noname story - pagina 10 si un mic concurs

De multe ori ca sa reusim sa ducem la sfarsit un lucru avem nevoie de o motivatie. Pe mine ma motiveaza comentariile, criticile, discutiile pro sau contra cu voi.

Pe voi ce ma motiveaza?

Uite la ce m-am gandit! Pentru ca nu reusesc nici cum sa gasesc un nume pentru povestea aceasta facem un concurs. Cel care imi va oferi un nume potrivit pentru poveste va castiga o poveste intre 6 si 10 pagini scrisa special pentru el/ea de catre mine :) sau daca el/ea nu doreste povestea cu semnatura mea, poveste unica pe care nu o voi publica niciodata si asupra careia ii vor reveni mare parte din drepturi, atunci ii voi oferi o carte, cumparata de la anticariat (sunt sarac :P cei care ma cunosc stiu). Ce spuneti? It's a deal?

Recapitulez: e simplu. cel/cea care gaseste cel mai tare nume pentru povestea aceasta a mea primeste ca premiu fie o alta poveste scrisa de mine special pentru el/ea sau o carte. 

Astept comentariile voastre.

Pagina 10

-         - Sora mea nu-mi mai răspunde la telefon, nici ai mei. Şi nu ştiu de ce. Nu am bani să merg până acasă sau cel puţin până undeva aproape să văd ce se întâmplă. De ce nu am furat ceva bani sau de ce nu am cerut de la Roxa nu ştiu

-       - Penultimul exit a fost mai lung ca de obicei. Nu-mi dau seama de ce.

-     -  În ultima săptămână am avut impresia mereu că sunt urmărit. Roxa mi-a confirmat că era un număr extrem de mare de rătăciţi care se învârteau peste tot prin jur. Roxa e genul acela de persoană care vede fantome dacă vreţi să-i spuneţi aşa. Nu e nebună şi nu vorbeşte cu oricine despre asta. E o fată minunată şi îmi pare rău că nu am terminat să îi proiectez casa. Are nişte idei care se plasează în imediata apropiere a genialului şi a ridicolului.

Divaghez. Dar ce altceva poate fi mai relevant decât faptul că hipersensibilitatea cu care simţea orice adiere când eram ieşit din trup, azi-noapte nu mi-a folosit la nimic. De obicei, la cea mai mică mişcare tresar şi sufletul îmi intră instantaneu în trup, dar acum nu s-a întâmplat nimic din toate acestea. Nu am simţit nimic. Nu am ştiut nimic. Când m-am trezit eram mort şi tot ce am putut să văd a fost umbra cuiva ieşind din baie.

02:34, 02:33, 02:32, 02:31, 02:30, 02:29. Timpul aproape mi-a expirat. Îmi pare rău pentru detectivul în al cărui trup sunt, dar se pare că psihicul lui a cedat. Încă de la apartament am reuşit să intru uşor în el. Faptul că am putut să o mângâi pe Roxa o ultimă dată şi să stau lângă ea...

Ce ar mai trebui să scriu? Cum să aflu cine este ucigaşul meu? Aş vrea să am o modalitate de a mă răzbuna pe el... Sper că Victor va fi bine. Sufletul lui pare distrus. Se învârte în jurul meu ca un nebun fără ţintă. Ah. Nu vreau să dispar, nu vreau să mor... 00:06, 00:05, 00:04, 00:03, 00:02, 00:01, 00:00.

 ***

Am găsit cele câteva pagini acoperite de un scris mărunt, exact, drept, cu p-uri, t-uri, l-uri, b-uri, g-uri subţiri şi lungi, pe birou sub un cub rubik. Nu era scrisul lui Victor. Câţiva paşi mai încolo era geamul spart, nici măcar deschis, iar la cincisprezece metri mai jos, trupul contorsionat al lui Victor, plin de sânge. Am împachetat hârtia şi am pus-o în buzunar. Era oare posibil aşa ceva? Transfer de suflete? Gândul mi-a zburat imediat la Hoţul de trupuri a lui Anne Rice. Mi se părea cel puţin ciudată situaţia. Aveam impresia că trăiam într-o poveste şi eu eram doar un biet personaj care poate, prin mila scriitorului, va reuşi să dezlege misterul care se îngroşa în jurul meu. Acesta era cuvântul potrivit – mister. Deşi părea o bucată de ficţiune, scrisoare îmi dădea câteva piste destul de interesante. Şi prima persoană cu care doream să vorbesc era George. Roxana ştia cu siguranţă despre care George era vorba. L-am lăsat pe Paul la faţa locului să se ocupe de restul detaliilor, şi oricât eram de afectat de moartea colegului meu, gândul îmi era mai puternic prins în cuvintele scrisorii pe care o aveam în buzunar: „umbre a.m. şi umbre p.m.”, „exit”, „rătăciţi”, „Seers”, „suflete care poseadă alte trupuri în timp ce trupurile lor bine mersi stau relaxate în cadă”. M-am gândit apoi că ar trebui să iau lista cu conştinţele lui Radu şi să îi verific pe toţi. Cu siguranţă găseam şi adresa tipului acela Costel pe acolo. Dar apoi m-am răzgândit şi am realizat şocat că doream să o văd pe Roxana. Oare eram şi eu posedat cum fusese bietul Victor. Mi-am amintit de Victor şi mi-a părut rău că gândurile mele rămâneau atât de puţin asupra tragediei lui.

Noname story, inca o pagina - pagina 8

Sper ca aceasta pagina sa explice cateva lucruri si o mare parte din ideea de la care a pornit tot textul. Nu in totalitate binenteles, dar intr-o oarecare masura. Apropo, finalul acela cu "twist" l-am pierdut pe undeva si nu mai stiu cum era :)) daca aveti propuneri va rog.

Pagina 8

***

Când m-am trezit în dimineaţa de şapte noiembrie aveam o durere surdă în urechea dreaptă. Nu ştiu de unde. Când m-am trezit în următoarea dimineaţă eram mort. Nici moartea asta nu ştiu de unde a venit.

Când mi-am deschis ochii am văzut o umbră în mişcare cu colţul ochiului. Privirea îmi era înceţoşată şi am realizat că mă simt extrem de uşor. Mi-am zis că baia îmi făcuse bine, dar apoi m-am speriat pentru că apa începea să se roşească. Am dat să mă ridic şi am plutit afară din cadă. Era ceva uimitor. Instantaneu am realizat că sunt o umbră, iar undeva în zona hipotalamusul meu, nu a celui din cadă care eram tot eu, doar că aveam o gaură în cap, un ceas electronic ticăi. 23:59:58, 23:59:57, 23:59:56, 23:59:55, 23:59:54, 23:59:53, 23:59:52, 23:59:51, 23:59:50, 23:59:49, 23:59:48. Mi-a luat cam zece secunde să îmi dau seama că afişajul digital îmi arăta timpul rămas pe pământ şi pur şi simplu sub formă de umbră. Poate că înainte de toate ar trebui să vă explic ce înseamnă conceptul de umbră. Deşi timpul mă presează, am să încerc să fiu cât mai succinct posibil. Umbrele sunt suflete rătăcitoare. Suflete fără trup, cu un timp limitat de viaţă şi cu un spaţiu limitat de mişcare. Timpul şi spaţiul diferă în funcţie de umbră sau de suflet, şi de starea fizică a trupului. Umbrele se pot clasifica în două categorii. Clasificarea nu am făcut-o eu ci un tip, un cercetător al cărui nume nu mi-l aduc aminte şi nu are importanţă. Există umbre ante-mortem şi post-mortem. Poate o definiţie a umbrelor ar fi utilă. Umbrele sunt sufletele care pot părăsi trupul, atât timp cât acesta este încă în viaţă. Ah, ar fi atât de multe de explicat şi atât de puţin timp.

Umbrele a.m. sunt limitate în deplasarea în spaţiu şi timp şi condiţionate de o serie de factori. Umbrele p.m. sunt umbrele ale căror trup a murit în timp ce sufletul era plecat la plimbare. De unde ştiu lucrurile acestea? Din pură observaţie. De-a lungul anilor am avut de-a face cu tot felul de oameni şi de umbre şi observaţia m-a ajutat să îmi perfecţionez acest talent dacă pot să îi zic aşa de a pleca doar cu sufletul la plimbare. Plimbarea de cele mai multe ori găsindu-şi finalitatea într-un alt trup.

Prima oară când am realizat ce se întâmplă, deşi sunt sigur că invonlutar am făcut lucrul acesta pe toată perioada copilăriei, aveam şaisprezece ani şi venisem de la liceu, iar după ce am mâncat m-am decis că o baie caldă ar fi ideală ca să mă relaxez şi să-mi alung gândurile morbide. Pe atunci eram un adolescent retras, depresiv, naiv. Când am intrat în cadă am avut impresia că intru în pielea unui alt om. Fiori mici mă treceau pe fiecare porţiune a corpului care era acoperită de apă, ca şi când ceva se dezlipea de mine şi am căzut parcă într-un fel de visare semiconştientă şi parcă zburam pe deasupra casei în care locuiau, peste grădină, la vecinul în casă, am văzut-o pe fiica acestuia de aceeaşi vârstă cu mine în bucătărie mâncând dintr-un bol cereale cu lapte, îmbrăcată doar cu un maieu şi o pereche de pantaloni scurţi, ţinând în mâna stângă telecomanda de la televizorul ce se găsea pe frigider, schimbând din două în două secunde canalul. Frigiderul scotea un bâzâit deruntant, iar de undeva din casă se auzea o maşină de spălat hurducăind. M-am apropiat de fată şi brusc m-am trezit. Auzisem cheia răsucindu-se în uşă şi am sărit din starea mea de visare. Ceea ce credeam atunci că e stare de visare.

o alta perspectiva a sacrificiului

n.a.: a se citi pe îndelete

Faţa zbârcită, de prea mult timp ce a trecut pe lângă el, sprâncenele groase, cenuşii, acoperindu-i privirea, părul lung, barba lungă, toate îţi lăsau impresia unui bunic foarte bătrân. Un bunic care se plimbă cu nepoţii lui, care râde şi se bucură de tinereţea celor din jur fără pic de invidie sau de ipocrizie, un bunic care e fericit când nepoţii lui sunt fericiţi, şi îi ia în spate şi se plimbă cu ei, le cumpără dulciuri pe ascuns, face conspiraţii cu ei şi planuri de care părinţii nu ar trebui să aibe habar. Dar buza roşie, răsfrântă în spaimă, privirea ce i-a explodat în disperare, chipul descompus de durere, picurii săraţi ce curg fără să se mai oprească, ce curg pe haine, pe barbă, pe nori, pe cer, printre ridurile feţei inundând cu durere toate catacombele unui suflet îmbătrânit, îl fac acum să arate ca unul din acei bătrâni singuri, ce nu mai au voinţă să lupte, şi se lasă pradă bolilor, singurătăţii, angoaselor, nefericirii, idioţeniei, neînţelegând lumea, nevrâd să o înţeleagă, fiind incapabil să mai trăiască şi totuşi ducându-şi zilele în aşteptarea a ceva. Cel mai probabil moartea.

Dar acest bătrân despre care vă vorbesc nu este unul din aceia, pentru că el ştie, că ceea ce i-a provocat această deznădejde, această groază, îşi are reversul. Privii în jur şi îi văzu pe ceilalţi 23 de bătrâni, privii cei 4 heruvimi, şi toată mulţimea de îngerii care era înmărmurită, tăcerea vuind prin tot universul. Căzu şi el în genunchi, chiar dacă ştia finalul, chiar dacă ştia rezultatul. Dar spectacolul era prea grotesc, prea crud, prea ireal, prea josnic… îşi întoarse privirea spre tron şi, pentru o clipă doar, avu impresia că lumina ce izvorea din tronul de slavă a Lui, scăzu în intensitate…

Trebuie să întrerup aici firul povestirii pentru cei care o să vadă aici mai mult decât este şi trebuie să mă explic. NU este blasfemie, NU pretind în nici un fel că cerul ar fi aşa sau că aşa s-ar fi întâmplat, deşi este posibil. Dacă o să luaţi textul de faţă ca şi ficţiune şi o să căutaţi adâncimea lui nu malurile mâloase pe care unii (presupus) au aruncat gunoaie o să înţelegeţi altfel lucrurile. Totul în cele din urmă se rezumă la perspectivă. În fapt asta şi este textul de faţă: o altă perspectivă.

Fiul celui preaînalt era batjocorit, scuipat, biciuit, înjurat, denigrat, bătut, lovit, condamnat şi judecat, hulit, dispreţuit, străpuns, sleit de puteri, cu trupul zdrobit de lovituri de bici, de coroana de spini, rănile deschise, de cuiele ce i-au perforat braţele şi picioarele, jignit până la renegare de propria lui creaţie.

Şi cerul urmărea această scenă de prost gust îngrozit. Dumnezeu murea de mâinile creaţiei Lui…

Nu voi continua descrierea evenimentelor ce s-au petrecut în cer, nici expresia de pe faţa bătrânului când l-a văzut pe Fiul lui Dumnezeu dându-si ultima suflare, nici extazul bucuriei când El a înviat… pentru că… poate nu mai am cuvinte… sau nu mai vreau, poate nu mai are rost… poate nu ştiu ce să mai scriu sau… nu mai am imaginaţie, dar nimic din toate acestea nu mai contează, nu? Atât timp cât Ioan 11:50.

Cititorul perfect

Care e visul oricărui scriitor? Cea mai mare şi cea mai adâncă dorinţă a lui? Să găsească cititorul perfect. Veţi spune că nu există aşa ceva. Că e imposibil. Absurd. Ireal. Fantastic. Poate. Dar din întâmplare, aşa cum se întâmplă în toate romanele bune, l-am întâlnit. Poate că ar trebui ca înainte să vă expun situaţia, circumstanţa în care s-a întâmplat, ar trebui să încep prin a vă da câteva detalii despre ziua aceea vrednică de memorat. Asta pentru că, poate, unii dintre voi, veţi găsi explicaţii, căi ascunse, mici profeţii, simboluri care într-un fel sau altul ar explica întâlnirea noastră. Eu de la bun început vă spun că a fost pură întâmplare, dar de dragul vostru, al cititorilor şi al celorlalţi scriitori care pentru câteva minute v-aţi transformat în cititori avizi, vă voi expune o parte din ceea ce cred că aţi putea considera semnificativ pentru acea zi.

Era cam ora 6 dimineaţa când m-am trezit. Martie. O zi de vineri. Era răcoare. Puţin înnorat. Nimic ieşit din comun pentru cerul nostru. Am mâncat o omletă făcută din 2 ouă, şî am băut o cană de ceai. Cred că era muşeţel. Oricum avea mult zahăr în el aşa cum îmi place. Bagajul îmi era pregătit aşa că la 6 şi 20 am ieşit pe uşa apartamentului meu de la etajul 2. ştiu că era 6 şi 20 pentru că mereu când ies din casă privesc ceasul de deasupra uşii ce dă înspre camera mea. Am coborât toate cele 38 de scări până jos şi am ieşit din casa scării. De aici până la gară a fost o plimbare simplă. Sau cum să o numesc… fără evenimente. Oraşul abia acum se trezea la viaţă. Am trecut de benzinărie, de farmacie, am luat-o la un moment dat printre blocuri pe scurtătură ca să ajung mai repede, să fiu în timp să prind trenul de 7 şi 20. Poate totuşi s-a întâmplat ceva interesant pe drum. Aproape de gară, era să uit de această întâmplare, lângă un container de gunoi stătea un bărbat, cam la vreo 50 de ani, dar ce arăta mult mai bătrân probabil datorită alcoolului. L-am privit pentru o clipă şi în acelaşi moment mi-a întors o privire arzătoare. S-a ridicat în picioare s-a apropiat de mine şi mi-a şoptit cu o voce nepământească: “eşti viu?” I-am răspuns că da. “Nu ai 2 ţigări?” şi vru să mă ia de braţ. M-am ferit şi am plecat, şi din mers i-am strigat că nu. Am urcat în tren cu 2 minute înainte ca acesta să plece. Până în Jibou, adică aproximativ 32 de minute de mers cu trenul, nu s-a întâmplat chiar nimic spectaculos. Singur, cu mine însumi în compartiment. Plictiseală. M-am pus să citesc ceva, dar după primele 2 pagini am renunţat. Eram dezgustat de tot. Din compartimentul celălalt se auzeau zgomote cel puţin suspecte: râsete, ah-uri, şoapte, apoi ţipăte de bucurie, aplauze; aveam impresia că acolo are loc o întreagă piesă de teatru. De câteva ori am avut intenţia să mă ridic să merg să văd ce se întâmplă, dar nu m-am putut mişca din loc. Am stat în continuare amorţit de plictiseală. În Jibou am coborât şi am aşteptat cu privirea ţintă spre nord trenul următor. Venea din est. Am urcat, mi-am găsit locul, mi-am pus bagajul deasupra şi m-am aşezat la geam. Atunci l-am văzut pentru prima oară. Un tip oarecum şters, la vreo 30 de ani, poate mai mult sau mai puţin, plus, minus 10 ani. Era blond închis cu oarecare nuanţă de roşcat, purta ochelari simpli, dioptri foarte mici, o pereche simplă de blugi, şi o cămaşă scoasă din pantalon. Avea o plasă în mâna dreaptă, o geantă de voiaj neagră pe umărul stâng şi în mâna stângă o carte. Apoi privirea mi-a fost atrasă de tip care privea foarte speriat în jur. Ca un criminal când îi e frică să nu fie prins şi simte pericolul prin preajmă. După câteva minute (2 cel mai probabil) doi ofiţeri de poliţie l-au luat pe sus. Nu ştiu de ce s-a uitat direct spre mine ca şi cum eu l-aş fi dat de gol. Avea atâta ură în privire şi dorinţă de răzbunare încât nu mi-am putut desprinde ochii de pe chipul său. Abia când cineva a trântit uşa am tresărit şi m-am întors să văd cine intră. Era tipul nostru care încă avea cartea în mână. Se aşeză fără să zică nimic. Bagajele şi le aruncă într-o parte a banchetei fără să se uite măcar la ele. Trenul porni.

“Bună ziua!”. Şi el îngâimă ceva ce semăna cu un bună ziua. Ochii îi erau aţintiţi în carte.

Acum am avut ocazia să îl studiez atent. De fapt era brunet, avea ochii mari căprui-verzui, un chip brăzdat de riduri, fiind foarte concentrate la ceea ce citea. Mâini lungi, puţin stângace, degete lungi, blugii aveau o ruptură în partea dreaptă, sub buzunar, ruptură cum se fac din cauza celularului. Materialul se uzează ca mai apoi încet, încet să cedeze. În picioare avea o pereche de tenişi vechi, negri. Nimic nu îl distra, nimic nu îl făcea să îşi ridice ochii din carte. Era total cucerit de ceea ce citea. Nici intrarea controlorului nu îl disturbase. Îi întinse mecanic acestuia biletul, fără să privească dincolo de marginile cărţii. Deja trecuse cam o jumătate de oră. Sau poate 20 de minute? Aveam de gând să îmi along cumva plictiseala şi cea mai uşoară modalitate era să intru în vorbă cu vecinul meu de compartiment, cititorul înrăit.

“Îi o carte interesantă…”. “Da… foarte interesantă.” Linişte. Abia acum am observat că ce citea el era de fapt cartea mea. Ţinea în mână cartea scrisă de mine. (Da am uitat să vă dau acest mic amănunt, sunt şi eu la rândul meu scriitor. Am publicat doar 12 cărţi, din care 10 romane, o antologie de poezii şi una de eseuri. Sunt doar detalii… Premiul scriitorilor l-am luat de 4 ori, 4 ani la rand. Şi alte câteva premii minore. Ca un făcut cartea ce o citea era cea nominalizată pentru premiul Nobel pentru literatură.)

“ştiţi că eu am scris cartea aceasta?” l-am întrebat eu încercând din nou să scap de plictiseală. “Felicitări”. Atât. Nici nu ridicase privirea spre mine. I-am cercetat faţa din nou. Avea cearcăne adânci.

“Nu aţi dormit de ceva timp… nu sunteţi obosit?”.

“Ba da… puţin… dar… nu am timp. Trebuie să citesc.” Spuse aceste cuvinte binenţeles cu ochii afundaţi în carte.

“De cât timp nu aţi mai dormit?”

“De câţiva ani.”

“Cam câţi mai exact?”

“De acum 8 ani.” Am înţeles. Exact de când am publicat prima carte. Acest om citea şi recitea în continuu cărţile mele… mânca cu ochii în carte, făcea duş cu o mână ţinând cartea, îşi cumpără biletele cu ochii în carte… parcă şi mâna îi luase forma coperţii. Acest lucru mă înfioră. Mi-am întors privirea de la el, şi mi-au căzut ochii pe geanta de voiaj. Fermuarul era tras. Avea toate cărţile mele în ea. Eram stupefiat. M-am ridicat şi am vrut să ies. El mă ignora complet. Nu ştiu cum m-am întors şi m-am trezit pe podea, am dat cu capul şi m-am trezit.

Eram în Zalău deja. Cititorul meu, la propriu şi la figurat, dispăruse. Aerul era proaspăt şi cerul foarte înnorat.

“O să plouă.” Mi-am zis.

Dushul, alocatia si poshtashul

Cea mai recentă statistică din 1932, spune că 73,86 % dintre bărbaţi şi 90,98 % dintre femei cântă în baie, în timp ce fac dush. Poate vă întrebaţi de ce am săpat după această statistică derizorie. Păi îmi trebuia o introducere, un ceva, o chestie de început de care să leg ceea ce i s-a întâmplat C… Era cât p-aci să îi spun numele. Pentru că nu vrea să fie identificată o să îi spun “Cumnata”.

Cumnata mea a trecut printr-o experienţă terifiantă, pentru ea. Într-o zi (cred că azi) vine liniştită de la treburile ei, şi îşi propune să se relaxeze făcând un duş. Zis şi făcut. Prosopul pe umăr şi la duş. În urma întregului ritual de pregătire pentru duş, ritual lung şi sofisticat, misterios, intrigant, şi binenţeles refuzat novicilor, profanilor, Cumnata intră sub duş pentru ceremonia cea mare. Ceremonie ce îi oferă linişte sufletească şi ‘inner peace’ şi pe deasupra o împlinire mentală incromprehensibilă. Pe scurt, după ce îşi drege vocea o dă pe cântat. Şi cântă din toţi plămânii (cred ca are vreo 5) şi din ficaţi, inimă, rinichi, stomac, neuroni, pancreas, vezică, măduva spinării… ce mai, cântă cu toată fiinţa. Trece strofa, vine refrenul, strofa a doua, refrenul şi când să ajungă la climaxul, la punctul suprem, la extazul final al notei celei mai înalte, când să atingă acest ‘paramount’ al piesei, cineva bate în uşa de la baie.

Cumnata se opreşte din cântat intrigată, dar nu neliniştită - picurii de apă o protejau de spaimă – şi întreabă în timp ce îşi limpezea părul:

“Cine-i?”

La care se aude o voce de bariton, puţin răguşită şi plictisită:

“Poştaşul.”

Cumnata în acest moment încremeneşte. La fel fac şi picurii de apă, şi spuma, şi gelul pentru duş, baia trece în atemporalitate.

“V-am adus alocaţia.” Rosteşte pe acelaşi ton plictisit poştaşul.

Cumnata mea răsuflă în sfârşit uşurată:

“Lăsaţi-o pe masă.” După care se apucă din nou de cântat.

Întâmplarea nu a avut repercursiuni grave, ci doar lasă urme adânci de mister în mintea mea. Poştaşul a bătut de 2 ori în uşa de la baie? Chiar era poştaşul? Ce cânta cumnata mea? Apa era caldă, fierbinte, sau dezmoriţită? Sau rece? Ce şampon foloseşte. Oare Poştaşul a intrat pentru că ia plăcut de vocea cumnatei? Oare o să mai revină? Şi multe alte întrebări… dacă aveţi voi ceva răspunsuri vă rog să mă ajutaţi şi pe mine.

p.S.: Mulţumesc Doamne că îi bine Cumnata mea.

Partea 2 din 2

Gabi se trezi dimineaţă cu o stare de nelinişte. Mereu avea impresia că era privită. Toate i se păreau străine. Patul, cearceafurile, perdelele, geamurile, oraşul, străzile, tavanul, rama oglinzii, toate erau cumva aduse din imaginaţia altcuiva şi existau doar ca să o irite pe ea, să îi dea o stare de discomfort. Se uită pe calendarul de pe birou şi văzând data îşi zise că trebuie să îi vină ciclul şi cu siguranţă de aceea era aşa de aiurită de cu dimineaţă. Forţă un zâmbet în oglindă, dar nu îi reuşi decât o schimonosire ce o sperie. Se uită mai atentă la chipul ei şi realiză că pupilele îi erau foate dilatate, iar pielea feţei i se decojea ca şi cum ai curăţa ouă fierte. Îşi întoarse privirea scârbită, dar nu foarte uimită. În cameră era beznă deşi acum câteva clipe razele soarelui luminaseră foarte puternic încăperea. “îmi trebuie o cafea.” Se îndreptă spre locul unde ştia că e uşa, dar acolo nu era decât un perete dintr-o văruiala verzui-închis. Mângâie peretele uimită de căldura ce o emana şi de fineţea lui la atingere. Avu impresia pentru moment că mângâia pielea fină a unui copil. Îşi lipi obrazul de perete şi auzi un scâncet ca şi de copil nou născut dincolo de ţesutul din ce în ce mai moale. Scâncetul se transforma tot mai mult, şi realiză că de fapt aude oameni discutând, dar cuvintele lor se auzeau înfundat. Privi în jur şi nu mai văzu altceva decât un corp diform în poziţie fetală ce plutea alături de ea cu cordonul ombilical înfăşurat în jurul gâtului. Se sperie de ochii dilataţi, mâinile încă neformate, de capul mare şi albicios. Urmări mersul cordonului ombilical prin care vedea curgând o substanţă cărămizie extrem de fluidă. Într-un anumit punct cordonul se bifurca, un capăt pierzându-se într-un cer negru, iar celălalt capăt terminându-se în zona buricului ei. Îşi privi mâinile care erau acum la fel de lipsite de formă ca şi ale celuilalt. Îl privi din nou pe celălalt şi în ochii larg deschişi îi văzu viitorul. Nu îi veni să creadă. Era Fidas. Un sunet îngrozitor de puternic şi strident îi învălui auzul.

Teodora se trezi la sunetul ceasului deşteptător terifiată de visul pe care îl avuse. Se spălă, se îmbrăcă, apoi mâncă, îşi luă ghiozdanul şi ieşi asigurându-se că închise uşa. Era cam ora 7:30, mama plecase devreme la lucru, iar tatăl plecase şi el cam de vreo 2 luni la lucru. Visul îi încurcase toate gândurile. Dacă vedea un copil pe stradă imediat îi venea în minte imaginea fetusului, dacă trecea pe lângă un perete verde abia îşi putea stăpâni dorinţa de a-l atinge doar ca să se convingă că nu e ca şi peretele din vis. Se opri în staţie lângă stâlp şi aştepta maşina ce avea să o ducă la şcoală. Abia când urcă în autobus şi după ce uşile acestuia se închiseră îşi dădu seama că din peisaj lipsea Gabriela. Cum se putea aşa ceva? Cum de nu se întâlniseră? Cum de uitase complet de ea? Se simţea ruşinată şi obrajii îi ardeau. Taxiul în care se afla era oprit la semafor, şoferul dormea cu capul pe volan. Încercă să îl trezească, dar acesta doar mormăi câteva înjurături pe sub mustaţa stufoasă şi îşi întoarse capul în cealaltă parte. Teodora privi pe geam şi îi văzu pe Gabriela şi Fidas stând faţă în faţă în mijlocul intersecţiei, ca două statui într-un parc. Maşinile făceau un zgomot infernal. Teodora se repezi spre ei. Începu să plouă infernal. Ploua cu picuri acizi ce dezintegrau asfaltul, maşinile, oamenii. Fidas şi Gabriela se topiră şi ei. Teodora rămase singură. Închise ochii şi începu să plângă ca un copil mic. Când se linişti, epuizată deschise ochii şi se trezi în banca ei, şi alături de ea nu era Gabriela aşa cum s-ar fi aşteptat ci tatăl ei. El îi zâmbi. Vru să îl întrebe atâtea lucruri, dar el îi puse degetul arătător pe buze. Apoi îi îndreptă privirea spre afară. Era o seară superbă. Iar fi plăcut să fie alături de Fidas sau de Gabriela, dar era singură faţă în faţă cu splendoarea apusului de soare. În jurul ei se ridicară schele de lemn ce înconjurau piloni de metal. Între pilonii de fier crescură ziduri de cărămidă, cu spaţii goale pentru ferestre, apoi apăru tencuiala, vopseaua, ramele ferestrelor din lemn vopsite în alb, apoi geamuri cu câte un X pe ele. X-ul dispăru şi rămase doar soarele ce cobora încet dincolo de orizont. În jurul Teodorei blocul şi apartamentul în care crescuse se recompunea de la sine, atom cu atom, moleculă cu moleculă, celulă cu celulă, cărămidă cu cărămidă. Acum era pe patul ei. Se gândea la singurătate, la Gabriela şi Fidas care au părăsit-o, care s-au topit. Se întinse sub cuvertură şi adormi visând că îl visează pe Fidas care era cu Grabiela, iar ea singură dormea şi visa că era cu Fidas.

Fidas nu închise un ochi restul nopţii. Visul îl tulbură. Încerca să înţeleagă ceva din el, dar nu putea să desluşească nimic. De ce o visase pe Gabriela? De ce o visase pe Teodora? De unde ştia atât de bine cum arăta camera, sau cum arăta tatăl ei Teodorei? Totul era prea ciudat. Printre toate gândurile trebui să recunoască faptul că îi plăcuse ceea ce visase. Pe la 5 dimineaţa obosit de atâta incertitudine şi de amalganul de sentimente ce se năştea în el de fiecare dată când în mintea lui prindea viaţă chipul Gabrielei sau Teodorei, se ridică şi îşi porni calculatorul. Winamp – “When I look at the stars”. Se întinse înapoi în pat. Dar cu spaimă realiză că nu era singur în pat. Se întoarse să vadă cine e şi o văzu pe Teodora ghemuită sub pătură, exact cum o văzuse în vis. Se şterse la ochi şi îşi zise că aşa ceva nu este posibil. Visa. Trebuia să viseze. Când îşi deschise ochii din nou nu mai era nimeni lângă el în pat. Era 6:30. Se ridică şi făcu un duş, apoi plecă la şcoală. În staţie o văzu pe Teodora singură în autobusul care tocmai pleca; realiză că Gabriela nu era cu ea, aşa că fără să ştie de ce alergă să o caute pe străzile aglomerate ale Bucureştilor. O găsi în mijlocul unei intersecţii. Acolo unde îi văzuse Teodora pe amândoi. Ploaia începu. Teodora ieşi din maşină şi alergă spre ei, cu faţa palidă, speriată. Fidas realiză că nu el şi Gabriela aveau să dispară ci Teodora. Tramvaiul era prea aproape. Accidentul nu mai putea fi evitat.

Gabriela sări din pat cu un ţipăt, udă leoarcă şi tremurând. Era sigură că i se întâmplase ceva Teodorei. Era foarte neliniştită, iar tulburarea o cuprinse şi mai tare când nu se întâlniră în staţie. Nici la şcoală. Era o zi ratată, plictisitoare, obositoare, lungă, prea luminoasă, prea gălăgioasă. Până seara nu reuşise să dea de ea. A doua zi trecu la fel. Simţi că înnebuneşte. Îi era un dor nebuneşte de ea. Nu realiza că Teodora de bună voie se retrase din peisaj înţelegând că Fidas nu avea cum să le iubească pe amândouă. Dragoste de copilă. A patra zi Gabriela se întâlni cu Fidas. Îl văzu de departe şi merse direct la el, îl luă de mână şi îl trase de lângă prietenii lui. Vroia să îl distrugă, era furioasă, supărată, singură. O pierduse pe Teodora şi se temea să nu fie pentru totdeauna, pentru că avea nevoie de firea ei calmă, timidă, ruşinoasă, şi din nu ştiu ce motiv credea că Fidas e de vină. Dar când îl privi în ochi uită tot. Rătăcii în ochii lui mari ca ai fetusului din vis şi nu îşi mai găsea drumul înapoi. Roşise.
- Gabi? Eşti bine?
- Teodora. Şopti ea.
- Poftim?
- Mă cheamă Teodora.
Fidas zâmbi. Îşi aduse aminte de toate surprizele ce le făcuse ea pentru el în
ultimul an. Versurile scrise pe bancă, acadeaua, o dată ea vorbi cu profesoara să îl scutească de la ultima oră ca să poată merge împreună la un concert; apoi atitudinile ei mereu schimbătoare: când foarte amabilă şi zâmbitoare, când supărată pe el pentru că nu o privise aşa cum îşi imagina ea că ar trebui să o privească. Acesta era şi motivul pentru care o plăcea. Rămaseră o clipă tăcuţi privindu-se în ochi, ea încă ţinându-l strâns de încheietură.
- Gabi Teo...
- Da?
- Poţi să îmi dai drumul când vrei.
- Poate nu vreau.
Şi îi zâmbi.

Imediat inainte de a fi fost

Nu mă simt bine în pielea asta. Parcă până mai ieri aveam un alt corp. Mă simt ciudat. Nu pot să-mi măsor mişcările, mereu bruschez, nu pot să apreciez distanţele, aud înfundat, privesc mereu aiurea, ochii nu-mi ascultă indicaţiile de a privi în stânga sau în dreapta se uită fix în lumină. Mâinile... să nu mai vorbesc. Parcă ar fi ţintuite în pământ. Cel puţin pot să îmi dau seama că stau culcat. Picioarele nu mi le simt. Oricum la ce mi-ar folosi acum? La ce îmi foloseşte tot corpul ăsta ce îl am, dacă nu mă pot folosi de el? Nu ştiu ce s-a întâmplat. Nu ştiu cum am ajuns în starea asta. Crede-mă sunt la fel de curios ca şi tine. De unde ştiu că eşti curios? Păi pur şi simplu aşa se întâmplă. Când începi să citeşti o carte şi găseşti personajul principal (în cazul de faţă - eu) într-o situaţie suspectă, într-un anumit loc, fără să vrei se naşte o cât de mică curiozitate legată de modul cum a ajuns personajul în acea situaţie, circumstanţă etc.. Ţi-aş spune cu drag cum am ajuns să nu îmi dau seama dacă tocmai am suferit un transplant de creier sau dacă mi s-a întâmplat una din acele schimburi transcedentale de trupuri cum este scris prin unele cărţi sau dacă poate am avut un accident sau dacă poate pur şi simplu am murit şi sunt în sala de aşteptare. Nu ştiu. Îmi pare rău.

Am cam început-o cu stângul pentru un personaj principal. Nici amintiri nu am. Devine stresantă starea asta de semitrezie sau ce o fi. Atât ştiu: că mă cheamă M. Şi că respir. Trăiesc (cred ).

Da! Asta ar fi o soluţie plauzibilă. Am murit şi sunt tocmai în momentul când sufletul se desprinde de trup. Nu se prea grăbeşte. Of. Şi lumina asta albă de deasupra mă orbeşte. De unde ştiu că e albă? Asta mă întreb şi eu. Pur şi simplu ştiu. Ceva e evident că nu e în regulă. Ce e albul de fapt? Pieptul se ridică şi coboară încet. Ceva mişcă acolo. Ar trebui să-mi fie oare frică? Mi-e frig la picioare. În fine. E alb peste tot şi eu nu mă simt bine în trupul ăsta.

Cineva tocmai a trântit o uşă. Hai măh nu fiţi aşa... cum de unde ştiu că era o uşă dacă nici nu ştiu ce e albul? De unde să ştiu eu? Eu vă zic doar ce ştiu. Mulţumiţi-vă cu situaţia şi nu mai fiţi aşa impertineţi. Şi dacă tot staţi aşa degeaba încercaţi şi voi cu mintea aia a voastră să găsiţi o solutie pentru mine. Că doar de aia v-o dat Dumnezău minte. Să o folosiţi. Rămăsesem la uşa trântită. Apropo. Până v-am ţinut morală o domn’şoară brunetă, cu ochi roşi-aprinşi (la propriu) s-a apropiat de mine. Cică îşi mişcă muşchii ce înconjoară marginile unui orificiu scoţând ceva sunete, da’ cum am urechile astea înfundate nu înţeleg ce spune, şi nici privirea nu mă tare ajută. Tocmai s-a aşezat la capul meu. Mă privişte. Cică duios. De unde ştiu? Păi aşa a zis ea. Şi uite ce a mai zis:

„Te privesc duios dragul meu. Îmi pare atât de rău. Ştiu că nu trebuia să se termine aşa.”

Da, aud mai bine. Se pare că am murit. Chiar văd mai bine. Orificiul ăla e de fapt nasul, îi lipseşte osciorul sau ligamentul despărţitor şi strănută aproape incontinuu. Ciudată femeie. Hai măh! Acuma sunteţi voi ridicoli. Cum de unde ştiu că-i femeie? Păi o văd. Şi nu-i greu să îţi dai seama că e femeie. Cum să fie un travestit? Gata! Vă bate-ţi joc de mine. Imaginaţi-vă că e femeie şi gata.

„Dar nu am ştiu cum altfel să termin piesa aia blestemată”

Deci nu am murit. Ar trebui să mă bucur cred. Parcă mi se dezmorţesc picioarele şi simt aşa o greaţă şi o durere ce mi se mişcă prin stomac. Era vorba de o piesă de teatru. Oare de ce piesă e vorba?

„Ştiu cât te-ai chinuit să iasă totul cum trebuie, şi îmi pare atât de rău. Chiar îmi pare rău. Nu ştiu cum să fac, şi nu ştiu dacă mă vei putea ierta vreodată.”

Uită-te la ea frumuşica. Cum să nu o ierţi. Ce ar fi putut să facă? Să mă facă de râs în faţa unui public numeros? Să plagieze piesa mea şi să îi schimbe finalul? Aş vrea să îi spun că o iert să nu îşi mai facă atâtea probleme, dar nu pot să vorbesc. Parcă mi-i umflată şi amorţită toată faţa. Lumina nu mai e aşa albă ca şi la început.

„Ştiu cât de preţioasă era piesa asta pentru tine. Şi ştiu că vroiai să io dai ei aşa ca un semn de apreciere. Toată lumea ar fi admirat gestul tău.”

Chiar aşa de bun nu cred că sunt. Care ea? Acum mai degrabă e întunecos. Şi tremur. În orice caz sunt o persoană cu o inimă nobilă. Un asemenea gest... să dedic o piesă de teatru unei femei. Cel mai probabil iubitei mele.

„Însă ea nici nu l-ar fi observat.”

Eh! Cum să nu.

„Te rog să mă ierţi. Chiar dacă încă nu a început.”

E prea frig. E rece de tot. Tremur ca... Nu ştiu ca ce tremur, dar tremur rău de tot. Aud din nou o uşă trântită. Miroase a peşte stricat. Iar începeţi cu întrebările? Ce? Voi nu ştiţi cum miroase peştele stricat?

„Ce tot îndrugi acolo femeie proastă? Iar visezi să îţi faci plodu’ mare artist? Handicapatul ăsta ce mai e? Pictor? Poet? Hai zi! Că-s curios.”

Nu mai prea pot respira. Ceva stopează fluxul normal de aer să pătrundă în plămânii.

„Scriitor dragă. Scriitor.”

Are ceva umed în ochi. Celălalt râde în hohote. Eu respir din ce în ce mai greu. Dar cel putin pot să îmi mişc mâinile. Le flutur prin aer. Nu mai râde. Capul îmi vâjâie.

„Bine. Dacă ai terminat cu visatul şti ce trebuie să faci. Mă duc până în cameră să prind sportu’ şi vin ‘napoi. Să cureţi mizeria asta.”

Iar o uşă trântită.

„Uite ce vânăt eşti. Te-ai umflat tot. Iartă-mă că nu ai mai scris piesa aia. Iartă-mă că nu ai mai apucat să o dedici iubitei tale, şi iartă-mă că i-aş fi modificat finalul. Iartă-mă micuţul meu scriitoraş. Iartă-mă.”

Hehe. M-am prins. Şi ea m-a prins tot mai tare de gât. Strânsoare e tot mai puternică. Nu mai respir. Pietul nu se mai mişcă. Acum e noapte. Nu mai întrebi de unde ştiu? Îţi pare rău? Nu te prea cred. Pentru că în fapt te amuză.

Iar o uşă trântită.

„Ai terminat cu ologu ală a tău? Oricum ţi-o zis doctorul că o să fie şi olog şi retardat. Nu ştiu de ce l-ai mai născut. Te încăpăţânezi să visezi.”

Partea 1 din 2

Stăteau amândouă întinse pe iarba moale şi crudă în locul lor obişnuit, fiecare având câte o cască în ureche, ascultând şi lăsându-se transpuse de rock-ul din căşti: “When I look at the stars…”. Se ţineau de mână în timp ce priveau absorbite şi surâzătoare cerul împânzit de miliarde de constelaţii, stele, galaxii. Se priveau ochi în ochi cu Universul, privirile lor reflectându-se în miliardele de lumi, şi miliardele de lumii în ochii lor.

De când se cunoscură [să tot fii fost începutul lumii când Dumnezeu a şoptit sau a a strigat înfricoşător de puternic: “să fie”; sau poate când primii doi atomi s-au izbit unul de celălalt declanşând o reacţie în lanţ de explozii, implozii, transformări, reduceri de masă, metamorfoze la nivel protonal, ce au dus la apariţia stelelor nova şi supernova, a planetelor, a sateliţilor, a cometelor, a vidului şi a vieţii care atunci pentru prima dată a tras puternic aer în piept] în fiecare vară veneau seara pe acest deal de la marginea Bucureştilor, se aşezau ca şi acum, întinse pe spate, ţinându-se de mână şi zeci de minute admirau cerul unind punctele, mov, verzi ca de smarald, albastre, argintii, de pe cer, obţinând cele mai ciudate creaturi cărora le inventau nume caraghioase de care apoi râdeau cu poftă.

Seara aceasta însă era diferită. Fiecare avea ceva de spus celeilalte, dar se temeau atât de tare ca acel ceva să nu le strice prietenia. De fapt dacă nu-şi vor vorbi prietenia lor se va sfârşi aici. Dar frica de zgomotul produs, de efectul cuvintelor, de o idee absurdă a amplificării sunetului ca o sentinţă dată de un judecător nemilos, le obliga la tăcere.

“When I look at the stars...”.

Cred că este de datoria mea să vi le prezint pe cele două tinere femei. Pentru că ele chiar merită o prezentare şi poate chiar şi câteva detalii ce vor să clarifice anumite presupoziţii ce ar putea apărea pe parcurs în mintea cititorului.

Gabriela şi Teodora sunt cele mai bune prietene ce au existat vreodată pe această planetă aflată într-un colţ de galaxie, într-un colţ de univers. Însă un lucru ciudat de curios, unii ar numi acest lucru coincidenţă, eu îl numesc doar un alt argument în favoarea prieteniei lor, este faptul că sunt născute în acelaşi an, lună, zi, chiar şi aceeaşi oră. Au chiar acelaşi nume de familie şi seamănă ca două picături de apă. Nu sunt gemene. Nu au fost despărţite la naştere şi nu s-au regăsit după ani de zile. Sunt pur şi simplu două persoane diferite care seamănă. Cum se poate naşte o pereche de gemeni care nu seamănă deloc între ei, de ce nu s-ar putea naşte din părinţi diferiţi două persoane care să arate identic din punct de vedere fizic? Probabilitatea este extrem de mică, 10^-20? Poate şi mai mică, dar totuşi s-a întâmplat. Cam acum aproximativ 17 ani s-au născut aceste două fete cu ochii căprui, păr negru, cu acelaşi semn în formă de flutere pe omoplatul stâng, cu aceeaşi sclipire în ochi. Bineţeles că societatea le-a modelat diferit. Şi diferenţa ce a apărut în caracterul lor a contribuit foarte mult la întărirea prieteniei lor.

Teodora	Gabriela
Timidă Zâmbitoare Îi place mult să citească Ordonată Tăcută Modestă în ceea ce îmbracă Îi plac sucurile naturale Pasionată de scris Îi plac culorile maro şi galben Punctuală Indecisă aproape în toate Iubeşte ceaiul de tei	Îndrăzneaţă Râde mereu Preferă filmele Haosul e domeniul ei Extrem de vorbăreaţă Mereu şochează prin îmbrăcăminte Cola – apa vieţii Dependentă de arta fotografică şi cinematografie Preferă culorile puternice, contrastele, dar toate cu gust Sfertul academic e prea devreme Mereu sigură pe ce vrea şi acţionează în consecinţă Vinul fiert cu scorţişoară o a doua iubire

Lista ar putea continua, însă mă opresc aici pentru că sunt sigur că v-aţi făcut o idee despre ele. Însă poate lucrurile şi mai importante sunt asemănările dintre ele: dependenţa reciprocă, dragostea pentru ciocolată, şi faptul că iubesc...

11 august. Orizontul este pictat în sânge; cerul e de un albastru închis, aproape negru, luminat ici colo de sclipiri îndrăneţe de diverse culori, particule împrăştiate dintr-un curcubeu. Verdele ierbi abia mai poate fi receptat de celulele bastonaşe din interiorul globului ocular. Undeva în partea dreaptă se pot vedea câteva case cu lumina aprinsă în bucătăria improvizată, mai în depărtare blocuri gri, ridicate ca şi nişte muşuroaie în care mişună copii, bătrâni, şomeri, prostituate, politicieni, criminali, oameni înalţi, scunzi, graşi, rahitici, bulimici, diabetici, canceroşi, vegetarieni, creştini, budişti, păcătoşi, eretici, diavoli, îngeri, fiecare dintre ei dumnezeu în mica lui cutie. Toţi înghesuiţi sub un cer blasfemiator de frumos. Doar Gabriela şi Teodora departe de muşuroaie, departe şi de cer. Singura legătură între cele două.

Teodora deschise gura vrând să spună ceva, dar imediat se răzgândi şi rămase tăcută cu gura întredeschisă. Gabriela îşi întoarse capul prinvind-o din profil.

- Vrei să spui ceva, Teo?

- Mmm... Nu ştiu...

- Cred că îmi place de Fidas.

Şi ca şi cum nu ar fi auzit-o pe Gabriela, poate nici nu o auzise, sau poate îi

confundase vocea cu vocea din mintea ei, Teodora repetă:

- Cred că îmi place de Fidas.

Rămaseră tăcute, una privindu-se în ochii cerului, iar cealaltă în chipul prietenei

ei.

- Nici nu se putea să fie altfel. Râse Gabriela.

- Da. E amuzant. Ar fi trebuit să ne dăm seama că dacă uneia i se întâmplă ceva

şi celeilalte i se va întâmpla la fel.

Şi restul serii şi-l petrecură vorbind despre Fidas, desenându-i chipul printre stele

apoi imaginându-şi scenarii care mai de care mai amuzante. Era miezul nopţii. Coborâră dealul pline de emoţie şi teamă gândindu-se la cearta cu părinţii ce avea să urmeze. Restul vacanţei trecu pe nesimţite, împărţită între plictiseala statului în casă din cauza caniculei şi serile petrecute pe deal, printre stele, în viitor, printre vise.

el...

Mă ard ochii. Văd totul puţin roşiatic cu o oarecare tentă de infraroşu. Se întâmplă lucruri ciudate cu mine. Gelu pleacă. Odense… nici nu ştiu de ce am rostit numele acestui oraş cu nostalgie. Poate pentru că pleacă.

Printre aburi de fum Gelu arată ca un bătrân înţelept. Zâmbeşte calm, spune printre rotocoale de Malboro “Lol”, şi viaţa merge, trece mai departe, la fel ca şi moartea. Le cunoaşte pe amândouă, prietene bune între ele. Fac pariuri, concursuri, dar Gelu le ştie şmecheriile. Când e plictisit le zâmbeşte dispreţuitor, îşi termină cafeaua, stinge ţigara şi pleacă. Pleacă la Odense.

Gelu e poet. Nu cum cred alţii, nu în cuvinte, ci tocmai prin ce nu spune. Gelu e şi boem şi îl preţuiesc pentru asta. Nu o ştie. Nu ştie că îl preţuiesc.

Are privirea obosită; e obosit. E ca şi un copil într-o carapace de broască ţestoasă uriaşă, toată lovită, îndoită, găurită. Gelu supravieţuieşte. E liber.

Gelu vorbeşte despre el la persoana a treia. Dedublarea aceasta îl face filosof. Filosoful din Odense. Gelu pleacă în Odense.

Vinişoare roşiatice se extind şi îmi acoperă toată suprafaţa albă a ochiului. Am febră. Ochii îmi ard. Îi închid şi simt cum căldura de pe cornee se transmite pe interiorul ploapelor. Şi Gelu pleacă.

N.A.: pentru prietenul meu Gelu

Sarutul

Soare mult afară. Foarte mult. Te îneci în atâta soare. Eu în schimb mă plimb pe străzi brambura. Mă uit în vitrine. Mă opresc, admir, critic, merg mai departe. Nimic special, doar o adiere proaspătă de primăvară. Fără miros de flori, ci doar miros de iarbă crudă. Ca şi cum ai fi în mijlocul unui câmp verde. Deschizi ochii şi eşti uimit de traficul intens de pe câmpul tău cu verde.

Mă uit din nou prin vitrine. Pe la jumătatea Blvd. Bucureşti aproape de intersecţia cu Unirii, mă opresc în faţa galeriei de artă: tema expoziţiei “Sărutul”. Intru. Câteva nuduri indescifrabile, vreo două picturi cu nuduri aurii ale unor femei fără cap pictate din spate, un chip de femeie între două bucăţi muşcate de măr, doi bărbaţi cu o barbă aspră desenaţi cu carioca sărutându-se sub sigla: IUBEŞTEŢ APROAPELE. Ale desene indescifrabile, mult prea abstracte pentru o minte primăvăratică ca şi a mea. Ies la fel cum am intrat, curios.

Singurul lucru la care mă duce gândul e visul pe care l-am avut dimineaţă. Două perechi de buze se unesc; la început tachinându-se, apoi contopindu-se total, amestecându-se, pierzându-se într-un sărut nerăsuflat. Două guri ce se căutau una pe cealaltă oarbe, disperate, nesătule.

Pe unul din păreţii galeriei se găsea o inimă aurie mare, cam de 1 metru. Un kitch. Am un gust acrişor în gură. Să fie de la visul de dimineaţă?

Cea cu masca

Râsete, glume, priviri furişate, muzică în boxele bâzâitoare, zgomot mult, cola pe bord, semnalizare la stânga, capul înspre dreapta, acceleraţia la podea, un ultim zâmbet, un microbus alb şi… timpul s-a oprit. Picurii de ploaie au rămas suspendaţi, cuvintele blocate în laringe, gândurile adunate în neuroni, ochii aţintiţi în sus, doar mintea mea fuge dintr-o parte în alta, procesează tot fără încetare, apropierea imperceptibilă a microbusului, urma de apă ce se scurge pe parbriz, celelalte maşini, trecătorii…linişte… şi apoi a apărut ea. Da ea. Nu ea cea pe care o iubesc, nici ea cea care a murit de mult, nu ea cea care va fi, ci ea. În carne şi oase. Ea, moartea. S-a oprit în dreptul meu, şi a zâmbit. Aşa cred. Cel puţin schimonoseala de pe masca ce o avea pe faţă mi s-a părut un zâmbet. Nu am văzut nici o lumină albă, nici nu mi-am văzut filmul vieţii ruland prin faţa ochilor. Ci am văzut-o pe ea. O femeie tânără, îmbrăcată într-un sac de culoarea cenuşei, de culoarea cerului. Mâinile goale îi era de marmură albă. Faţa acoperită cu o mască ce lăsa să se vadă puţin din gură şi partea stângă a bărbiei ascutite. Buze palide, ochi verzi îngheţaţi. Părul argintiu în care se reflecta întreaga lume, şi în care puteai să vezi istoria omenirii în imagini de mărimea unui atom, ba nu al unui proton, dar cu atât mai mult le puteai vedea mai bine, mai clar. S-a oprit în dreptul meu. Mâna i-a trecut prin geam(ca si cum acesta nici nu ar exista) şi mi-a mângâiat faţa. O mângâiere caldă, protectoare, liniştitoare. Atingerea zilei de mâine. Apoi a dispărut, iar în următoarele momente totul, încet, încet, a revenit la normal. Am observat cum microbusul a intrat din plin în uşa mea, şi am simţit cum întreaga maşină se îndoaie şi se strânge de durere în jurul punctului de impact, oglinda s-a spart în mii de particule de sticlă ce o reflectau pe ea, cea care dispăruse. Apoi zgomotul ca o explozie în urechi. Scârţâit de frâne, metal îndoit, geamuri sparte, ţipăte de spaimă.

Ce faci când ajungi să te întâlneşti faţă în faţă cu ea? Îi zâmbeşti înapoi. Tragi maşina avariată pe dreapta, dai declaraţii, plăteşti amenzi, primeşti 3 puncte penalizare, mergi acasă şi te întinzi în pat, tragi cuvertura peste tine şi stai în linişte încercând să ghiceşti al cui e chipul ascuns sub mască.

Shhhh... it's a SECRET

Sper sa aveti rabdare sa cititi pana in capat... si da era sa uit sa dai play la piesa cat timp o cititi. chiar merita si piesa si textul ;)



Draperiile mari dintr-un material de o culoare sângerie nu lăsau ca lumina soarelui ce strălucea deja puternic să pătrundă în camera. Aşa că dormitorul lor era încă sub protecţia nopţii. Patul mare din lemn masiv, învelit la rândul lui într-o pânză roşiatică dar transparentă era luminat doar de patru lumânări mari aflate la cele patru colţuri ale patului. Dacă am da la o parte perdeaua cărămizie am găsi îmbrăţişati sub o plapumă din mătase fină cu broderii de fir auriu şi roşiatic, un bărbat şi o femeie, ce arată mult mai tineri decât adevărata lor vârstă. Poate vă întrebaţi cum au ajuns cei doi acolo, sau dacă sunt căsătoriţi, sau dacă sunt amanţi. Sunt sigur că mintea unora dintre voi a luat-o deja razna şi inventează diferite scenarii, chiar începând cu noapte ce a trecut, noapte care şi-au petrecut-o tot în acest pat. Dar pentru cei cu o imaginaţie debordantă ţin să vă dau următorul detaliu: sunt mai reci ca gheaţa, trupurile lor sunt vinete, şi da… nu mai respiră. După cum va concluziona şi detectivul ce va intra în acest dormitor cam peste vreo douăzeci de minute aproximativ, au fost otrăviţi. Într-o casă aşa de mare, un adevărat “mansion”, poate o să vi se pară drept o curiozitate că sunt angajaţi doar patru persoane: bucătăreasa, care locuieşte într-o anexă a casei, o cameră mică, dar confortabilă, o cameristă, fiica bucătăresei care locuieşte împreună cu ea, dar care atunci când stăpânii sunt plecaţi îşi invită iubitul (un cărăuş din portul din apropiere, băiat bine făcut, oţelit de greutăţile vieţii, dar nespus de frumos ca un fel de compensaţie pentru greutăţile prin care a trecut de când s-a năcut, dar să nu deviem prea tare, băiatul e prea tâmp totuşi să comită o crimă) şi îşi petrec nopţile îmbătaţi de dragoste, murdărind aşternuturile preţioase şi desfătându-se în luxul stăpânilor ei; apoi ar mai fi şoferul care este şi mecanic: un bătrânel cam la vreo şaptezeci de ani, fără păr pe cap, dar cu o musteaţă stufoasă ce îi acoperă buza de sus în totalitate şi parţial şi pe ce de jos, cu o vedere agilă, şi o loialitate greu încercată dar nepătată; şi nu în ultimul rand majordomul. Un tip înalt, cam la treizeci de ani cu o privire vicleană, mereu având în gură fie o vorbă siropoasă fie una tăioasă, după seama celui cu care vorbea. Mereu era îmbrăcat în negru, frac, cămaşă, vestă, pantaloni, ciorapi, pantofi, cravată, musteaţă, ochi, sprâncene, toate negre. Îi plăcea să umble aranjat, mereu proaspăt ras, mereu mirosind a trandafiri, aşa încât foarte multe ori fu confundat cu stăpânul casei. Îi plăcea când se întâmpla acest lucru, ba chiar ajuta la dezvoltarea confuziei. În fine. Un om avid de putere. Obsedat, ba chiar posedat de ea.
Cred că aţi vrea să ştiţi câteceva şi despre cei doi proaspăţi decedaţi. Păi să vedem... El e un bărbat aproape de douăzeci şi cinci de ani, dar nu arată mai în vârstă de optusprezece ani. Ea la fel. Amândoi erau extremi de bogaţi, şi la fel de neglijenţi cu bogăţia lor. Crescuseră fără părinţi, şi ajunseră să se cunoască abia cu o săptămână înainte de “tragica lor moarte” cum avea să scrie pe prima pagină a fiecărui ziar din micuţul port al mării Nordului. Detectivul deja a terminat cu analizarea circumstanţelor şi a trecut la interogarea angajaţilor. Nimic interesant, bucatăreasa ştia de prezenţa lor doar prin faptul că primea ordin să pregătească mâncare pentru stăpân şi oaspeţi. Camerista fu cea care îi descoperise şi care chemase poliţia. Era prea speriată ca să vorbească aşa că detectivul o lăsă să se mai liniştească. Majordomul era prea încurcat ca să spună ceva. Nu ştia ce să facă. Să se bucure pentru că avea să moştenească o bună parte (aşa credea el) din “mansion” sau să plângă moartea stăpânului lui. Şoferul fu cel mai calm şi cel mai necooperant. Nu scosese un cuvânt. Îl privi mereu pe detectiv cu un fel de ură în ochii, privire care îl stingherea şi îl făcea să nu se simtă bine în prezenţa lui. Nu reuşi să scoată nici măcar cum îl cheamă. Bătrânul era un mormânt sigilat. Dacă ştia ceva era clar că nu avea de gând să spună nimic.
Să îi lăsăm pe detectiv şi pe suspecţii lui, pentru că toţi înafară de bucătăreasă se găseau momentan pe lista suspecţilor, şi să ne întoarcem cu vreo opt zile înainte de “crunta dublă crimă, de pe strada ‘Third Day’s Grace’” sau după cum îi spuneau localnicii, Grace Street.
Stăpânul casei se plimba pe faleză, când deodată auzi un ţipăt ascuţit. Îşi întoarse capul dar nu văzu pe nimeni. Apoi auzi un strigăt după ajutor. Fugi grăbit spre locul de unde se auzea sunetul şi acolo salvă viaţa unei persoane îmbrăcată într-o rochie, albă, cu decolteu dantelat, dar sfâşiată pe alocuri. Alunecase şi era cât pe aici să cadă în mare de la o înălţime de douăzeci de metri. Îmi vine greu să îi tot spun stăpânul casei, dar ştiu că nu ar fi vrut ca numele să îi apară prin vreo carte, mereu a dorit să îşi păstreze anonimatul de aceea îi voi spune doar A. de la anonim. A. nu a aşteptat scuze, nici măcar nu a lăsat un cuvânt să iasă din gura celei salvate. A sărutat-o şi a dus-o la el acasă. Şi da de o săptămână, cum deja probabil a aflat şi detectivul ce o interoga pe cameristă, care sub privirile blânzi ale detectivului îşi revenise devenind tot mai roşie pe măsură ce vorbea, ei nu mai ieşiră din cameră.
“Nu intram decât să le duc de mâncare dimineaţa, de fapt pe la ora unsprezece, şi seara pe la ora opt. Doar la ora cinci mai băteam la uşă să întreb dacă doresc ceai. Era unsprezece trecut, pentru că mama întârziase cu pregătitul mâncării, ştiţi cum e, e în vârstă şi nu mai are aceeaşi forţă ca şi la douăzeci de ani. Am ajuns în cameră pe la unsprezece şi douăzeci. Şi i-am găsit aşa. Vineţi, îmbrăţişati, Domnul A. îmbrăţişând-o, şi cu buzele lipite de fruntea domnişoarei...” Nu mai conta ce spunea camerista. Încurca faptele sau poate minţea. Pentru că ceea ce văzuse detectivul era domnişoara ce îl strângea pe bărbat în braţe şi avea buzele lipite de fruntea lui, nu invers.

“To tell a long story short” şi ca să vă stric hazul şi să anulez suspansul am să vă zic direct ce s-a întâmplat. Nu e o nuvelă cu tentă poliţistă e doar o provocare de a vă pune imaginaţia la lucru. El era de fapt o ea şi ea era de fapt el. Aţi înţeles nu? Stăpânul era de fapt stăpână, dar care pentru a putea impune respect se îmbrăca în bărbat, iar domnişoara era de fapt un travestit, o rudă exilată a stăpânei, pentru că era considerat nebun. De aici şi diferenţa dintre ce spuse camerista care le văzuse doar chipurile, dar detectivul le văzuse şi trupurile. Toate aceastea fuseseră elucidate de către şofer, care se duse direct la detectiv şi îi puse în mâini două foi. Una era contractul şoferului cu domnul/doamna A. semnat în sânge şi clauza principală era că avea să păstreze orice secret 24 de ore până moartea lor. Cealaltă coală era scrisoarea celor doi de rămas bun încredinţată în mâna şoferului la câteva ore după ce îi adusese pe cei doi la”mansion”. Se otrăviseră.

Vă las pe voi să găsiţi motive mai mult sau mai puţin plauzibile pentru acest caz. Pentru mine e momentul să mă retrag, să dau draperiile acestea la o parte şi să trăiesc ca şi un cărăuş în port alături de iubita mea camerista acelui “mansion”. De fapt acum stăm doar noi împreună într-un mic apartament aproape de faleza unde ne-am cunoscut. Sacrificii trebuie făcute pentru a putea trăi în linişte şi fericire. Bogăţii trebuie date la o parte, împrăştiate, şi chiar vieţi trebuie au trebuit oferite pentru obţinerea vieţii noastre.

Semnat M.

Laptop

Stăm amândoi ascunşi în canapeaua moale ce pare să ne înghită. Privim cu cearcăne şi ochi grei ecranul din faţa noastră, dar nu îl vedem. Ci vedem prin el. Vedem perechi de picioare acoperite cu pantoloni de blugi, cu fuste de mătase până la genunchi, pantaloni de stofă, de bumbac; picioare încălţate cu şlapi albaştri, pantofi maro, tenişi, cizme cu toc înalt şi subţire: “really intense”. Schiţăm câte un zâmbet ce ca şi o coincidenţă se potriveşte cu ceea ce vedem. E amuzant. Eu mă gândesc la tine, la faptul că eşti atât de aproape încât pot să îţi simt pieptul ridicându-se şi coborând din nou într-un rimt uşor, cald. E amuzant modul în care zâmbeşti, în care îţi apar în colţul stâng o gropiţă. Ochii ţi se furişează în pe lângă ecranul din faţa noastră şi nu mai zâmbeşti, rămâi de piatră, intangibilă, solidificată, o statue perfectă de piatră. îmi întorc capul să te privesc mai bine şi revii la normal eşti aceaşi, ai acelaşi zâmbet, aceeaşi privire albastră şi binevoitoare, chiar jucăuşă. Aş vrea să te ating să mă asigur că tu eşti, dar mă tem. Da! O recunosc cu voce tare în mintea mea, mă ridic pe vârful unui munte şi strig la lună cum fac lupii: Mă tem! Dacă atingerea mea te va pulveriza? Însă în acel moment înţeleg că sunt doar o imagine, căde fapt ecranul la care noi privim este privit de cineva din exterior, noi suntem în interiorul lui, actori într-un film în care nu putem să ieşim din limitele scenariului. Îl am lângă mine. Spune că cei doi actori, adică noi doi, trebuie să stăm unul lângă celălalt şi fără să ne atingem (niciodată) să privim la ecranul din faţă şi să zâmbim. Acestea sunt rolurile noastre. Însă cu indicaţiile regizorale din mine ce fac? Întotdeauna am cedat presiunilor din exterior. O fac din nou. Stăm amândoi ascunşi în canapeaua moale ce pare să ne înghită. Privim cu cearcăne şi ochi grei ecranul din faţa noastră...

n.a.: scris sub influenta "REM" de mircea cartarescu,

07 ian. '37

Stau cu cutia de lapte lângă mine. E un moft ce mi-l permit, o mică obsesie. Stau pe scaun, privesc concentrat pe geam încercând parcă să descifrez ceva în noaptea de afară. De fapt încerc să înţeleg ceva din noaptea din înăuntru. E ceva acolo ce trebuie descifrat, trebuie scos la lumina monitorului ce se găseşte înaintea mea. Trebuie. Trebuie. Trebuie. Tot ce urmează este scris pentru tine. Da. Exact pentru tine. Fiecare punct, fiecare virgulă, fiecare cuvânt, propoziţie, frază, gând, amintire, sentiment.
Iau o înghiţitură de lapte. Strâmb puţin din nas ca şi când aş bea o băutură spirtoasă. Mă amuză mereu gestul. Poate de asta îl şi fac. Îmi aduce aminte de copilărie. Şi laptele, şi gestul. Simt o oarecare nostalgie după momentele când jucam şotron în faţa blocului. Pe atunci nu aveam altă preocupare decât găsirea unei pietre plate care atunci când o aruncai sa nu iasă din pătratele desenate cu creta pe asfaltul trotuarului. Acum nu mi se pare deloc greu să arunc o piatră, orice piatră într-un pătrat găsit la o oarecare distanţă şi să rămână acolo. Atunci aveai nevoie de o adevărată îndemânare, talent, şi chiar providenţă divină. Mi se pare atât de ciudat şi în acelaşi timp atât de minunat modul în care percepeam lumea, tot ce era în jurul meu, timpul, cerul, distanţele cu alţi ochii. Toate păreau exagerat de mari. Păreau infinite. Ţin minte că drumul până la bunica mi se părea enorm, şi simţeam nevoia de pregătiri serioase înainte de a merge pe la ea. Treceau 15 minute şi ajungeam, însă pentru mine parcă treceau ore întregi. O zi ţinea cât patru. O săptămână cât un an, luna care urma era infinit de departe, nici nu mă puteam gândi la ea atât de 'far away' mi se părea. Nu puteam să fac planuri pe durată mai lungă. Nici acum nu pot cu toate că timpul s-a scurtat considerabil de mult,aproape în fiecare clipă mă găsesc în criză de timp. Oare crizele acestea nu se pot trata? Nu există ceva medicamente care să atenueze aceste crize? Nu sunt doctori specialişti în tratarea timpului? Timpul e doar o altă boală, dar care avansează constant şi nu se poate vindeca, nici măcar nu poate stagna. Singura soluţie e să fii conştient de avansarea lui şi să te resemnezi. Nu prea poţi să recuperezi timpul pierdut, dar merită, chiar merită să încerci. Spun multe lucruri. Şi trebuie să recunosc că îmi place să filosofesc. Mereu mă iau cu vorba şi uit să te întreb măcar ce mai faci. Deci ce mai faci? Nu aştept răspuns. Ştiu că nu te grăbeşti să mi-l dai. Şi asta mă linişteşte pentru că mi-e frică de răspunsuri. Mi-e frică şi să pun întrebări. Ziceam că rândurile acestea sunt pentru tine. Am minţit. Sunt pentru mine. Încerc să mă definesc, să mă înţeleg. Ştiu că pare o stupizenie, dar chiar sunt unele lucruri pe care le fac şi nu ştiu de ce le fac. Poate din bravură, sau martirism, sau un orgoliu camuflat în bunătate, sau poate din prostie, inconştienţă, sau poate le fac pur şi simplu fără un motiv anume, din instinct, din simplitate. Nu mă cunosc, şi nu mă înţeleg deplin. Şi totuşi simt nevoia de o trasare a conturului meu pentru a şti în ce linii mă mişc. O încercuirea a persoanei mele, exact cum vedem în filme, când ajunge poliţia la locul crimei şi trasează cu cretă, cred, poziţia victimei. Acum doar studiez detaliile crimei. Încerc să îmi cunosc motivaţiile, speranţele, visele şi sufletul. Apoi urmează autopsia.
Încă o înghiţitură de lapte ca să îmi revin. Sper să nu cad în macabru. E destulă literatură îmbibată cu frică şi apă cu sare, pete de sânge, relaţii eşuate.
Îi admir pe cei care scriu despre vise împlinite, care au curajul să arate şi ‘happy endurile’.

... (continuare)

Cei doi nu se sinchisiră de intrarea celuilalt. Îşi continuară jocul.

Hainele îi deveniseră prea strâmte, sau prea largi, gulerul cămăşii îl incomoda, bluza pe care stătea cu capul îi irita obrazul, podeaua era prea lipicioasă, pantofii îi erau prea mari, pantalonii prea aspri, manşeta prea lungă, respiraţia celui de lângă el mult prea puternică, zgomotul roţilor devenise infernal, chiar şi vocea subţire din compartimentul vecin era acum una baritonală sau poate era alta. Stătea totuşi nemişcat, înfricat că la cea mai mică mişcare zgomotele şi toate iritaţiile s-ar fi amplificat şi mai mult. Uşor îşi deschise buzele şi lăsă ca aerul să îi iasă încet din plămâni:

-Andreea.

Timpul se opri în loc. Toate iritarea dispăru, la fel şi toate sunetele. O tăcere neagră, parcă prevestitoare se aşezase peste cei din compartiment. Mirosurile se anulaseră la fel ca toate sunetele. Totul era suspendat în inexistenţă. Şi încet, ca şi cum o ceaţă s-ar ridica totul revenea la normal. Ceilalţi călători îl priveau cu o oarecare curiozitate.

-Ne cunoaştem? Sparse tăcerea vocea melodică a ei.

-Binenţeles. Replică cel care încă avea impertinenţa să stea cu ochii închişi, denotând un aer de aroganţă. O ştia şi el, dar o prefera în schimbul... com... în schimbul expresiei lui obişnuite. Vocea îi era răguşită. Probabil datorită aerului tare de munte pe care îl respirase timp de aproape două săptămâni. Trecuseră deja două ierni de când se plimbaseră de mână pe străzile întortocheate, înguste, ascunse în zăpadă. Străzile erau slab luminate. Ei erau îmbrăcaţi foarte gros. Nopţile erau extrem de friguroase. Dar întotdeauna când cerul era senin o luau încet, la braţ prin pădure până într-un mic luminiş ştiut doar de ei doi. Acolo se întindeau pe spate şi priveau cerul. Îşi făceau planuri de viitor, le scriau în zăpadă, se bulgăreau cu bucuria unui copil, râdeau şi apoi cădeau obosiţi pe spate unul lângă altul.

„Mi-ar place să devin scriitoare. Să scriu o carte comercială care să îmi aducă faimă, recunoaştere şi, binenţeles, bani. Şi cu bani aceia să pot să stau într-o cabană la munte, şi să nu îmi fac griji de nimic. Doar să citesc, să scriu cărţi cu adevărat valoroase, să te iubesc, să te strâng în braţe, să ne pierdem prin pădurile din apropiere, să avem şi doi câini. Pentru că ştiu că îţi plac câinii. Şi nimeni să nu ne tulbure liniştea. Să trăim singuri. Autosuficienţi.” Visa mereu cu ochii deschişi deşi ştia că nu va fi aşa, nimic nu o împiedica să viseze. Pentru el totul era ceva de basm. Probabil acesta era motivul pentru care se reîntoarse în scurta lui vacanţă acasă. Cu toate că nu putu să se plimbe în voie prin pădure. Dar zăpada moale de sub picioare, aerul proaspăt îi erau suficiente pentru a-i astâmpăra o sete produsă de amintiri ce îi reveneau în ultima vreme tot mai des în minte. Şi ce ciudat. Era în acelaşi tren cu ea. În acelaşi compartiment. Respirau acelaşi aer îmbâcsit, stăteau la doar doi paşi distanţă.

-Aş putea să ştiu de unde? Vorbea calm, rece.

Nu se poate să nu ştie. Era prea de tot. Doar petrecură un an de zile împreună până plecă ea la facultate. Se joacă doar. La fel cum o făcea când venea în fugă şi îl luă de mână trăgându-l după ea zicând că este urmărită de câţiva indivizi suspecţi. Ştia că nu e nimic adevărat din ce spunea. Dar se lăsa prins în jocul ei. Şi inventa şi el obstacole pe care le treceau împreună. Da. E doar un joc.

-De la facultate, minţi el, am fost colegi un an.

-Scuză-mă dacă nu te mai ţin minte, dar şti cum e într-un campus cum e cel de la T. când ai într-o grupă 30 de colegi, e cam greu să ţi minte care...

-Facultatea din B. nu T.. o întrerupse cu o oarecare timiditate. De ce minţise. Se prefăcea că nu îl cunoaşte, apoi minţea legat de locul unde şi-a terminat facultatea. Poate...

-M-am transferat în anul doi la T.

Discuţia rămase în aer. El îşi întoarse capul spre geamul din exterior, mereu cu ochii închişi. Nu mai avea chef de acest joc aşa că renunţă. Poate întradevăr uitase sau poate nu era ea. Dar vocea, tonul mereu melodios, oricât de indiferent ar încerca să pară. Nu. Nu. Nu. Nu se putea să nu fie ea. Încerca să reconstruiască în minte chipul fetei de care fusese îndrăgostit cu doi ani în urmă. I se părea prea depărtat.

...

Nota autorului:
cred ca sunt intr-un impas. nu gasesc un titlu potrivit pentru povestea asta. daca aveti idei fiti buni si ajutati-ma.

Bancheta moale, negricioasă, nespălată emana un miros greu de legume stricate, ouă vechi şi noroi. Nu îndrăznea să atingă suprafaţa lipicioasă a ei. Îşi ţinea mâinile pe genunchi. Capul îi era sprijinit de geamul ce despărţea coridorul de compartiment. Bluza moale avea mai mult un rol de protecţie. Geamul era şi el îngrozitor de murdar. Avea o obsesie pentru igienă şi o greaţă totală faţă de orice suprafaţă unsuroasă, murdară. Aerul era greu şi umplea parcă până la refuz compartimentul. Se simţea stingherit şi scârbit deşi era singur în compartiment. Stătea nemişcat cu ochii închişi. Trecuseră aproape două ore de când se urcă în tren din mica staţie a orăşelului său de munte. Regreta că pornise singur şi nu mai întârziase măcar încă o zi în aerul proaspăt şi rece. Era prea mare discrepanţa între atmosfera închisă, puturoasă, aproape tangibilă, şi care îi lăsa un gust acru în gură, a compartimentului infect în care se afla, şi aerul rece şi revigorant al muntelui şi prospeţimea zăpezii pe care o lăsase în urmă, nu cu o oarecare părere de rău. Cu doar câteva ore se bucura de scârţâitul zăpezii sub paşii lui. Acum auzea doar sunetul continuu, neîntrerupt, metalic făcut de roţile trenului, sub el. Şi din când în când se auzea câte o voce subţire din compartimentul vecin.

Uşa se deschise violent. Un val de râsete stridente şi sunete ascuţite năvăliră înăuntru. Odată cu ele şi trei persoane. Care de cum îl văzură, crezând că doarme îşi întrerupseră brusc discuţia. Îşi aşezară bagajele. Apoi bancheta scârţâi iritant pentru câteva momente ca in cele din urmă să rămână, din nou, ca o melodie ce se repeta la nesfârşit, zgomotul sec al roţilor. Erau doi bărbaţi şi o femeie. Unul dintre ei respira greu. Aveai senzaţia că cu făcea un efort supraomenesc pentru a respira. Parcă se sufoca. Celălalt mirosea puternic a bere şi tutun. Însă peste toate mirosurile din compartiment se putea simţi parfumul ei. Un parfum elegant, uşor, delicat. Nasul lui se obişnuise cu celelalte mirosuri şi acum acest miros nou, îmbietor îi cuprinse întreaga atenţie olfactivă. Îl cunoştea de undeva. Îl mai mirosise cândva şi oricât de mult încerca să pună degetul pe amintirea fadă stârnită de parfumul femeii nu reuşea. Un tremur scurt şi aproape imperceptibil îi cuprinse întreg corpul.

Bărbatul cu respiraţie îngreunată începu să vorbească şoptit cu femeia care îi răspundea doar prin interjecţii scurte.

-N-ai o ţigară? Celălalt le întrerupseră şuşotelile.

-Nu. Răspunse, cu o voce rigidă şi rece, cel ce parcă se sufoca.

Din nou linişte.

După câteva minute se auzi bancheta scârţâind. Ea se întoarse spre el şi îl sărută cu zgomot. Buzele lor se desprindeau şi se uneau continuu, haotic. Cel care avea în jurul lui o aură de tutun şi alcool se ridică brusc şi ieşi. Uşa compartimentului rămase deschisă şi imediat apăru controlorul care cu o voce plictisită, de bass, cu o respiraţie puternic respingătoare, ceru biletele la control. Cei doi îndrăgostiţi, sau amanţi, îi întinseră biletele.

-Carnete de student aveţi? Răsună vocea controlorului.

Tăcuţi, ca într-o înţelegere prealabilă pentru a nu divulga vreun secret important ei îi arătară carnetele. Controlorul se întoarse spre el.

-Biletul dumneavoastră!?

Încet îşi băgă mâna în buzunar, scoase biletul şi îl întinse controlorului. Rămase cu mâna întinsă şi ochii închişi. Controlorul ieşi închizând uşa violent. Se pare că acesta era singurul mod în care se putea manevra uşa glisantă.

Cei doi se întoarseră înapoi la îndeletnicirile lor. Făceau abstracţie de cel care nu se mişcase aproape deloc şi care, acum ştiau, nu dormea.

Din când în când aerul era brăzdat de câte un suspin al fetei, câte un ‘ah’ extatic, rostit complice cu un zâmbet pe buze, zâmbet ce persista şi putea fi descifrat şi în cuvintele monosilabice cu care răspundea şoaptelor celuilalt.

-Ai înnebunit! Şi vocea ei colorată ce te obliga să o urmăreşti acapară tot spaţiul din compartiment. Apoi urmă un râs colorat. Inconfundabil. Cuvintele se repetau mereu, mereu, amplificate tot mai mult în mintea lui. Vocea! Surâsul! Parfumul ei! Toate îi erau cunoscute. Era ea. Compartimentul luă alte proporţii. Geamurile deveniră bucăţi mate de gheaţă. Bancheta – o mlaştină lipicioasă în care se afunda. Uşa – ghilotina ce îl aştepta. Mirosul reveni, şi se aşeză greu, ca plumbul, pe pereţii plămânilor săi. Nu mai putea respira. În mijlocul acestor distorţiuni ale percepţiilor lui, ghilotina se deschise şi precedat de un miros mult mai accentuat de tutun, alcool şi acum şi mâncare regurgitată intră celălalt bărbat.

Cvartetul este complet. Spectacolul putea începe.

cica chestii vesele

Nu ştiu de ce facem ce facem, sau de ce natura umană este atât de ciudată şi de contradictorie câteodată, sau de ce pur şi simplu uităm, încât nu mă mai mir de nimic. Pur şi simplu iau lucrurile aşa cum vin. Nu îmi mai bat capul cu nimic. Nu merită. Şi totuşi îmi vine greu să aleg între două dintre amintirile mele. Hmm...mmmh. Chiar foarte greu. Ce să vă povestesc astăzi? Cum am fost uitat în portbagaj sau cum am dat cu capul de stâlp? La propriu. Nu reuşesc să ma decid care dintre ele o să provoace mai multe zâmbete aşa că încep cu a doua că mai veche şi apoi urmează şi prima.

Era o zi ca oricare altă zi de vară. Soare mult, câte o ploaie torenţială, discuţii fierbinţi cu prietenii. Dezbaterii înflăcărate. Şi toate acestea în timp ce ne plimbam prin oraş, imediat după o ploaie torenţială. Aerul răcoros ce se ridica parcă ne înviora şi ne îndemna să vorbim vrute şi nevrute. Aşa că din vorbă în vorbă am ajuns nu ştiu la ce subiect. Dintre noi 5 câţi eram, eu eram singurul împotrivă. Aşa că mi-am adunat toate forţele şi în timp ce străbăteam o străduţă cam îngustă mi-am început argumentarea. Argumente peste argumente, ilustraţii, (deja transpiram) îmi dădeam toate silinţele şi foloseam toate mijloacele să îi conving că eu am dreptate, deşi acum nici nu mai ţin minte despre ce era vorba. Ei tăceau conspirativ. Se uitau cu coada ochiului unul la altul şi încet, încet un zâmbet abia mascat li se forma pe buze. Eu mergeam cu spatele, cu faţa înspre ei pentru a avea contact vizual. Când mă apropiam de punctul culminant ce să vezi. Ei zâmbeau şi din când în când izbucneau în râs, uitându-se peste capul meu. M-am oprit din argumentarea nemiloasă, dar corectă ce o aduceam în favoare propriilor convingeri şi m-am întors, ca primul pas făcut cu faţa să fie direct într-un stâlp. L-am îmbrăţişat pur şi simplu. Şi au început ei pe un râs de am zis că nu mai merită să le demonstrez că am dreptate. Era penibil. Dar ce să faci. Este un singur mod de a scăpa de penibilitate. Să râzi. Aşa că am râs şi eu.

Nu ştiu dacă ai stat vreodată într-un opel, de genul papuc cum se zice pe la noi, cu încă 9 persoane. Patru uşi nu sunt destule ca să intri în el. Şi totuşi, într-o seară de Crăciun mergând la colindat, ne-am înghesuit 10 persoane, mai mult decat putin obeze (eu eram cel mai subţirel de pe acolo) în aceeaşi maşină. Nebunie mare. Aşa că după o colindă strigată la -10 grade când ne-am întors la maşină, ca un bun samaritean ce sunt, si care se gândeşte la confortul celorlalţi (dar în special al meu) am venit cu propunerea să stau în portbagaj. Zis şi făcut. Totul a fost o.k. până am ajuns la următoarea casă unde urma să ne stricăm vocile, unde spre marea mea uimire toţi coborâră din maşină fără sădeschidă portbagajul care se deschidea doar pe dinafară. Intraseră în scara blocului şi văzându-mă uitat în portbagajul maşinii am decis să le dau beep. Zis şi făcut. Treziţi parcă din vis s-au întors din casa scării şi privind spre maşină m-au văzut închis acolo. Însă în loc să vină să mă deschidă au început râdă cu poftă de se tăvăleau prin zăpadă. Ce să mai adaug? Poate doar că m-au uitat şi a doua oară.

Sfârşit.

Notă: asemănările cu întâmplări reale sunt mai mult sau mai puţin întâmplătoare şi inventate (tot mai mult sau mai puţin).

Scuze de întârziere dar am fost la facultă şi nu prea am avut timp să scriu.

check out: Simona's blog and just a girl's blog