasem numele victimei. Am îngheţat pentru o clipă privind înainte în întunericul de dincolo de mica pată de lumină ce o arunca lampa de pe birou. Răzvan? Oare Răzvan să-l cheme? Abia după mai bine de treizeci de secunde şi eforturi mentale extraordinare am reuşit să îmi amintesc numele: Radu. Radu şi mai cum. Deja era prea mult. Am încercat să alung gândul şi aşezat pe scaunul meu din birou, cu carcasa unităţii deschisă lăsând să se vadă intestinele şi organele interne ale calculatorului de birou, am înlocuit hardul şi am pornit apoi calculatorul. Un zumzăit slab, continuu, apoi un picăit şi monitorul s-a aprins. Ecranul negru a fost înlocuit de cel albastru, apoi cel albastru de spatele tatuat al Roxanei, şi privirea ei amuzată şi pe jumătate ruşinată. Mai bine de un minut am privit spatele ei, am urmărit conturul umerilor, modul în care îi ieşeau în evidenţă omoplaţi, cum şira spinării i se curba puţin, gâtul drept, lung, zâmbetul fericit, ochii... ochii ei erau ca două curcubee, conţinând paleta întreagă de culori. Un efect grozav ce contrasta puternic copacul veştejit ce îl avea pe spate.

O străfulgerare în geamul dinspre stradă mi-a atras atenţia şi mi-am revenit din starea de admiraţie. Probabil un girofar al vreunei maşini de poliţie în patrulare. Am început să iau fiecare folder şi fişier la rând începând cu cele câteva de pe desktop: proiecte, desene, schiţe, imagini scanate, poze cu el, cu câţiva colegi, cu Roxa, cu ceva prieteni, cu familia, de Crăciun, poze de la Sinaia, poze de la Mogoşa, poze aiurea prin Bucureşti, cu părinţii, cu rude, din Italia, Budapesta, imagini editate, prelucrate, apoi filme, filme, filme, muzică începând de la Beethoven, Chopin, Mozart, Bach, Wagner, trecând prin jazz de la începutul secolului douăzeci, până la Vama Veche, Switchfoot, Anberlin, Death Cab for Cutie, Augustana etc., o varietate de genuri; desene cu Tom şi Jerry şi o mulţime de animeuri. Cel mai probabil cu toate piratate. Am pornit un player şi din boxele mici, gri, a ieşit o voce de bărbat care cânta: „This is your life, are you who you wanna be?”[1] Am lăsat muzica să meargă şi am căutat mai departe. Am verificat fiecare folder din program files, din sistem şi nu am găsit nimic. Ochii mă usturau, iar spatele mă durea de-alungul coloanei vertebrale. Mi-am zis că dacă mă întind puţin nu o să-mi strice. M-am ridicat de la birou exact când a început o piesă jazz. E tocmai ce-mi trebuie, mi-am zis. M-am întins pe canapeaua de lângă intrare şi am adormit instantaneu. Un somn scurt, ca şi când ţi-ai închide ochii pentru câteva clipe şi apoi i-ai deschide; un somn fără vise. În aer se simţea aroma de cafea proaspătă de la aparat, fierbinte şi neagră, iar în afara biroului se auzea mişcare.

---

[1] Versuri de la Switchfoot.

Initial...

ma gandeam sa scriu pagina a 11-a din povestea fara nume, insa am observat ca acesta e cel de-al 300-lea post al meu. Un numar mare de povesti, de ineptii, ca au fost din astea, de trairi, de opinii, de videouri, de poezii si daca s-ar strange toate intr-o carte ar face o carte destul de groasa.

La postul cu numarul 100 faceam o introspectie a cine eram eu. Acum nu am sa fac nici una, sunt in plin proces de redefinire, de redescoperire a propriei vieti, a propriului suflet si a directiei spre care ma indrept.
Azi-noapte, chircit in pat, cu geamul deschis, ascultand vuietul, franele, motoarele masinilor ce treceau pe strada, am realizat ca am facut o multime de compromisuri si ca sunt departe de a fi sfantul ce cred ca sunt. Sunt departe de mine. De aceea ma redefinesc si ma caut.

Ziceam ca nu am sa fac o introspectie si hop m-am lansat in una. Am picioarele reci, mintea ingreunata si ma simt obosit, dar nu batran, iar oboseala e de ordin psihic. Ma simt ca un tanar obosit.

Vreau doar sa va reamintesc de micul concurs. Cine da cel mai fain nume povestii fara nume castiga o poveste special destinata pentru el, poveste scrisa de mine sau o carte buna, pe care am sa o achizitionez din banii mei, de la anticariat - stiu eu unul fain de tot in Baia Mare.

Acesta este deci postul 300. Infig virtual in solul bitilor o piatra de aducere aminte a faptului ca am ajuns aici si ca merg mai departe.

Maine pun si pagina 11 din poveste, asa ca sa fiti linistiti :)

Acum astept urarile voastre de la multi ani sau la mai mare, sau ce vreti voi.

noname story - pagina 10 si un mic concurs

De multe ori ca sa reusim sa ducem la sfarsit un lucru avem nevoie de o motivatie. Pe mine ma motiveaza comentariile, criticile, discutiile pro sau contra cu voi.

Pe voi ce ma motiveaza?

Uite la ce m-am gandit! Pentru ca nu reusesc nici cum sa gasesc un nume pentru povestea aceasta facem un concurs. Cel care imi va oferi un nume potrivit pentru poveste va castiga o poveste intre 6 si 10 pagini scrisa special pentru el/ea de catre mine :) sau daca el/ea nu doreste povestea cu semnatura mea, poveste unica pe care nu o voi publica niciodata si asupra careia ii vor reveni mare parte din drepturi, atunci ii voi oferi o carte, cumparata de la anticariat (sunt sarac :P cei care ma cunosc stiu). Ce spuneti? It's a deal?

Recapitulez: e simplu. cel/cea care gaseste cel mai tare nume pentru povestea aceasta a mea primeste ca premiu fie o alta poveste scrisa de mine special pentru el/ea sau o carte. 

Astept comentariile voastre.

Pagina 10

-         - Sora mea nu-mi mai răspunde la telefon, nici ai mei. Şi nu ştiu de ce. Nu am bani să merg până acasă sau cel puţin până undeva aproape să văd ce se întâmplă. De ce nu am furat ceva bani sau de ce nu am cerut de la Roxa nu ştiu

-       - Penultimul exit a fost mai lung ca de obicei. Nu-mi dau seama de ce.

-     -  În ultima săptămână am avut impresia mereu că sunt urmărit. Roxa mi-a confirmat că era un număr extrem de mare de rătăciţi care se învârteau peste tot prin jur. Roxa e genul acela de persoană care vede fantome dacă vreţi să-i spuneţi aşa. Nu e nebună şi nu vorbeşte cu oricine despre asta. E o fată minunată şi îmi pare rău că nu am terminat să îi proiectez casa. Are nişte idei care se plasează în imediata apropiere a genialului şi a ridicolului.

Divaghez. Dar ce altceva poate fi mai relevant decât faptul că hipersensibilitatea cu care simţea orice adiere când eram ieşit din trup, azi-noapte nu mi-a folosit la nimic. De obicei, la cea mai mică mişcare tresar şi sufletul îmi intră instantaneu în trup, dar acum nu s-a întâmplat nimic din toate acestea. Nu am simţit nimic. Nu am ştiut nimic. Când m-am trezit eram mort şi tot ce am putut să văd a fost umbra cuiva ieşind din baie.

02:34, 02:33, 02:32, 02:31, 02:30, 02:29. Timpul aproape mi-a expirat. Îmi pare rău pentru detectivul în al cărui trup sunt, dar se pare că psihicul lui a cedat. Încă de la apartament am reuşit să intru uşor în el. Faptul că am putut să o mângâi pe Roxa o ultimă dată şi să stau lângă ea...

Ce ar mai trebui să scriu? Cum să aflu cine este ucigaşul meu? Aş vrea să am o modalitate de a mă răzbuna pe el... Sper că Victor va fi bine. Sufletul lui pare distrus. Se învârte în jurul meu ca un nebun fără ţintă. Ah. Nu vreau să dispar, nu vreau să mor... 00:06, 00:05, 00:04, 00:03, 00:02, 00:01, 00:00.

 ***

Am găsit cele câteva pagini acoperite de un scris mărunt, exact, drept, cu p-uri, t-uri, l-uri, b-uri, g-uri subţiri şi lungi, pe birou sub un cub rubik. Nu era scrisul lui Victor. Câţiva paşi mai încolo era geamul spart, nici măcar deschis, iar la cincisprezece metri mai jos, trupul contorsionat al lui Victor, plin de sânge. Am împachetat hârtia şi am pus-o în buzunar. Era oare posibil aşa ceva? Transfer de suflete? Gândul mi-a zburat imediat la Hoţul de trupuri a lui Anne Rice. Mi se părea cel puţin ciudată situaţia. Aveam impresia că trăiam într-o poveste şi eu eram doar un biet personaj care poate, prin mila scriitorului, va reuşi să dezlege misterul care se îngroşa în jurul meu. Acesta era cuvântul potrivit – mister. Deşi părea o bucată de ficţiune, scrisoare îmi dădea câteva piste destul de interesante. Şi prima persoană cu care doream să vorbesc era George. Roxana ştia cu siguranţă despre care George era vorba. L-am lăsat pe Paul la faţa locului să se ocupe de restul detaliilor, şi oricât eram de afectat de moartea colegului meu, gândul îmi era mai puternic prins în cuvintele scrisorii pe care o aveam în buzunar: „umbre a.m. şi umbre p.m.”, „exit”, „rătăciţi”, „Seers”, „suflete care poseadă alte trupuri în timp ce trupurile lor bine mersi stau relaxate în cadă”. M-am gândit apoi că ar trebui să iau lista cu conştinţele lui Radu şi să îi verific pe toţi. Cu siguranţă găseam şi adresa tipului acela Costel pe acolo. Dar apoi m-am răzgândit şi am realizat şocat că doream să o văd pe Roxana. Oare eram şi eu posedat cum fusese bietul Victor. Mi-am amintit de Victor şi mi-a părut rău că gândurile mele rămâneau atât de puţin asupra tragediei lui.

Revin cu urmatoarea pagina din aceasta poveste despre suflete, detectivi. Sper ca lucrurile s-au mai lamurit, ca unele reactii ale personajelor au fost intelese. Sper ca va starnit interesul, ca doriti sa cititi mai departe. Daca nu vreti sa mai cititi, sa-mi spuneti :) Aveti un nume pentru poveste? Va inspira povestea sau nu?

Si ca sa nu avem discutii inutile. Aceasta e o bucata de fictiune nu o marturisire de credinta. :)

Acestea fiind spuse va doresc lectura si comentarii placute :)

Pagina 9

După două zile mama m-a trimis după un kilogram de făină sau zece ouă pentru prăjitură şi când am intrat în casă aveam o senzaţie de deja-vu. Am îngheţat o clipă, iar ceva mai târziu, seara în pat mi-am dat seama ce se întâmplase cu adevărat. Trăisem o experienţă extra-corporală. De atunci am început să mă interesez de acest gen de lucruri şi să exersez tot mai asiduu să realizez această ieşiri din trup. Aşa am descoperit că am nevoie de anumite condiţii ca să realizez exit-ul. În cazul meu era o cadă plină cu apă la o temperatură apropiată cu cea a corpului şi relaxare totală a muşchilor. Însă nici un exit nu este identic cu celălalt. De cele mai multe ori nu şti la ce te poţi aştepta odată ieşit. De multe ori m-am trezit trecând cu viteză uimitoare prin apartamente vecine, grădini, case, maşini şi cu aceeaşi viteză uimitoare mă trezeam într-un alt trup. Când s-a întâmplat prima dată lucrul acesta am fost de-a dreptul şocat. Atât de şocat încât am ieşit imediat din corpul respectiv şi am reintrat în al meu. Inima îmi stătea să sară din piept. De zeci de ori mi se întâmpla ca imediat după exit să intru într-un alt corpul altcuiva. Pur şi simplu îmi absorbeau sufletul ca o gaură neagră. Ca notă adiacentă, vacuumul propriului corp este mai puternic pentru propriul suflet. Când vrei să te întorci te laşi purtat de val. Ziceam că ai limite de distanţă. Asta tot din experienţă am observat-o. Niciodată sufletul nu mi se depărta mai mult de cinci kilometri. Mă gândesc că după această limită, forţa de atracţie a trupului ar fi prea mică şi odată cu aceasta, sufletul nu şi-ar mai găsi drumul înapoi. Sunt o mulţime de lucruri de care depinde un astfel de exit. Am descoperit şi că unii oameni pot să vadă umbrele. Iar trupurile mai uşor de posedat sunt cele ale căror posesori îşi doresc să moară, au planuri de sinucidere sau sunt aproape pe moarte. La început intram în primul astfel de trup găsit în cale, dar cu timpul am reuşit să stăpânesc lucrul acesta.

Pentru mine exitul mereu dura între cinci minute şi aproximativ o oră. Niciodată nu cautam starea de trecere când ştiam că era cineva în casă sau când aşteptam pe cineva. Aveam nevoie de linişte. Uneori eram readus în trup de un zgomot de la etaj, cel puţin aşa s-a întâmplat în ultimii ani de când locuiesc în apartamentul de pe Şaizeci. 

Nu m-am temut niciodată de moarte, poate datorită acestor experienţe, dar acum când timpul expiră şi nu ştiu exact la ce să mă aştept cred că vă daţi seama... niciodată nu am fost prea religios. Pentru mine dumnezeu a fost de cele mai multe ori omul, iar în cazuri speciale norocul.

Cred că ar trebui să las filozofiile, cu toate că atât de aproape de necunoscut, sau de rai, sau de iad, sau de ce biata o fi, dacă o fi ceva, nu pot să nu mă gândesc la astfel de lucruri.

Lucruri relevante. De acestea e nevoie nu de temerile mele tardive. Lucruri importante. Iată o listă cu ceea ce cred eu că e relevant şi câteva elemente care într-un mod direct sau indirect au legătura cu moartea mea:

-          - Roxa, e una dintre Seers sau Văzători. Aşa ne-am întâlnit. Mi-a urmărit sufletul până acasă.

-          - George, colegul de facultate care până acum câteva zile mi se părea paranoic şi el fiind o umbră. Însă de la un timp refuza exiturile şi evita stările care îl relaxau. 

-          - Întâlnirea cu un tip pe nume Maxim de la cafeneaua de la Universitatea. Zicea să îl sun, dar nu mi-a plăcut de figura lui şi de impertinenţa cu care a intrat în discuţie cu mine, şi nici de ochelarii negrii de pe nas. Mă irita faptul că mă vedeam pe mine şi nu puteam să-i văd ochii, George care era cu mine atunci s-a speriat de el şi tot timpul cât am discutat a privit în altă parte.

-          - Ar mai fi şi cei pe care i-am posedat şi cărora le-am luat banii, altfel nu aveam cum să-i plătesc chiria maniacului de Andrei, dar ei nu au avut cum sa afle de existenta mea.

Noname story, inca o pagina - pagina 8

Sper ca aceasta pagina sa explice cateva lucruri si o mare parte din ideea de la care a pornit tot textul. Nu in totalitate binenteles, dar intr-o oarecare masura. Apropo, finalul acela cu "twist" l-am pierdut pe undeva si nu mai stiu cum era :)) daca aveti propuneri va rog.

Pagina 8

***

Când m-am trezit în dimineaţa de şapte noiembrie aveam o durere surdă în urechea dreaptă. Nu ştiu de unde. Când m-am trezit în următoarea dimineaţă eram mort. Nici moartea asta nu ştiu de unde a venit.

Când mi-am deschis ochii am văzut o umbră în mişcare cu colţul ochiului. Privirea îmi era înceţoşată şi am realizat că mă simt extrem de uşor. Mi-am zis că baia îmi făcuse bine, dar apoi m-am speriat pentru că apa începea să se roşească. Am dat să mă ridic şi am plutit afară din cadă. Era ceva uimitor. Instantaneu am realizat că sunt o umbră, iar undeva în zona hipotalamusul meu, nu a celui din cadă care eram tot eu, doar că aveam o gaură în cap, un ceas electronic ticăi. 23:59:58, 23:59:57, 23:59:56, 23:59:55, 23:59:54, 23:59:53, 23:59:52, 23:59:51, 23:59:50, 23:59:49, 23:59:48. Mi-a luat cam zece secunde să îmi dau seama că afişajul digital îmi arăta timpul rămas pe pământ şi pur şi simplu sub formă de umbră. Poate că înainte de toate ar trebui să vă explic ce înseamnă conceptul de umbră. Deşi timpul mă presează, am să încerc să fiu cât mai succinct posibil. Umbrele sunt suflete rătăcitoare. Suflete fără trup, cu un timp limitat de viaţă şi cu un spaţiu limitat de mişcare. Timpul şi spaţiul diferă în funcţie de umbră sau de suflet, şi de starea fizică a trupului. Umbrele se pot clasifica în două categorii. Clasificarea nu am făcut-o eu ci un tip, un cercetător al cărui nume nu mi-l aduc aminte şi nu are importanţă. Există umbre ante-mortem şi post-mortem. Poate o definiţie a umbrelor ar fi utilă. Umbrele sunt sufletele care pot părăsi trupul, atât timp cât acesta este încă în viaţă. Ah, ar fi atât de multe de explicat şi atât de puţin timp.

Umbrele a.m. sunt limitate în deplasarea în spaţiu şi timp şi condiţionate de o serie de factori. Umbrele p.m. sunt umbrele ale căror trup a murit în timp ce sufletul era plecat la plimbare. De unde ştiu lucrurile acestea? Din pură observaţie. De-a lungul anilor am avut de-a face cu tot felul de oameni şi de umbre şi observaţia m-a ajutat să îmi perfecţionez acest talent dacă pot să îi zic aşa de a pleca doar cu sufletul la plimbare. Plimbarea de cele mai multe ori găsindu-şi finalitatea într-un alt trup.

Prima oară când am realizat ce se întâmplă, deşi sunt sigur că invonlutar am făcut lucrul acesta pe toată perioada copilăriei, aveam şaisprezece ani şi venisem de la liceu, iar după ce am mâncat m-am decis că o baie caldă ar fi ideală ca să mă relaxez şi să-mi alung gândurile morbide. Pe atunci eram un adolescent retras, depresiv, naiv. Când am intrat în cadă am avut impresia că intru în pielea unui alt om. Fiori mici mă treceau pe fiecare porţiune a corpului care era acoperită de apă, ca şi când ceva se dezlipea de mine şi am căzut parcă într-un fel de visare semiconştientă şi parcă zburam pe deasupra casei în care locuiau, peste grădină, la vecinul în casă, am văzut-o pe fiica acestuia de aceeaşi vârstă cu mine în bucătărie mâncând dintr-un bol cereale cu lapte, îmbrăcată doar cu un maieu şi o pereche de pantaloni scurţi, ţinând în mâna stângă telecomanda de la televizorul ce se găsea pe frigider, schimbând din două în două secunde canalul. Frigiderul scotea un bâzâit deruntant, iar de undeva din casă se auzea o maşină de spălat hurducăind. M-am apropiat de fată şi brusc m-am trezit. Auzisem cheia răsucindu-se în uşă şi am sărit din starea mea de visare. Ceea ce credeam atunci că e stare de visare.

Noname story - pagina 7

Se pare ca am ajuns si la pagina sapte. Sa speram ca vom merge si mai departe. Oricum cel putin inca vreo 2-3 pagini povestea va mai inainta. Inca am nevoie de feedbackul vostru, de critica si opiniile voastre pentru a imbunatati ce se poate imbunatatii si a arunca ce nu e folositor.
Cei care nu ati reusit sa cititi nici celelalte pagini va indemn sa recuperati acum. Cine stie? Poate vor fi zeci de pagini si vi se vor parea prea multe si probabil nu veti mai citi si la fel de probabil veti rata un text interesant. Cel putin ca si concept, idee si poveste.

Un mic spoiler: povestea incepe sa devina interesanta. Finalul sper sa ridice nivelul de suspansul. Si inca un detaliu, aceasta e ultima pagina din primul capitol.

Lectura placuta!

Pagina 7

Îmi puteţi da mai multe detalii despre petrecere? Ce fel de detalii? m-a întrebat ea distrasă. Detalii legate de ora la care aţi pleca, cu cine aţi plecat, cine mai era la petrecere, cât aţi stat acolo, etc. Sunt cumva suspectă? zise ea pe un ton speriat. Nu, nu sunteţi, am asigurat-o eu. Apoi, interogatoriul a continuat mai bine de o oră şi m-a obosit şi pe mine. Am obţinut câteva nume şi am aflat o duzină de lucruri banale despre Radu. Însă a fost ciudat că am avut constant o senzaţie de nelinişte, ca atunci când eram doar un băiat de şapte ani şi trebuia să merg undeva cu părinţii mei şi în timp ce mă îmbrăcam, în faţa oglinzii, simteam clar că avea să se întâmple ceva rău. Dar de cele mai multe ori era doar o senzaţie trecătoare. De data aceasta însă senzaţia a rămas chiar şi după ce Roxana, frumoasa Roxana a plecat. Chiar şi după ce am primit rezultatele de la laborator – nici o amprentă, nici o urmă care să ne dea un indiciu – chiar şi după ce mi-am verificat mailul, după ce am vorbit cu Nelu la el în birou la un pahar de sifon. Nici chiar după ce seara am ajuns acasă şi m-am decis să îmi vând maşina şi să îmi cumpăr cărţi de toţi banii. Senzaţia aceea stătea lipită de mine ca un abţibild de o hârtie. Oricât încercam să mă smulg de ea, să îmi îndrept gândurile în altă parte, să o ignor nu reuşeam. A rămas cu mine până seara, când, în baie, în timp ce mă spălam pe dinţi, pur şi simplu a dispărut. Am stat nemişcat câteva clipe, pasta mentolată arzându-i limba, apa curgând în chiuvetă, inima pulsând în doi timpi. Dispăruse complet. M-am spălat pe faţă, apoi am mers în birou şi am încercat să citesc. Nu puteam. Modul în care dispăruse atât de brusc acea senzaţie mă neliniştea. M-am culcat şi am visat că eram pe un drum de cărămidă vechi, ca prin secolul al optusprezecelea şi eram în căutarea unei bijuterii. În mintea mea erau proiectate tot felul de bijuterii ca într-o căutare de suspecţi. Din miile care mi-au apărut în gând nici una nu se potrivea. Pe drum, de o parte şi de cealaltă eram însoţit de doi câini mari albi şi de consistenţa laptelui. Lăsau în urma lor o dâră albicioasă. Cerul era înnorat şi puteam vedea picurii căzând, dar nu simţeam cum că m-ar fi plouat. Dintr-o dată drumul a început să se răsucească, stâlpi să se încovoaie, iar câinii să latre nebuni. M-am speriat şi m-am întors în toate părţile să văd la ce lătrau câinii, dar nu mai era nimic. Nu mai era nici strada, nici stâlpii, nici câini, doar urletul lor înfricoşător. Am făcut câţiva paşi nesigur în nimicul în care mă găseam, pentru că nu era nici negru, nici doar noapte, nici întuneric. Nu era pur şi simplu nimic. Apoi brusc am avut o revelaţie, bijuteria era de fapt o femeie. Şi ştiam unde o pot găsi aşa că am început să alerg spre ea pe străduţe înghesuite din cartierul Şaizeci, pe lângă Victor care râdea ca un nebun privind cadavrul împuşcat al lui Radu în cada plină cu sânge. Ce era ciudat, dar în vis nu mi s-a părut deloc aşa, era faptul că vana era în mijlocul unei autostrăzi, iar pe lângă treceau maşini fără ca măcar să încetinească. Traficul era incredibil deşi era trecut de miezul nopţii. În cele din urmă am reuşit să ajung sleit de oboseală în parcul de pe deal unde începea pădurea. Acolo am văzut-o pe femeie. Era cu spatele spre mine, dar am recunoscut-o imediat pentru că din spate a început să îi crească un copac. Dar copacul nu a înverzit, nici nu a înfrunzit, nu a îmbătrânit. A crescut uscat şi tot numai cioturi şi crengi putrede. Rădăcinile erau adânc înfipte în spatele femeii şi păreau că pulsează ca şi când ar fi supt sângele din aceasta. Apoi când am vrut să mă apropii de femeie să încerc să o ajut, să îi văd mai bine faţa, de nicăieri unul din câinii albi a sărit pe mine si m-a muşcat de mână. M-am trezit cu o durere în mâna dreapta. Pesemne că mă lovisem în somn de tăblia patului. Mi-am luat telefonul şi m-am uitat la ceas. Era aproape cinci dimineaţa. Mâna îmi zvâcnea aşa că m-am dus în baie şi am lăsat apă pe ea. Apoi am auzit telefonul sunând ca o sirenă. Am răspuns. Era Paul şi se bâlbâia. La un moment dat am crezut că plânge. Vocea îi era slabă. Nu am înţeles prea bine ce voia să spună. Fă o pauză şi respiră puţin. Bun. Acum zi-mi ce s-a întâmplat. Era peste măsură de uimit şi părea speriat. Tot repeta: Nu pot să cred. Chiar nu pot să cred. Ce? Ce nu poţi să crezi? i-am strigat iritat în telefon. Ce? Mi-a răspuns: Victor... s-a sinucis.

Noname story - Pagina 6

Nu cred ca actiunea a progresat prea mult pana acum, dar aflam cu pagina aceasta alte cateva detalii si posibili suspecti, de ce nu? Inca un interogatoriu. Suna bine povestea pana acum? Sau ce vi pare ca scartaie, ca nu merge? Astept comentariile voastre.

Pagina 6

Nu aţi observat nimic ciudat la omul respectiv? Nu. Mergea foarte relaxat. După ce a luat-o la stânga pe alee nu l-am mai văzut din pricina copacilor. Îl cunoşteaţi pe domnul Radu Coman? Da, aşa puţin. Era un tânăr de treabă. M-a ajutat de câteva ori să aduc sus cumpărăturile. Dar era niţel cam ciudat. Cred că era din aceia, ştiţi dumneavoastră? De care? Nu prea îi plăceau fetele. Vreţi să spuneţi homosexual. Da aşa, sau cum i-o zice. Da’ eu sunt o femeie care nu se bagă în treaba altora, care înţelege vremurile acestea. Spuneaţi că domnul Radu Coman era de treabă. Da, daaa. Foarte. Şi puţin retras. Nu prea ieşea din casă. Vedeţi eu petrec mult timp în casă, iar emisiunile mele preferate sunt doar seara după ora zece şi din cauza diabetului şi durerilor de picioare nici nu pot dormi tare mult aşa că îmi petrec ziua cât e de lungă ba la geamul din bucătărie, ba la cel din cameră, pe un scaun citind la lumina zilei sau pur şi simplu privind pe geam. Iar Radu nu prea ieşea din casă. Deşi o dată a plecat şi nu s-a mai întors două zile. Poate plecase în vizită la părinţi, că e singur bietu. Sau poate că îl scoaseră afară că nu îşi plătise chiria. Cine ştie. Dumnezeu să-l odihnească, şi îşi făcu cruce. Domnul Coman stătea în chirie? am întrebat curios. Da. De vreo cinci ani aproape. Şi cine e proprietarul? am continuat. Un domn înalt, arătos şi are numele la fel ca domnul de la televizor, ăla rău de gură. Gheorghe, a spus Andreea. Da. Andrei Gheorghe. Mereu e nemultumit, mereu e incruntat. Apoi a început să ne povestească de soţul ei mort undeva prin Siberia, de copiii ei, unul fugit şi stabilit în America, altul pe undeva prin Spania. 

După alte zece minute de pălăvrăgeli am reuşit să ne desprindem şi să ieşim din casa acelei femei invocând munca pe care o mai aveam de făcut şi căutarea criminalului. Următorul apartament îşi păstră uşa închisă în ciuda bătăilor noastre persistente şi a zgomotului evident şi a foşnetelor pe care le-am auzit. Nu putem obliga pe nimeni să ne deschidă, zise Andreea. Iar în ultimul apartament am fost primit cu o răceală şi dispreţ evidentă. O familie extrem de numeroasă de rromi stătea însirată ca la identificare privindu-ne cu suspiciune. Răspunsurile lor au fost succinte şi cădeau ca o bilă de fier pe o podea din marmură. Nu am reuşit să aflăm nimic nou de la ei, decât faptul evident că nu suportau prezenţa poliţiştilor. Femeia părea mai dispusă să vorbească, dar bărbatul îi spuse ridicând mâna ca şi cum ar loci-o, deşi ea era la câţiva metri de ea, Şşşş mo. Ea făcu un pas în spate şi tăcu.

Am coborât în apartamentul unde a avut loc crima. Domnişoara încă dormea. Am plecat cu Andreea la maşină şi ne-am întors la secţie. Eu m-am pierdut printre formulare, iar la amiaz după ora trei a apărut la secţie domnişoara Coman, care după cum am aflat în următoarea jumătate de oră de interogatoriu, se numea Roxana Opriş şi avea douăzeci şi unu de ani, era studentă la UB, facultatea de litere. Era împreună cu Radu de doi ani. Nu locuiau împreună, dar din când în când ea mai trecea pe la el să vadă cum o mai duce, sau să doarmă liniştită, pentru că ea stătea în chirie cu încă trei fete şi era nebunie. Era din provincie, dintr-un oraş din nord. Părinţii ei erau oameni muncitori, serioşi, iubitori. De unde veneai la ora zece dimineaţă beată? De la o petrecere la care am fost cu colegele mele de cameră. Petrecerea se terminase atât de devreme? Nu chiar, dar aţipise pe un scaun şi nimeni nu se sinchisise să o trezească, iar pe drum îşi luă o sticlă cu gin cu ea. Aşa de bun rămas. De ce nu te-ai întors la apartamentul tău? Am trecut şi pe acolo, doar că una din colege era ocupată cu cineva şi nu e frumos să dai buzna. În plus m-am gândit că poate lui Radu i-ar fi dor de mine. Prietenia voastră în ce consta mai exact? Ne întâlneam în fiecare zi, mai petreceam câte o noapte împreună, el mă ajuta la engleză, eu îi mai făceam de mâncare, curat prin casă.

noname story - pagina 5

Din pacate se pare ca postez mai des pe blog decat apuc sa scriu. Inca o saptamana si am ajuns povestea din urma. Revin din nou cu aceleasi cereri: criticati oameni buni :) Nu sunt scriitor profesionist si am nevoie de feedback. muuuuult feeeeeedback. 

Multumesc celor care ati facut-o pana acum. Si va mai astept. Pe blog cel putin sunt o gazda extrem de primitoare :)) Apropo. Ce cititi voi acum e "first draft" cum i se spune. Prima schita. Nu asa o sa arate la final povestea... ma refer nu cu greseli... intelegeti voi. 

Lectura placuta!

Pagina 5

Victor la cei douăzeci şi opt de ani ai lui ajunse inspector. Nu era un lucru uşor de trecut cu vederea. Era într-adevăr o realizare. Arestase toţi membri unei reţea de traficanţi de carne vie începând de la prostituate, la peşti până la capii din spatele lor, apoi două reţele de droguri. Rezolvase şi câteva omucideri cu adevărat încâlcite care îi aduseră faimă peste noapte. Avea un spirit analitic foarte dezvoltat, dar care mi se părea că lipsea cu desăvârşire. Reacţiona după instinct. Ceva se întâmplase cu el. Însă niciodată nu mi-a plăcut să mă bag în problemele personale ale celorlalţi. Pentru asta există familie şi psihologi sau terapeuţi.

Când am ajuns la maşină am văzut că Victor era palid şi respira greu. Am intrat în maşină, am băgat cheia în contact. Eşti bine Victor? Cum nu se poate mai bine. Plângea. În starea în care eşti nu cred că mai poţi continua ancheta. Nu. Presupun că nu, răspunse posomorât. Stătea cu capul  pe spate cu ochii închişi. Am pornit maşina, am dat cu spatele afară din parcare şi am pornit spre secţie. Pe drum mă gândeam că poate vrea să meargă altundeva, aşa că l-am întrebat: Te duc acasă? Nu. Am tăcut amândoi o bună bucată de drum. La o intersecţie, Victor, care privea pierdut pe geam mi-a spus, Viaţa asta e prea grea pentru mine. Mult mult prea grea. Eu am tăcut. Cum am să plătesc ipoteca de patru sute euro, din ce bani? De ce mi-a murit fetiţa? De ce m-a părăsit soţia? Mă simt prins într-o capcană. Am impresia că cineva îşi bate joc de viaţa mea. Iar singura ieşire pe care o văd, mă Mihai, e moartea. Mă înţelegi? Moartea! Aceea nu e ieşirea. Atât a fost tot ce i-am spus. După un timp a spus: Da, poate ai dreptate. Apoi a tăcut. Am ajuns la secţie. Nelu s-a uitat la amândoi ca şi cum ar fi spus, ce căutaţi aici? Victor s-a prăbuşit pe un scaun şi eu am început să îi explic şefului care era situaţia. Victor are nevoie de ajutor specializat. Trece printr-o perioadă destul de grea şi nu cred că e în stare să continue ancheta. Tu eşti în stare? m-a întrebat şefu’ uitându-se obosit spre mine. Da.

Am ieşit din birou şi m-am întors la locul crimei. Domnişoara era încă acolo, epuizată parese de plâns. Dormea pe canapea. I-am spus poliţistului care era acolo să o aducă la secţie după ce se trezeşte. Uitasem complet de hardul pe care îl luase Victor. Aş fi putut să mă uit peste el până se trezea domnişoara. Ieşind pe casa scări am auzit vocea lui Paul cu un etaj mai jos. L-am strigat. Venim acum sus. L-am trimis pe Paul la secţie să verifice hardul pe care îl avea Victor. Dacă nu era acolo să îl caute pe Victor şi să îl ia de la el. Eu cu Andreea aveam să rămânem să terminăm cu interogatoriile. Începuseră sistematic interogatoriul, de jos în sus. Tocmai terminaseră cu etajul al doilea. Ceva interesant? Nimic până acum, mi-a răspuns Andreea. La trei dintre apartamente nu a deschis nimeni uşa. Probail sunt cu toţii la lucru. Am să revin mai spre seară. Am bătut la uşă. Nici un răspuns. La fel şi la celelalte două. Am urcat la patru, acolo am avut mai mult noroc. La apartamentul treizeci şi şase ne-a răspuns un băiat. Cine-i? Poliţia. Putem intra? Nu, a răspuns categoric băiatul. Nu avea voie să deschidă pe nimeni. Am putea vorbi cu părinţii tăi? Nu sunt acasă, a răspuns el.  Ne-a mai spus că părinţii lui se întorc după ora cinci. L-am mai întrebat dacă auzise ceva noaptea trecută. O bubuitură puternică. Altceva? Nimic.

Apartamentul treizeci şi opt. Am bătut şi imediat ni s-a deschis uşa şi o bătrânică cam la şaptezeci de ani, într-un capot învechit, cu batic pe cap ne-a invitat înăuntru. Ne-am aşezat în bucătăria îngustă şi unsuroasă. Ea ne-a servit cu ceaiul ce îl avea pregătit de când i-a văzut pe agenţi intrând în casa scării şi înainte să ne gândim să îi punem vreo întrebare ne-a spus că după ce a auzit împuşcătura, a auzit paşi grăbiţi pe casa scării. S-a dus cât de repede a putut la geam şi a văzut un om destul de înalt cu un palton lung şi cu pălărie pe cap ieşind din scară. Nu, nuuuu, nu cred că era vreun vecin. Nu, ea nu se culcă devreme. Doar după ce se termină emisiunea ei preferată, iar emisiunea se prelungise mult după-miezul nopţii. Când a auzit împuşcătura era chiar în camera asta aproape de uşă. Ea doar pe asta o folosea. Celelalte două erau pentru musafiri. Şi oricum era prea bătrână să poată face curat în toate camerele aşa că se mulţumea cu asta. Fac economie şi la curent şi la gaz, spuse ea.

noname story - pagina 4

aveti spre delectare si dezmembrare pagina a patra din aceasta poveste nenumita inca. Va rog sa reperati orice inadvertenta sau neconcordanta din text. Nu l-am recitit inca si nu am de gand sa o fac pana nu termin macar acest prim capitol. da. o sa fie mai multe capitole. ritmul in care se dezvolta povestea cere lucrul acesta. 

daca aveti idei despre cum sa se desfasoare actiunea, in ce directie sa se indrepte, ce gen de personaje sa apara pe parcurs, va rog scrieti-le intr-un comentariu. cine stie, poate veniti cu o idee geniala care va da peste cap toata ideea povesti. 

Deci, ce credeti parere aveti?

Pagina 4

Frumoasă tare tipa, spuse Victor. I-am dat o palmă după ceafă. Sunt mai conservator de felul meu. Tatuajul reprezenta un copac fără frunze, bătrân şi uscat. În timp ce Victor răsfoia prin foldere şi ultimele pagini web accesate, am auzit aproape imperceptibil iala de la uşa de la intrare. Cineva încerca să descuie uşa. Dar uşa era descuiată. Am rămas nemişcaţi amândoi ascultând cu atenţie. Uşa se deschise şi cineva intră împiedicându-se de covor sau de tenişii aruncaţi aiurea. Se auzi o înjurătură. Era o voce de femeie beată. Am trecut în cealaltă cameră exact în acelaşi moment în care ea a intrat în încăpere. Era evident beată şi se sprijinea cu spatele de uşă. Pe mâna dreaptă avea o poşetă enormă. Era îmbrăcată cu un tricou mov cu decolteu şi o pereche de pantaloni negri mulaţi. Tu cine mai eşti? mă întrebă ea încercând să îşi păstreze echilibrul. Detectiv M. N., am răspuns eu. Serios? Şi cu ce... dar nu apucă să  termine propoziţia pentru că chipul i se albi şi muşchii gâtului i se încordară. Mă scuzaţi... trebuie să... vo... şi intră în baie înainte să o pot avertiza. Auzirăm un ţipăt groaznic, iar sunetul ce-a urmat a fost de-a dreptul greţos. Când domnişoara ieşi din baie, era şi mai palidă dar complet trează. Ce... ce s-a întâmplat aici? spuse ea, spaima licărindu-i în ochi, iar lacrimile curgându-i încet pe obraz.

Aş dori mai întâi să vă aşezaţi şi să serviţi un pahar cu apă, spuse galant Victor. Fata îl ascultă, iar eu i-am adus un pahar cu apă de la robinet. Ea sorbi puţin din el şi rămase cu privirea aţintită spre mine. În ce relaţii sunteţi cu domnul Radu Coman? Sunt sora lui, răspunse aceasta. V-aş sfătui sa fiţi cât se poate de sinceră, reluă Victor. De ce? Spuneţi-mi odată ce s-a întâmplat. De ce e baia e toată numai sânge? Şi unde e Radu? Vocea îi tremura şi tindea spre un ton ascuţit, isteric. Radu e mort, am spus eu. Noi doi, inspectorul Victor şi cu mine am fost însărcinaţi să studiem circumstanţele în care s-a produs moartea – am ezitat – fratelui dumneavoastră?

Radu e mort? Dar cum e posibil? Ce s-a întâmplat? Spuse toate aceste întrebări dintr-o răsuflare apoi începu să plângă nestăpânit. Victor se aşeză lângă ea şi încercă să o liniştească. O mângâia încet pe spate şoptindu-i vrute şi nevrute: vă rog să vă liniştiţi, suntem aici să vă ajutăm, ne pare rău pentru pierderea suferită, dar vă rog calmaţi-vă, trebuie să vă punem câteva întrebări, mai serviţi puţină apă. Mângâierile se înteţeau. Am zărit privirea plină de poftă şi dorinţă a lui Victor şi am spus: Cred că ar fi mai bine să o laşi pe domnişoara să îşi revină singură. Tonul meu rece îi atrase atenţia lui Victor şi se ridică imediat, gesticulând ceva ce s-ar putea traduce în „ce? ce am făcut? vezi şi tu ce bine arată”. Atunci intră şi ofiţerul cu covrigii. Te rog să ai grijă de domnişoara Coman. Să îi dai tot ce are nevoie, dar sub nici un chip să nu o laşi să intre în baie sau să facă vreo prostie. Când se linişteşte ne dai un telefon. Bine, mi-a răspuns ofiţerul. L-am împins pe Victor în cealaltă cameră, l-am pus să deschidă carcasa computerului şi să ia hardul cu el. Hai că avem treabă la birou, i-am spus în timp ce îl târam afară. Parcă înnebunise, limba îi ieşea de un cot din gură, i-ar privirea lui mângâia continuu trupul tinerei. Trebuie să recunosc că domnişoara Coman era extrem de frumoasă, dar după modul în care funcţiona mintea lui Victor, după modul în care se stârniseră poftele în el, cred că nu mai era mult şi aveam de a face cu un viol. Totuşi nu-l mai văzusem niciodată aşa pe Victor. De obicei era un băiat serios, mai degrabă copilăros şi timid, dar în pofida acestor lucruri un poliţist bun. Sau cel puţin aşa îmi place să cred despre bietul de el pentru că întotdeauna mi s-a spus că nu e bine să vorbeşti de rău pe morţi, în special dacă i-ai cunoscut.

noname story - pagina 3

Iata si continuarea. Nu stiu daca pana acum vi se pare interesanta povestea. Ritmul de dezvoltare e ok? Adica daca reusesc sa stau si sa scriu mai departe o sa fie o multime de rasturnari de situatie. Personajele sunt plate sau rotunde, adica cum vi se par voua? Nu strica putin feedback.

Pagina 3

Mi-aş fi dorit să fi avut un concediu mai lung. Nu mă atrăgea deloc ideea unei crime atât de curate şi aparent lipsite de motiv. În plus aveam un teanc de cărţi pe birou acasă. Toate începute şi neterminate. Poe, Gaiman, Jerome, Flaubert, Eco, Vonnegut, Tolstoi, Dickens. Mda, aşa e când te apucă dorul de cărţi la patruzeci de ani şi nu ai citit mai nimic din literatura universală. Trebuie să recuperezi cumva, nu?

Grigore ne aştepta cu masa desfăcută ca să zic aşa. Cadavrul era în aceeaşi condiţie ca cea în care îl găsisem azi noapte sau azi dimineaţă, doar că ceva mai... palid. Victima era Radu Coman, douăzeci şi trei de ani, şaptezeci şi două de kilograme, un metru şaptezeci şi patru. Greutatea creierului un kilogram optsute de grame. Fumător înrăit. Aşa arătau petele de pe plămâni. În rest sănătos. Mai puţin faptul că era mort. Poţi să ne dai alte informaţii, relevante cazului nostru? Întrebă Victor. Criminalul e stângaci. Cum îţi poţi da seama de asta? Păi dacă urmăreşti traiectoria glonţului, locul pe unde a intrat în cap şi pe unde a ieşit ai să observi o extrem de mică deplasare a traiectoriei în partea dreaptă. Dacă iei în considerare şi poziţia trupului în cadă, adică cu spatele spre intrare, criminalul nu avea cum să îl împuşte în frunte decât dacă stătea în faţa lui şi e mult mai probabil ca a tras cu mâna stângă pentru că nu cred că s-a aplecat peste cadă ca să îl execute în modul acesta. Îl putea împuşca în tâmplă, dar se pare că a vrut vadă faţă victimei. Dacă ar fi tras cu mâna dreaptă nu ar fi putut apărea acea deviaţie minusculă spre dreapta, ci deviaţia ar fi fost spre stânga. Eşti sigur de asta? l-am întrebat. Nu în totalitatea, dar nouăzeci la sută şansele sunt ca cel care l-a ucis e stângaci. Victor sună-i pe Andreea şi pe Paul să verifice şi cunoştinţele decedatului şi să vadă dacă există stângaci prin cercul apropiaţilor lui Radu. Îi suni din maşină. Conduc eu de data asta. L-am târât afară din morgă pe Victor. Nu mai puteam suporta mirosul acela stătut şi constant de moarte, îmi năştea imagini groaznice în minte. Ieşiţi la aer curat, în plin soare, Victor a strănutat. Am avut impresia că nechezase un cal. Sănătate! Urcă! L-am repezit în maşină şi înainte să închidă portiera am pornit. Unde mergem? Acasă la Radu să ne uităm ceva mai atenţi.

Am intrat şi l-am trimis pe ofiţerul care stătea de pază să ne cumpere ceva de mâncare. Pe Victor cafeau îl rodea la stomac, iar mi-e îmi era poftă de nişte covrigi proaspeţi. În bucătărie totul părea să arate normal – o tigaie cu resturi de omletă pe aragaz, chiuveta plină de farfurii şi vase nespălate, frigiderul aproape gol, o cană de ceai verde cu lămâie pe o măsuţă mică lângă o scrumieră plină de ţigări. Holul era la fel cum îl văzusem dimineaţă, câteva perechi de pantofi şi tenişi aruncaţi aiurea, iar în cuier erau agăţăte o bluză de trening neagră şi o jachetă de blugi. Oglinda era ciobită în colţul de jos şi murdară. În baie n-am aruncat nici o privire. În prima cameră era o canapea, o măsuţă joasă de sticlă, cu un pahar ca acelea pentru whisky, gol, lângă o sticlă de suc natural, pe peretele opus pe o comodă un televizor cu diagonală mare, iar în rest mobilă. Ne-am uitat prin dulapuri şi am găsit câteva haine de femeie. O rochie, câteva perechi de chiloţi, aruncaţi într-un sertar vreo două sutiene. Am mai văzut şi câţiva pantaloni de blugi care erau prea strâmţi pentru decedat. Sau cel puţin aşa mi se părea. Ultima cameră era şi biroul de lucru al acestuia. O saltea într-un colţ, şi două mese. Pe una era monitorul unui computer, iar pe cealaltă un proiect în lucru, teu, liniar, creioane. Pereţii erau plini de personaje şi postere cu personaje din animeuri. Într-un alt colţ era un teanc de desene şi proiecte. Victor a pornit calculatorul, iar eu am deschis balconul. Un lighian spart, câteva perechi de bocanci vechi şi o duzină de borcane cu compot. Am privit afară pe geam. Era mizerabil, gunoaie aruncate peste tot. Noroc cu etajul, altfel mirosul ar fi fost insuportabil. Pe desktop era imaginea unei tinere extrem de frumoase, care se uita la aparat peste umăr. Pe spatele gol avea un tatuaj mare care pornea din partea de jos a spatelui şi urca până pe umeri.

Noname story pagina 2

Ca si pana acum, astept opiniile voastre. Cele de pana acum au fost foarte folositoare. Sa stiti ca inca sunt in cautarea unui titlu. Poate pagina asta va ajuta.

Pagina 2

Am ajuns la birou pe la opt şi patruzeci după ce mi-am suprasolicitat nervii în traficul infernal. Victor a venit la nouă şi zece. Şi tu ai fost prins în trafic? l-am întrebat. Nu, mi-a zis el. Atunci cum ai ajuns la ora asta? Acum zece minute am ieşit din casă. Cum aşa? Ca să nu prind traficul de dimineaţă. Mi-a zâmbit şi mi-a întins o cană de cafea. Am dat din cap că nu vreau şi mi-am întors privirea spre monitor. Deja ziarele erau pline de titluri precum: „Crimă pe strada Şaizeci”, „Tânăr împuşcat în cap”, „Crimă monstruoasă pe strada Şaizeci”, etc. Ba chiar şi pe contul de twitter am putut citi mesaje legate de crimă. Nu e de mirare că ziarele au pus mâna atât de repede pe informaţie. Slăvit fie omniprezentul twitter şi live-bloggingul. Sunt de acord de libertatea de exprimare, dar când e vorba de o infracţiune sau o crimă lucrul acesta doar creează presiune asupra poliţiştilor şi ajută făptaşul să se ascundă mai bine. Unde sunt zilele bune când presa contribuia la prinderea criminalului nu la avertizarea acestuia? Uneori am impresia că din clipă în clipă am să citesc pe twitter câte un mesaj de genul: „Acum l-am legat, i-am pus căluşul în gură şi îi ţin pistolul la tâmplă”, „Am apăsat pe trăgaci, s-a auzit poc şi creierii s-au împrăştiat peste tot prin cameră. Mi-a pătat nenorocitul hainele.” O să fim martorii indirecţi ai unei crime. Alt+F4 şi pagina de web s-a închis. S-au dus zilele bune în care investigaţia avea loc în linişte, departe de ochii curioşi ai presei. Când gândeam aceste lucruri, mi-am auzit numele strigat. Şefu’, comandantul Ionel Teodor, Nelu cum îi ziceam între patru ochi, mă chema în biroul lui. Victor era deja acolo. Îi trimise pe Paul şi pe Andreea să îi interogheze pe locatari. Noi doi trebuia să mergem şi să vorbim cu Grigoraş legistul să aflăm dacă a mai descoperit ceva. Ne-am ridicat să ieşim. Când să închid uşa după mine Nelu îmi spuse: Sper că ai avut un concediu plăcut. Da, a fost fantastic, deşi Coasta de Azur îmi place mai mult ca Hawaii, i-am răspuns eu cât se poate de serios. El s-a uitat la mine şi din privirea lui am înţeles că ar fi bine să plec mai repede, că nu avea chef de ironii, aşa că am închis uşa.

Lui Victor îi plăcea să conducă, aşa că l-am lăsat.  Am urcat în Loganul cu îmbunătăţiri ale secţiei de poliţie şi a pornit spre Spitalul municipal. Eu mi-am scos din geantă un volum de Agatha Christie crezând că aşa n-am să-mi irosesc timpul cu discuţii inutile. Ce citeşti acolo? m-a întrebat Victor. Evident mă înşelasem. Crimă în Orient Express. E interesantă cartea? Nu ştiu, abia acum am început-o. După titlul pare interesantă. Mda, aşa pare, am bombănit în timp ce cu ochii scanam prima pagină. Şi cine crezi că e criminalul? m-a întrebat el după câteva clipe de tăcere, când opri la semafor. De unde să ştiu? Ţi-am spus că abia am început cartea. Nu la carte mă refeream, ci la băieţaşul nostru proaspăt decedat. Nici asta nu ştiu. Nu ai nici un sentiment, nici o presimţire? Drept cine mă iei? i-am replicat. Nu te iau drept nimeni. Tu mereu ai fost bun la chestii de genul. Nu treceau mai mult de câteva ore şi deja erai pe urmele infractorului, deja ştiai cine şi cum făcuse crima. Eu? Cred că mă confunzi. Hai fi serios, mi-a zis el. Şti că despre tine vorbesc. Mi-a spus comandantul câte cazuri ai clasat după doar trei ore de la comiterea crimei. Păi erau evidente lucrurile, am încercat să mă apăr şi să îmi ascund modest trecutul oarecum glorios. Oricum în cazul acesta e cu totul altceva. Nu e nici crimă pasională, nici sinucidere, nici răzbunare. Vezi! Exclamă el ţâşnind pe lângă o dubiţă roşie pronind girofarul. Exact la asta mă refer. Deja ai o pistă! Nu te mai juca cu girofarul. Nu ne grăbim nicăieri. Nu te teme mortul tot la morgă o să fie, i-am spus asta încercând să schimb subiectul. Nu mi-a plăcut niciodată să vorbesc despre mine laudativ, nici să ies în evidenţă. „The spotlight” te orbeşte şi nu mai vezi cine e cu tine sau cine e împotriva ta. Nu mai vezi nici indiciile când lumina e prea puternică şi nu mai rezolvi nimic. Victor opri girofarul şi, ca un tânăr de treabă ce era, m-a lăsat să îmi continui lectura.