Noname story - pagina 11

Astept comentariile, antipatiile :D si criticile voastre. Si binenteles un titlu pentru poveste.

Pagina 11

Dar toată povestea aceasta era mult prea misterioasă, mult prea interesantă şi oricum şefu’ ar fi fost de acord cu mine. O tragedie nu ne poate împiedica să încercăm să oprim alte tragedii. Suflete ce rătăcesc pe străzi printre noi, nestingherite, neobservate. Trupuri fără suflete care stau într-o nemişcare aproapiată morţii. Imaginea care mi-a apărut în minte a fost o combinaţie între The Dawn of the Dead filmul acela cu zombii şi un volum de povestiri de-al lui Lovecraft în care un om de ştiinţă făcea experimente pe cadavre proaspete încercând să le readucă la viaţă. Reuşeşte într-o oarecare măsură. Ceea ce prinde viaţă rămânând la stadiu de monstru, sau zombii. O poveste ce îţi dă fiori. Deci o poveste bună.

Am urcat în maşină şi m-am întors acasă. Era prea târziu să o contactez pe Roxana, aşa că trebuia să aştept până mâine dimineaţă. Pe drum mi-am amintit de hard-ul din calculatorul lui Radu şi l-am sunat pe Paul. Ai găsit ceva pe hard? Nu am avut timp să îl verific prea bine, mi-a răspuns el. Îl ai la tine aşa din greşeală? Nu. E la birou. Mersi, şi am închis. Am virat prima la dreapta şi m-am îndreptat spre birou.

Nu ştiam ce voi găsi pe hardul computerului, poate din cauza aceasta am fost luat puţin prin surprindere de ce am găsit. Deşi cu unele lucruri eram deja familiar din presupusa scrisoare a lui... a celui împuşcat. Uitasem numele victimei. Am îngheţat pentru o clipă privind înainte în întunericul de dincolo de mica pată de lumină ce o arunca lampa de pe birou. Răzvan? Oare Răzvan să-l cheme? Abia după mai bine de treizeci de secunde şi eforturi mentale extraordinare am reuşit să îmi amintesc numele: Radu. Radu şi mai cum. Deja era prea mult. Am încercat să alung gândul şi aşezat pe scaunul meu din birou, cu carcasa unităţii deschisă lăsând să se vadă intestinele şi organele interne ale calculatorului de birou, am înlocuit hardul şi am pornit apoi calculatorul. Un zumzăit slab, continuu, apoi un picăit şi monitorul s-a aprins. Ecranul negru a fost înlocuit de cel albastru, apoi cel albastru de spatele tatuat al Roxanei, şi privirea ei amuzată şi pe jumătate ruşinată. Mai bine de un minut am privit spatele ei, am urmărit conturul umerilor, modul în care îi ieşeau în evidenţă omoplaţi, cum şira spinării i se curba puţin, gâtul drept, lung, zâmbetul fericit, ochii... ochii ei erau ca două curcubee, conţinând paleta întreagă de culori. Un efect grozav ce contrasta puternic copacul veştejit ce îl avea pe spate.

O străfulgerare în geamul dinspre stradă mi-a atras atenţia şi mi-am revenit din starea de admiraţie. Probabil un girofar al vreunei maşini de poliţie în patrulare. Am început să iau fiecare folder şi fişier la rând începând cu cele câteva de pe desktop: proiecte, desene, schiţe, imagini scanate, poze cu el, cu câţiva colegi, cu Roxa, cu ceva prieteni, cu familia, de Crăciun, poze de la Sinaia, poze de la Mogoşa, poze aiurea prin Bucureşti, cu părinţii, cu rude, din Italia, Budapesta, imagini editate, prelucrate, apoi filme, filme, filme, muzică începând de la Beethoven, Chopin, Mozart, Bach, Wagner, trecând prin jazz de la începutul secolului douăzeci, până la Vama Veche, Switchfoot, Anberlin, Death Cab for Cutie, Augustana etc., o varietate de genuri; desene cu Tom şi Jerry şi o mulţime de animeuri. Cel mai probabil cu toate piratate. Am pornit un player şi din boxele mici, gri, a ieşit o voce de bărbat care cânta: „This is your life, are you who you wanna be?”[1] Am lăsat muzica să meargă şi am căutat mai departe. Am verificat fiecare folder din program files, din sistem şi nu am găsit nimic. Ochii mă usturau, iar spatele mă durea de-alungul coloanei vertebrale. Mi-am zis că dacă mă întind puţin nu o să-mi strice. M-am ridicat de la birou exact când a început o piesă jazz. E tocmai ce-mi trebuie, mi-am zis. M-am întins pe canapeaua de lângă intrare şi am adormit instantaneu. Un somn scurt, ca şi când ţi-ai închide ochii pentru câteva clipe şi apoi i-ai deschide; un somn fără vise. În aer se simţea aroma de cafea proaspătă de la aparat, fierbinte şi neagră, iar în afara biroului se auzea mişcare.

---

[1] Versuri de la Switchfoot.

noname story - pagina 10 si un mic concurs

De multe ori ca sa reusim sa ducem la sfarsit un lucru avem nevoie de o motivatie. Pe mine ma motiveaza comentariile, criticile, discutiile pro sau contra cu voi.

Pe voi ce ma motiveaza?

Uite la ce m-am gandit! Pentru ca nu reusesc nici cum sa gasesc un nume pentru povestea aceasta facem un concurs. Cel care imi va oferi un nume potrivit pentru poveste va castiga o poveste intre 6 si 10 pagini scrisa special pentru el/ea de catre mine :) sau daca el/ea nu doreste povestea cu semnatura mea, poveste unica pe care nu o voi publica niciodata si asupra careia ii vor reveni mare parte din drepturi, atunci ii voi oferi o carte, cumparata de la anticariat (sunt sarac :P cei care ma cunosc stiu). Ce spuneti? It's a deal?

Recapitulez: e simplu. cel/cea care gaseste cel mai tare nume pentru povestea aceasta a mea primeste ca premiu fie o alta poveste scrisa de mine special pentru el/ea sau o carte. 

Astept comentariile voastre.

Pagina 10

-         - Sora mea nu-mi mai răspunde la telefon, nici ai mei. Şi nu ştiu de ce. Nu am bani să merg până acasă sau cel puţin până undeva aproape să văd ce se întâmplă. De ce nu am furat ceva bani sau de ce nu am cerut de la Roxa nu ştiu

-       - Penultimul exit a fost mai lung ca de obicei. Nu-mi dau seama de ce.

-     -  În ultima săptămână am avut impresia mereu că sunt urmărit. Roxa mi-a confirmat că era un număr extrem de mare de rătăciţi care se învârteau peste tot prin jur. Roxa e genul acela de persoană care vede fantome dacă vreţi să-i spuneţi aşa. Nu e nebună şi nu vorbeşte cu oricine despre asta. E o fată minunată şi îmi pare rău că nu am terminat să îi proiectez casa. Are nişte idei care se plasează în imediata apropiere a genialului şi a ridicolului.

Divaghez. Dar ce altceva poate fi mai relevant decât faptul că hipersensibilitatea cu care simţea orice adiere când eram ieşit din trup, azi-noapte nu mi-a folosit la nimic. De obicei, la cea mai mică mişcare tresar şi sufletul îmi intră instantaneu în trup, dar acum nu s-a întâmplat nimic din toate acestea. Nu am simţit nimic. Nu am ştiut nimic. Când m-am trezit eram mort şi tot ce am putut să văd a fost umbra cuiva ieşind din baie.

02:34, 02:33, 02:32, 02:31, 02:30, 02:29. Timpul aproape mi-a expirat. Îmi pare rău pentru detectivul în al cărui trup sunt, dar se pare că psihicul lui a cedat. Încă de la apartament am reuşit să intru uşor în el. Faptul că am putut să o mângâi pe Roxa o ultimă dată şi să stau lângă ea...

Ce ar mai trebui să scriu? Cum să aflu cine este ucigaşul meu? Aş vrea să am o modalitate de a mă răzbuna pe el... Sper că Victor va fi bine. Sufletul lui pare distrus. Se învârte în jurul meu ca un nebun fără ţintă. Ah. Nu vreau să dispar, nu vreau să mor... 00:06, 00:05, 00:04, 00:03, 00:02, 00:01, 00:00.

 ***

Am găsit cele câteva pagini acoperite de un scris mărunt, exact, drept, cu p-uri, t-uri, l-uri, b-uri, g-uri subţiri şi lungi, pe birou sub un cub rubik. Nu era scrisul lui Victor. Câţiva paşi mai încolo era geamul spart, nici măcar deschis, iar la cincisprezece metri mai jos, trupul contorsionat al lui Victor, plin de sânge. Am împachetat hârtia şi am pus-o în buzunar. Era oare posibil aşa ceva? Transfer de suflete? Gândul mi-a zburat imediat la Hoţul de trupuri a lui Anne Rice. Mi se părea cel puţin ciudată situaţia. Aveam impresia că trăiam într-o poveste şi eu eram doar un biet personaj care poate, prin mila scriitorului, va reuşi să dezlege misterul care se îngroşa în jurul meu. Acesta era cuvântul potrivit – mister. Deşi părea o bucată de ficţiune, scrisoare îmi dădea câteva piste destul de interesante. Şi prima persoană cu care doream să vorbesc era George. Roxana ştia cu siguranţă despre care George era vorba. L-am lăsat pe Paul la faţa locului să se ocupe de restul detaliilor, şi oricât eram de afectat de moartea colegului meu, gândul îmi era mai puternic prins în cuvintele scrisorii pe care o aveam în buzunar: „umbre a.m. şi umbre p.m.”, „exit”, „rătăciţi”, „Seers”, „suflete care poseadă alte trupuri în timp ce trupurile lor bine mersi stau relaxate în cadă”. M-am gândit apoi că ar trebui să iau lista cu conştinţele lui Radu şi să îi verific pe toţi. Cu siguranţă găseam şi adresa tipului acela Costel pe acolo. Dar apoi m-am răzgândit şi am realizat şocat că doream să o văd pe Roxana. Oare eram şi eu posedat cum fusese bietul Victor. Mi-am amintit de Victor şi mi-a părut rău că gândurile mele rămâneau atât de puţin asupra tragediei lui.

Revin cu urmatoarea pagina din aceasta poveste despre suflete, detectivi. Sper ca lucrurile s-au mai lamurit, ca unele reactii ale personajelor au fost intelese. Sper ca va starnit interesul, ca doriti sa cititi mai departe. Daca nu vreti sa mai cititi, sa-mi spuneti :) Aveti un nume pentru poveste? Va inspira povestea sau nu?

Si ca sa nu avem discutii inutile. Aceasta e o bucata de fictiune nu o marturisire de credinta. :)

Acestea fiind spuse va doresc lectura si comentarii placute :)

Pagina 9

După două zile mama m-a trimis după un kilogram de făină sau zece ouă pentru prăjitură şi când am intrat în casă aveam o senzaţie de deja-vu. Am îngheţat o clipă, iar ceva mai târziu, seara în pat mi-am dat seama ce se întâmplase cu adevărat. Trăisem o experienţă extra-corporală. De atunci am început să mă interesez de acest gen de lucruri şi să exersez tot mai asiduu să realizez această ieşiri din trup. Aşa am descoperit că am nevoie de anumite condiţii ca să realizez exit-ul. În cazul meu era o cadă plină cu apă la o temperatură apropiată cu cea a corpului şi relaxare totală a muşchilor. Însă nici un exit nu este identic cu celălalt. De cele mai multe ori nu şti la ce te poţi aştepta odată ieşit. De multe ori m-am trezit trecând cu viteză uimitoare prin apartamente vecine, grădini, case, maşini şi cu aceeaşi viteză uimitoare mă trezeam într-un alt trup. Când s-a întâmplat prima dată lucrul acesta am fost de-a dreptul şocat. Atât de şocat încât am ieşit imediat din corpul respectiv şi am reintrat în al meu. Inima îmi stătea să sară din piept. De zeci de ori mi se întâmpla ca imediat după exit să intru într-un alt corpul altcuiva. Pur şi simplu îmi absorbeau sufletul ca o gaură neagră. Ca notă adiacentă, vacuumul propriului corp este mai puternic pentru propriul suflet. Când vrei să te întorci te laşi purtat de val. Ziceam că ai limite de distanţă. Asta tot din experienţă am observat-o. Niciodată sufletul nu mi se depărta mai mult de cinci kilometri. Mă gândesc că după această limită, forţa de atracţie a trupului ar fi prea mică şi odată cu aceasta, sufletul nu şi-ar mai găsi drumul înapoi. Sunt o mulţime de lucruri de care depinde un astfel de exit. Am descoperit şi că unii oameni pot să vadă umbrele. Iar trupurile mai uşor de posedat sunt cele ale căror posesori îşi doresc să moară, au planuri de sinucidere sau sunt aproape pe moarte. La început intram în primul astfel de trup găsit în cale, dar cu timpul am reuşit să stăpânesc lucrul acesta.

Pentru mine exitul mereu dura între cinci minute şi aproximativ o oră. Niciodată nu cautam starea de trecere când ştiam că era cineva în casă sau când aşteptam pe cineva. Aveam nevoie de linişte. Uneori eram readus în trup de un zgomot de la etaj, cel puţin aşa s-a întâmplat în ultimii ani de când locuiesc în apartamentul de pe Şaizeci. 

Nu m-am temut niciodată de moarte, poate datorită acestor experienţe, dar acum când timpul expiră şi nu ştiu exact la ce să mă aştept cred că vă daţi seama... niciodată nu am fost prea religios. Pentru mine dumnezeu a fost de cele mai multe ori omul, iar în cazuri speciale norocul.

Cred că ar trebui să las filozofiile, cu toate că atât de aproape de necunoscut, sau de rai, sau de iad, sau de ce biata o fi, dacă o fi ceva, nu pot să nu mă gândesc la astfel de lucruri.

Lucruri relevante. De acestea e nevoie nu de temerile mele tardive. Lucruri importante. Iată o listă cu ceea ce cred eu că e relevant şi câteva elemente care într-un mod direct sau indirect au legătura cu moartea mea:

-          - Roxa, e una dintre Seers sau Văzători. Aşa ne-am întâlnit. Mi-a urmărit sufletul până acasă.

-          - George, colegul de facultate care până acum câteva zile mi se părea paranoic şi el fiind o umbră. Însă de la un timp refuza exiturile şi evita stările care îl relaxau. 

-          - Întâlnirea cu un tip pe nume Maxim de la cafeneaua de la Universitatea. Zicea să îl sun, dar nu mi-a plăcut de figura lui şi de impertinenţa cu care a intrat în discuţie cu mine, şi nici de ochelarii negrii de pe nas. Mă irita faptul că mă vedeam pe mine şi nu puteam să-i văd ochii, George care era cu mine atunci s-a speriat de el şi tot timpul cât am discutat a privit în altă parte.

-          - Ar mai fi şi cei pe care i-am posedat şi cărora le-am luat banii, altfel nu aveam cum să-i plătesc chiria maniacului de Andrei, dar ei nu au avut cum sa afle de existenta mea.

noname story - pagina 3

Iata si continuarea. Nu stiu daca pana acum vi se pare interesanta povestea. Ritmul de dezvoltare e ok? Adica daca reusesc sa stau si sa scriu mai departe o sa fie o multime de rasturnari de situatie. Personajele sunt plate sau rotunde, adica cum vi se par voua? Nu strica putin feedback.

Pagina 3

Mi-aş fi dorit să fi avut un concediu mai lung. Nu mă atrăgea deloc ideea unei crime atât de curate şi aparent lipsite de motiv. În plus aveam un teanc de cărţi pe birou acasă. Toate începute şi neterminate. Poe, Gaiman, Jerome, Flaubert, Eco, Vonnegut, Tolstoi, Dickens. Mda, aşa e când te apucă dorul de cărţi la patruzeci de ani şi nu ai citit mai nimic din literatura universală. Trebuie să recuperezi cumva, nu?

Grigore ne aştepta cu masa desfăcută ca să zic aşa. Cadavrul era în aceeaşi condiţie ca cea în care îl găsisem azi noapte sau azi dimineaţă, doar că ceva mai... palid. Victima era Radu Coman, douăzeci şi trei de ani, şaptezeci şi două de kilograme, un metru şaptezeci şi patru. Greutatea creierului un kilogram optsute de grame. Fumător înrăit. Aşa arătau petele de pe plămâni. În rest sănătos. Mai puţin faptul că era mort. Poţi să ne dai alte informaţii, relevante cazului nostru? Întrebă Victor. Criminalul e stângaci. Cum îţi poţi da seama de asta? Păi dacă urmăreşti traiectoria glonţului, locul pe unde a intrat în cap şi pe unde a ieşit ai să observi o extrem de mică deplasare a traiectoriei în partea dreaptă. Dacă iei în considerare şi poziţia trupului în cadă, adică cu spatele spre intrare, criminalul nu avea cum să îl împuşte în frunte decât dacă stătea în faţa lui şi e mult mai probabil ca a tras cu mâna stângă pentru că nu cred că s-a aplecat peste cadă ca să îl execute în modul acesta. Îl putea împuşca în tâmplă, dar se pare că a vrut vadă faţă victimei. Dacă ar fi tras cu mâna dreaptă nu ar fi putut apărea acea deviaţie minusculă spre dreapta, ci deviaţia ar fi fost spre stânga. Eşti sigur de asta? l-am întrebat. Nu în totalitatea, dar nouăzeci la sută şansele sunt ca cel care l-a ucis e stângaci. Victor sună-i pe Andreea şi pe Paul să verifice şi cunoştinţele decedatului şi să vadă dacă există stângaci prin cercul apropiaţilor lui Radu. Îi suni din maşină. Conduc eu de data asta. L-am târât afară din morgă pe Victor. Nu mai puteam suporta mirosul acela stătut şi constant de moarte, îmi năştea imagini groaznice în minte. Ieşiţi la aer curat, în plin soare, Victor a strănutat. Am avut impresia că nechezase un cal. Sănătate! Urcă! L-am repezit în maşină şi înainte să închidă portiera am pornit. Unde mergem? Acasă la Radu să ne uităm ceva mai atenţi.

Am intrat şi l-am trimis pe ofiţerul care stătea de pază să ne cumpere ceva de mâncare. Pe Victor cafeau îl rodea la stomac, iar mi-e îmi era poftă de nişte covrigi proaspeţi. În bucătărie totul părea să arate normal – o tigaie cu resturi de omletă pe aragaz, chiuveta plină de farfurii şi vase nespălate, frigiderul aproape gol, o cană de ceai verde cu lămâie pe o măsuţă mică lângă o scrumieră plină de ţigări. Holul era la fel cum îl văzusem dimineaţă, câteva perechi de pantofi şi tenişi aruncaţi aiurea, iar în cuier erau agăţăte o bluză de trening neagră şi o jachetă de blugi. Oglinda era ciobită în colţul de jos şi murdară. În baie n-am aruncat nici o privire. În prima cameră era o canapea, o măsuţă joasă de sticlă, cu un pahar ca acelea pentru whisky, gol, lângă o sticlă de suc natural, pe peretele opus pe o comodă un televizor cu diagonală mare, iar în rest mobilă. Ne-am uitat prin dulapuri şi am găsit câteva haine de femeie. O rochie, câteva perechi de chiloţi, aruncaţi într-un sertar vreo două sutiene. Am mai văzut şi câţiva pantaloni de blugi care erau prea strâmţi pentru decedat. Sau cel puţin aşa mi se părea. Ultima cameră era şi biroul de lucru al acestuia. O saltea într-un colţ, şi două mese. Pe una era monitorul unui computer, iar pe cealaltă un proiect în lucru, teu, liniar, creioane. Pereţii erau plini de personaje şi postere cu personaje din animeuri. Într-un alt colţ era un teanc de desene şi proiecte. Victor a pornit calculatorul, iar eu am deschis balconul. Un lighian spart, câteva perechi de bocanci vechi şi o duzină de borcane cu compot. Am privit afară pe geam. Era mizerabil, gunoaie aruncate peste tot. Noroc cu etajul, altfel mirosul ar fi fost insuportabil. Pe desktop era imaginea unei tinere extrem de frumoase, care se uita la aparat peste umăr. Pe spatele gol avea un tatuaj mare care pornea din partea de jos a spatelui şi urca până pe umeri.

Noname story pagina 2

Ca si pana acum, astept opiniile voastre. Cele de pana acum au fost foarte folositoare. Sa stiti ca inca sunt in cautarea unui titlu. Poate pagina asta va ajuta.

Pagina 2

Am ajuns la birou pe la opt şi patruzeci după ce mi-am suprasolicitat nervii în traficul infernal. Victor a venit la nouă şi zece. Şi tu ai fost prins în trafic? l-am întrebat. Nu, mi-a zis el. Atunci cum ai ajuns la ora asta? Acum zece minute am ieşit din casă. Cum aşa? Ca să nu prind traficul de dimineaţă. Mi-a zâmbit şi mi-a întins o cană de cafea. Am dat din cap că nu vreau şi mi-am întors privirea spre monitor. Deja ziarele erau pline de titluri precum: „Crimă pe strada Şaizeci”, „Tânăr împuşcat în cap”, „Crimă monstruoasă pe strada Şaizeci”, etc. Ba chiar şi pe contul de twitter am putut citi mesaje legate de crimă. Nu e de mirare că ziarele au pus mâna atât de repede pe informaţie. Slăvit fie omniprezentul twitter şi live-bloggingul. Sunt de acord de libertatea de exprimare, dar când e vorba de o infracţiune sau o crimă lucrul acesta doar creează presiune asupra poliţiştilor şi ajută făptaşul să se ascundă mai bine. Unde sunt zilele bune când presa contribuia la prinderea criminalului nu la avertizarea acestuia? Uneori am impresia că din clipă în clipă am să citesc pe twitter câte un mesaj de genul: „Acum l-am legat, i-am pus căluşul în gură şi îi ţin pistolul la tâmplă”, „Am apăsat pe trăgaci, s-a auzit poc şi creierii s-au împrăştiat peste tot prin cameră. Mi-a pătat nenorocitul hainele.” O să fim martorii indirecţi ai unei crime. Alt+F4 şi pagina de web s-a închis. S-au dus zilele bune în care investigaţia avea loc în linişte, departe de ochii curioşi ai presei. Când gândeam aceste lucruri, mi-am auzit numele strigat. Şefu’, comandantul Ionel Teodor, Nelu cum îi ziceam între patru ochi, mă chema în biroul lui. Victor era deja acolo. Îi trimise pe Paul şi pe Andreea să îi interogheze pe locatari. Noi doi trebuia să mergem şi să vorbim cu Grigoraş legistul să aflăm dacă a mai descoperit ceva. Ne-am ridicat să ieşim. Când să închid uşa după mine Nelu îmi spuse: Sper că ai avut un concediu plăcut. Da, a fost fantastic, deşi Coasta de Azur îmi place mai mult ca Hawaii, i-am răspuns eu cât se poate de serios. El s-a uitat la mine şi din privirea lui am înţeles că ar fi bine să plec mai repede, că nu avea chef de ironii, aşa că am închis uşa.

Lui Victor îi plăcea să conducă, aşa că l-am lăsat.  Am urcat în Loganul cu îmbunătăţiri ale secţiei de poliţie şi a pornit spre Spitalul municipal. Eu mi-am scos din geantă un volum de Agatha Christie crezând că aşa n-am să-mi irosesc timpul cu discuţii inutile. Ce citeşti acolo? m-a întrebat Victor. Evident mă înşelasem. Crimă în Orient Express. E interesantă cartea? Nu ştiu, abia acum am început-o. După titlul pare interesantă. Mda, aşa pare, am bombănit în timp ce cu ochii scanam prima pagină. Şi cine crezi că e criminalul? m-a întrebat el după câteva clipe de tăcere, când opri la semafor. De unde să ştiu? Ţi-am spus că abia am început cartea. Nu la carte mă refeream, ci la băieţaşul nostru proaspăt decedat. Nici asta nu ştiu. Nu ai nici un sentiment, nici o presimţire? Drept cine mă iei? i-am replicat. Nu te iau drept nimeni. Tu mereu ai fost bun la chestii de genul. Nu treceau mai mult de câteva ore şi deja erai pe urmele infractorului, deja ştiai cine şi cum făcuse crima. Eu? Cred că mă confunzi. Hai fi serios, mi-a zis el. Şti că despre tine vorbesc. Mi-a spus comandantul câte cazuri ai clasat după doar trei ore de la comiterea crimei. Păi erau evidente lucrurile, am încercat să mă apăr şi să îmi ascund modest trecutul oarecum glorios. Oricum în cazul acesta e cu totul altceva. Nu e nici crimă pasională, nici sinucidere, nici răzbunare. Vezi! Exclamă el ţâşnind pe lângă o dubiţă roşie pronind girofarul. Exact la asta mă refer. Deja ai o pistă! Nu te mai juca cu girofarul. Nu ne grăbim nicăieri. Nu te teme mortul tot la morgă o să fie, i-am spus asta încercând să schimb subiectul. Nu mi-a plăcut niciodată să vorbesc despre mine laudativ, nici să ies în evidenţă. „The spotlight” te orbeşte şi nu mai vezi cine e cu tine sau cine e împotriva ta. Nu mai vezi nici indiciile când lumina e prea puternică şi nu mai rezolvi nimic. Victor opri girofarul şi, ca un tânăr de treabă ce era, m-a lăsat să îmi continui lectura.

noname story

Inca nu i-am dat un nume. Acesta e doar un posibil inceput. Ca orice poveste, dupa ce ai adunat o parte din idei, te pui si scri. De obicei incepi cu inceputul. Azi m-am supus obiceiului.

Va rog sa comentati, sa va spuneti parerea, sa adaugati daca vreti la poveste, sa schimbati, sa criticati, sa distrugeti, sa desfiintati, sa elogiati, sa adorati, sa faceti ce vreti voi cu textul. Sunt nerabdator sa vad ce va place si ce nu. Poate ma ajutati si cu un nume.

Dintr-o dorinta de a nu epuiza  cititorul (:P) tot ce am scris pana acum am sa impart in pagini. Asa ca in acest post gasiti prima pagina dintr-o poveste care a inceput cu ideile de aici.

Pagina 1

Când a sunat telefonul eram prins în citirea sumbrelor povestiri din volumul lui E.A. Poe şi eram chiar la povestea al cărei nume îl poartă volumul: “Prăbuşirea casei Usher”. O poveste gotică, întunecată, ciudată, iar finalul aproape că îmi dădea fiori. Nu am apucat să ştiu ce şoptea frenetic Usher, că lectura mi-a fost întreruptă de soneria stridentă a celularului de pe birou. Era târziu. Ceasul de pe telefon arăta ora trei şi patruzeci şi două de minute. Într-adevăr o oră extrem de târzie. Apoi m-am gândit, sau poate extrem de matinală pentru cel ce mă sună. Şi chiar aşa era, o oră matinală pentru inspectorul Victor de la omucideri, care a fost trezit de un telefon de la secţie. Avuse loc o crimă . Comandantul departamentului presupuse că cele trei zile de concediu mi-au fost suficiente şi că m-am refăcut destul încât să pot intra direct în pâine, fără urări de bun venit sau întrebări de faţădă de genul: ce mai faci, cum eşti. Ştiţi dumneavoastră. Aşa că am făcut un duş extrem de rapid, mi-am aruncat pijamalele, pe care le-am purtat de care trei zile nu m-am despărţit nici zi, nici noapte, în coşul cu rufe, mi-am pus volumul de povestiri în ghiozdan, ghiozdanul pe umăr şi am ieşit. În douăzeci de minute eram la locul crimei, iar Victor cu o faţă ursuză mă întâmpină, în faţa imobilului, un bloc cu patru etaje de pe strada Şaizeci, vechi de pe vremea comunismului, cu o cafea slabă, dar aburindă. Am urcat la etajul trei printre feţe somnoroase, halate şi pijamale, copii pe jumătate adormiţi, locatari cuprinşi de o spaimă incertă. Se treziră în urma unei împuşcături. Era uşor să îţi dai seama unde avusese loc crima, făcând abstracţie de cei doi poliţişti care dormeau în picioare în faţa uşii apartamentului treizeci şi şase. Cunosc bine structura şi planul acestor apartamente, ba chiar şi zona. Am locuit mai bine de douăzeci de ani într-un apartament identic în tinereţe. Cadavrul se găsea în baie în cadă. „Head-shot”, a spus un puştan în uniformă. I se părea amuzant. Probabil avea impresia că totul era un joc extrem de realist pe calculator. Dar i-am dat dreptate. Era un head-shot perfect. Nu mai văzusem aşa ceva de când cu lunetistul nebun de acum vreo şapte ani. Cel care îşi împuşca victimile, alese pe criterii bine stabilite de mintea lui psihopată. Îi împuşca de la câteva sute de metri direct în mijlocul frunţii. Şi în cazul acesta era vorba de un profesionist. Glonţul trecuse prin cutia craniană şi toată mixtura aceea de materie cenuşie, sânge şi ieşise pe cealaltă parte oprindu-se în marginea căzii de fontă. Moartea survenise instantaneu. Aşa aveau să spună medicii legişti cel mai probabil. Apa sângerie era încă dezmorţită. Victor m-a asigurat cu vorbirea lui nechezată, că nu a trecut nici măcar o oră de la apelul făcut poliţiei şi până în clipa de faţă. Între timp a ajuns şi medicul legist, un anume Grigore, mic şi îndesat, cu ochelari cu dioptri mari şi o musteaţă căruntă, deasă, plină de firimituri. Nu erau prea multe de declarat. Moarte prin împuşcare. Decesul a survenit în urma penetrării lobului frontal şi exitul glonţului prin hipotalamus. Era nevoie de o precizie şi o stabilitate incredibilă pentru o astfel de împuşcătură. Decedatul era un tânăr de aproximativ 20 de ani, păr brunet, ochi verzi, puţin mai înalt de un metru şaptezeci.

Am ieşit din apartament cu gustul amar al cafelei lipit de cerul gurii. Victor, acum ce facem? Nimic. Mergem acasă şi ne întâlnim pe la opt la birou. O să trimită şeful pe doi dintre băieţi să interogheze vecinii. Până când se întorc ei tu recuperzi cu formularele. Da, bine, am zis eu dând plictisit din mână. Am aruncat paharul de plastic într-un tomberon din preajmă, apoi am urcat în maşină şi mi-am zis să merg să dorm măcar câteva ore. Dar mai întâi am terminat povestea tragică a lui Usher şi abia apoi m-am întins în pat. Ceasul a sunat mult prea repede. Era şapte şi cinci minute. Aveam impresia că abia închisem ochii iar acum trebuia să mă trezesc. M-am coborât anevoie din pat şi m-am pregătit să merg la birou.

Later edit: am rezolvat cu verbele acelea greoaie. sper ca le-am rezolvat pe toate si am reformulat unele fraze care erau prea incalcite.