Eu sunt apolitic...

... dar nu in sensul "care este în afara politicii, care nu se ocupă cu politica", ci cu intelesul ceva mai subtil, eu fiind "lipsit de spirit politic". Dar asta nu ma impiedica sa am opinii (ne)juste, (ne)drepte, (in)corecte, (im)pertinente despre jocul de-a politica ce se petrece pe gura aceasta minunata de rai, numita Romania.

De obicei sunt indiferent fata de toate treburile acestea si nu ma preocupa catusi de putin ce se intampla in sferele 'mistice' ale politichiei noastre. Merg pe principiul: daca am trecut prin comunism si am supravietuit, daca am trecut printr-o revolutie si am supravietuit, daca inca trecem prin tranzitie si de bine de rau supravietuim, vom supravietui si guvernului ce urmeaza, si altui prim-ministru sau altui presedinte. Poate sunt putin influentat in gandirea aceasta de "Amintiri din casa mortilor" (Dostoievsky). Dar nu mai conteaza. Spiritul meu national s-a despteptat multumita unui prieten (domnul Dunca) si unui articol citit in Dilema Veche, plus un alt articol de pe paginile unui ziar (am pus linkul sa nu credeti ca va vorbesc baliverne).

Priviti voi cu ochii holbati de mirare ce vrea sa faca elita noastra politica: o coalitie PSD-PDL. stiti ce inseamna asta? Cea mai mare marmelada (sau gem cum ar spune cineva) ce s-a facut in tara asta vreodata. E ca si cum ar da mana doi magneti de poli identici. E cea mai mare aiureala posibila din tara (nu extind la intregul glob, pentru ca sunt susceptibil, cu siguranta este undeva o tampenie mai mare). Daca ei fac coalitie, care e diferenta dintre stanga si dreapta? De ce ii mai zice stangii - opozitie, daca au aceleasi pareri si ideologii ca cei de dreapta? Unde a disparut acea identitate politica a unui partid? Unde sunt conceptiile fundamentale ale politicii de partid? De unde sa mai stie bietu roman ce sa aleaga, daca toti se imbraca in gri? Care ii alb si care ii negru? Care ii bun si care nu?

Daca cele doua partide fac coalitie, facem pasi mari si grabiti spre o noua forma de comunism evoluat. Daca nu mai avem opozitie (opozitia formata fiind prea mica in fata monstrului ce se va naste) atunci avem un singur partid (ce amintiri placute se nasc in mintile voastre?), celelalte figurand doar de dragul imaginii de libertate politica. Daca nu va mai fi opozitie, unde mai e democratia??? Sincer nu stiu unde se va ajunge cu prostia asta. Daca nu e prostie va rog sa ma contraziceti, dar mie mi se pare ca a disparut in totalitate identitatea politica, principiala, morala din cadrul partidelor si fiecare cauta cu disperare sa puna mana pe putere (intr-un mod sau altul) facand toate compromisurile posibile, calcand pe cat mai multi in picioare, lovind cu coatele in stanga si in dreapta ingnorand cu desavarsire pana si bunul simt, sa nu mai vorbim de conceptele integrate in numele partidelor: Partidul Social Democrat, Partidul Democrat Liberal. De ce mai e social daca merge pe aceeasi mana cu liberalii? Pentru mine e un mister. O cunostinta mai presus de puterile mele de comprehensiune.

In statutul PSD am gasit urmatoarea declaratie ingrosata pentru a iesi in evidenta: "Social-democratia este doctrina cea mai deschisa la schimbare, la reforma si la integrare". Zau???!!?!?!?! Oare de ce nu ma mira? Poate pentru ca sunt gata sa faca front comun cu PD-L?

Eu nu am prins perioada comunista decat 2 ani... doi ani de inconstienta puerila... abia daca puteam rosti cuvintele"comunism" sau "revolutie", dar in schimb mi-a fost dat sa citesc cateva carti (Dostoiescky, Solejenitin) printre care si "Materialismul dialectic" si privind acum statutul PSD observ o indulcire a socialismului prin alaturarea cuvantului "democratie". E suficient pentru a face o demarcatie intre socialismul comunist si cel sustinut de PSD cel putin la nivel lingvistic, ideologic nu stiu cat de adanca e demarcatia.

Cat despre PD-L, ei urmaresc "pluralismul politic şi principiile democraţiei constituţionale". Va mai intreb: daca ei dau mana cu opozitia si fac un singur partid care e evident ca le va domina pe toate celelalte, unde mai e pluralismul politic? PNL si UDMR? Atat? Partidele acestea doua abia au strans impreuna 27% . Sau PNG si apoi PRM, acestea sa formeze pluralismul politic?
Misiunea PD-L, asa cum o gasim scrisa in statut este crearea unei "societăţi capitaliste moderne". Si din nou ma intreb si va intreb cum pot capitalistii cu socialist-democratii sa se inteleaga atat de bine incat sa formeze o coalitie?

Singurul scop plauzibil, dar deloc politic si total in defavoarea 'demos-ului' este dorinta de putere. Sa o simti cum iti trece prin vene, la cuvantul tau sa se plece toti intelectualii pentru ca tu ai puterea de a le da de mancare sau nu, tu ai puterea de a face mamele sa nasca copii sau sa moara in spitale mizere, tu ai puterea de a creste taxele ca poporul sa se cocoseasca sub greutatea lor; cand deschizi gura toti sa stea muti si asultatori, sa fii vazut, sa fii cineva... tragedia aceasta se metamorfozeaza mereu inapoi intr-o comedie sumbra, pentru ca in cele din urma ne meritam 'soarta'. Meritam sa fim condusi de oameni fara principii, fara morala, avizi dupa bani, insetati de putere, imbatati de placerea de a conduce un popor naiv, orbit de micul boost economic, acum speriati de o criza economica mondiala (negata de forurile inalte ale politicii lipsite in cele din urma de aparare in fata ei), cu o pseudocunostinta politica (ca a mea de altfel), cu o ignoranta dezvoltata mult peste medie, obisnuiti a fi supusi si stapaniti. Am invatat secole de-a randul cum sa ne plecam sub cei din stapanire, fie ei austro-ungari, turci sau comunisti. Dar am supravietuit, nu?

Am vorbit cam mult. Si ca sa inchei ma minunez inca o data de pasta politica ce ne conduce. Daca opozitia e gata sa se spele pe maine de rolul ei, daca social-democratii devin peste noapte capitalisti si vice-versa, daca PSD si PD-L vor forma un singur partid ce va domina intreaga scena politica, atunci noi cei umili, cei mici, cei care cu avem importanta ce sa mai zicem? Ce sa mai facem?

Sa supravietuim! O noua revolutie este oare exclusa? Cand ne vom satura ca cei de acolo de sus sa isi bata joc de noi, sa ne umileasca, sa ne prosteasca, atunci va fi o noua revolutie.

Mie mi-ar placea ca Romania sa fie regat. Asa ai sti direct pe cine sa dai vina (chiar daca suntem cu toti vinovati intr-o oarecare masura, nu are importanta cat de mare e masura, ce are importanta e ca tot nu facem nimic).

n.a.: articolul de mai sus nu se vrea a fi nimic altceva decat o exprimare a uimirii unui om simplu, care nu are nici in clin nici in maneca cu politica. Sunt doar pareri ale unui amator daca vreti, a unui neintiat, despre anumite stari de fapt (defapt politice) din tara lui. Gresesile de opinii sau de perspectiva sunt scuzabile datorita statului 'apolitic' sau statutului de ignorant in care ma gasesc.

9 lucruri care nu imi plac, ba chiar pe unele le detest

1. oamenii care scuipa pe strada (fie saliva, fie seminte de floarea soarelui fie gume)
2. oamenii de nimic (ca si caracter) care se umfla mai urat ca gusa unui bolnav de tiroida si isi dau aere de oameni 'moderni', 'cultivati', de ce nu 'nobili cu radacini principiare'
3. argumentele ce contraargumenteaza opiniile mele... si pe care nu le pot contraargumenta (da stiu - e un moft, la fel ca blogul meu)
4. ciupercile suub orice forma (exceptand, binenteles, ciupercile de pe pizza)
5. sa mi se repete de de mai multe ori acelasi lucru fara sa fi cerut eu asta (ooh the horror)
6. sunt lenes
7. sa vorbesc cu oamenii (nici cu animalele, cu exceptia catorva persoane alese pe spranceana)
8. ca nu scriu cat as putea sa scriu de mult (si asta se incadreaza la sectia 'proasta intrebuintare a timpului liber')
9. ca nu reusesc niciodata sa expun o idee fara a face completari in paranteze (q.e.d.)

nimic deosebit

Sunt zile in care esti cuprins de o stare de semisomnolenta, o oarecare iritare inexprimabila si o neliniste vaga. Iti da seama ca defapt, esti implicat in prea multe lucruri deodata si, fara motiv, ti-ai complicat treaba mult prea mult. Esti prea aglomerat, ai prea multe de facut, lucrurile ce trebuie facute se suprapun cu dorintele tale. Dorinte care neimplinite duc la acea iritare. Frustrarea provine din faptul ca trebuie sa faci prea multe deodata. Nelinistea - asta nu sunt sigur de unde vine. Poate nu e chiar neliniste, ci e un fel de tristete melancolica. Sau poate nu se intampla nimic din toate acestea. Esti pur si simplu influentat de tonul cartii pe care o citesti.

In oricare din cazuri, in tine palpaie o dorinta. La inceput slab, abia perceptibila intre celelalte dorinte, dar lumina ei creste si devine tot mai puternica. Atat de puternica incat le sfideaza si le desfiinteaza pe toate celelalte. Creste pana nu mai ramane decat ea: vrei sa stai sa dormi, apoi sa lenevesti in pat, pierdut printre cearcefuri, pe la ora 2 sa te ridici, sa tragi draperiile groase si sa te lasi inundat de o zi innorata cu vant puternic, sa deschizi geamul si sa tragi aer puternic in piept si sa te bucuri ca traiesti. Apoi sa mergi sa iti faci toaleta, sa te pui la masa, sa mananci fulgi cu lapte sau poate cateva felii de paine unse cu branza topita, poate si un pahar de ceai. Odihnit si cu foamea astamparata sa mergi in fata bibliotecii, sa treci cu ochii peste toti autorii ce ii gasesti si sa stai in cumpana nestiind ce sa alegi: Dostoievsky, Dumas, Preda, Cartarescu, Eco, Goldwin, Rushdie, Soljenitin, Proust, Schiller, Goethe, Pamuk, Dickens, Twain, Pratchet, C.S. Lewis, Tolkien, Jordan, Marquez, Kafka, Cehov, Strindberg, Byron, Vonnegut... si se face ora patru cand in cele din urma te decizi sa citesti Mann. Iti place tonul linistit, melancolic, trist in unele pasaje. Te asezi in fotoliul comod ce l-ai cumparat special pentru o indeletnicire ca aceasta, asezat langa geam, astfel ca uneori privesti afara si uiti de cartea ce o ai in mana, fascinat de norii grei de vantul ce sufla cu putere, dar al carui sunet nu ajunge pana la tine. Printre soapte rostesti o rugaciune de multumire pentru calmul din tine, din jurul tau, caci pentru tine nici furtuna de afara nu este furtuna ci o simpla adiere, caci spiritul uman si credinta are puterea de a imblanzi orice izbucnire a naturii. Incepi din nou sa citesti, din cand in cand luand cate un fursec sau cate o inghititura din ceaiul de mult racit de pe masuta de langa fotoliu. Simti apoi o adiere, un miros atat de bine cunoscut si inchizi ochii inspirand puternic. Zambesti cand simti atingerea calda a mainilor ei pe obrazul tau, atingerea buzelor ei pe buzele tale. E la fel de frumoasa ca intotdeuna. Parul ravasit de somn, ochii inca ingreunati de somn, miscarile lente cu care s aseaza pe celalalt fotoliu langa tine, iti fac inima sa tresare de bucurie, dragostea iti umple venele si stii ca nu vrei mai mult de la viata. Apoi te intreaba printre doua cascaturi ca de copil mic ce citesti si se intinde sa priveasca a ceaiul tau din cana. Nu mai asteapta raspunsul si te roaga sa ii aduci un ceai simplu. Nu s-a obisnuit inca cu ceaiul cu lapte pe care il bei atat de mandru uneori, obicei deprins dinainte de a calca pe pamantul Angliei. Cand te intorci cu cana de ceai aburinda, ea e in locul tau, invelita intr-o patura concentrata asupra lui Kafka.

Insa toate acestea sunt doar visuri. Dar nimeni nu ma poate opri sa visez. Imaginatia nu are limite si cel putin nu mai simt neliniste si iritare pentru ca stiu ca aceste visuri sunt posibile.

trece, trecea, a trecut

cu vreo 3 zile in urma m-am trezit fredonand un inceput dintr-un refren, dar oricat am incercat nu am reusit pe moment sa imi dau seama ce fredonam. linia melodica persista in mintea mea si ma sacaia. in cele din urma, dupa cam 48 de ore au venit si versurile. m-au distrat. Iata melodia ce aduce cu ea putina nostalgie si un aer imbacsit de sarbatoare si lume multa in micul apartament in care locuiam acum 15 ani (de fapt si mai mult).

Articol

Vorbeşte Literatura!

Sau

Cine sunt eu, cititorul?

Sau

Cum este să fii cititorul perfect!

În ultima vreme s-a întâmplat să citesc foarte mult, nu pentru că sunt obligat să o fac, ci doar aşa de dragul cititului. În timp ce citeam cărţi de genu Kafka pe malul mării de Haruki Murakami, sau De veghe în lanul de secară – Salinger şi lăsaţi-mă să adaug şi Omul recent H.-R. Patapievici, m-am întrebat: ce este un cititor? Cine este cititorul? Vă întrebaţi de unde mi-au venit întrebările acestea, păi să zicem că au derivat din (ne)identificarea cu protagonistul, eroul sau eroii sau anti-eroii din aceste cărţi şi la care aş mai adăuga şi articolul lui Alex. Leo Şerbănescu, Literatura Vorbeşte[1] (sau era Vorbeşte Literatura? Of nu mai ştiu).

Ce aş vrea să observaţi de la bun început este combinaţia acestor cărţi. În prima am găsit un personaj extreme de ciudat şi simpatic (până când ucide un om) care la vârsta de nouă ani are un accident (binenţeles ciudat) şi rămâne retardat, dar ca bonus poate vorbi cu pisicile, şi pisicile pot vorbi cu el. În cartea lui Salinger personajul-narator este puţin cretin (dacă se poate spune aşa, oricum încet la minte) şi mitoman. Cea de a treia carte menţionată face o critică asupra modernităţii. Faceţi o analogie între aceste trei cărţi şi o corespondenţă cu titlul şi veţi ajunge deja la o concluzie. Interesantă coincidenţă!

Când avem de a face cu un personaj oligofren, ca Nakata (din romanul lui Haruki pomenit mai sus) în rolul principal, nu trebuie să recunoaşteţi, dar avem tendinţa să ne coborâm la nivelul lui. Suntem ispitiţi să vorbim şi noi cu pisicile. Şi nu este această un fel de eliberare? Dar nu rămâi în starea aceata pentru că ai alte cărţi de citit, alte personaje cu care să te identifici. Dar nu mă pot abţine să nu întreb… dacă rămâi aşa? Adică, dacă te prosteşti? (Binenţeles că nu ai cum să te prosteşti citind o carte, luaţi-o simbolic)

Din păcate un număr enorm de cititori au făcut un pas înapoi renunţând la abilitatea lor mentală de a procesa informaţia. Ei se alăptează cu o pseudo-literatură şi aceea diluată.

Cititorul de azi este un cititor rău. Un cititor foarte rău. În articolul de care pomeneam mai devreme, Alex. Leo Şerban, citându-l pe Nabokov, vorbeşte despre cititorul ideal ca fiind un cititor bun ce îndeplineşte patru (4) caracteristici: 1. Are Imaginaţie. 2. Memorie. 3. Un dicţionar. 4. Simţ artistic. Să le luăm pe rand:

Unu.

În fapt alţii gândesc pentru noi, alţii ne spun ce să mâncăm, cu ce să ne îmbrăcăm, unde să mergem etc. Noi nu punem nimic sub semnul îndoielii. Absorbim şi digerăm instantaneu totul fără să gândim ce punem în gură (a se citi creier).

Doi.

HDD Extern. 320 Gb.

Trei.

Nu prea ne mai plac dicţionarele şi nici nu le prea folosim căci dacă am face-o am înţelege fraza: “irecuzabila procesiune de prostituţie a literaturii”.

Patru.

Un singur cuvânt: kitch.

Poate că par dur, dar nu asta vreau. Vreau să fiu nemilos. Un cititor bun în opinia mea ar mai trebui să îndeplinească două calităţi:

Cinci.

Să fie obsedat. Să aibe pasiune pentru citit, pentru cuvinte, ficţiune, să aibe o oarecare dependenţă faţă de literatură.

Şase.

Păcatul primordial. Cititorul este obligat să aibe abilitatea de a discerne binele de rău, ce e bun de ce e putrezeală, gunoi, rest menajer şi deşeu toxic.

Globalizarea. Cosmopolitanismul. Profit. Advertising. Sunt oare acestea doar cuvinte simple ce încearcă să ascundă sub coaja lor roşie, strălucitoare viermele ce roade în interior şi duce la degradarea culturii sau aceste cuvinte reprezintă progresul? Literatură de calitate şi literatură de proastă calitate? Nu asta are importanţă. Un cititor bun (a se citi ca un cititor capabil să înţeleagă concepte, înţelesuri adânci, să fie în stare să aprecieze valoarea şi să o deosebească de non-valoare) sau un cititor rău (ignorant, ce confundă valoarea cu non-valoarea). Aceasta e adevărata problemă.

---

[1] Articolul se găseşte în Dilema Veche doar că nu ştiu ediţia. Dacă sunteţi interesaţi lăsaţi un comment şi o să postez şi aceste detalii.

Cand am ajuns om mare?

Prea multă ‘apă neagră’ îmi strică stomacul, îmi deteriorează până şi papilele gustative… nu mai pot să gust viaţa, de fapt pot dar are gust de leşie. Inspir adânc amintiri. Le rumeg profund, le regândesc, le reinventez, le reconstruiesc în forme la fel de apatice. Inspir ca în cele din urmă să expir. Cu toţii în cele din urmă o să expirăm… ‘în cele din urmă’. Care sunt ‘cele’ din urmă? Saliva îmi devine lipicioasă, consistentă, asemenea unei pieliţe. Pot să sărut, să sar, să pun corzi noi pe chitară, să râd ca dementul până la 4 dimineaţa, pot să urc scări, 36… nici mai multe nici mai puţine. Pot să ţin în braţe o fiinţă caldă, vie, prin care pot să simt sângele curgând, irigând fiecare milimetru pătrat de piele, fiecare ţesut, fiecare alveolă care face transferul de oxigen şi dioxid de carbon, pulsând acţionate de muşchii toracelui înţesaţi de nervuri. Un trup ce emană în jur viaţă şi chiar mai mult de atât… mereu am o senzaţie ciudată, mă trece un fior rece, indisciplinat, arogant pe spate, punând în mişcare fiecare moleculă a corpului meu în momentul în care această fiinţă se mulează în jurul meu, contopindu-se într-o îmbrăţişare cu mine; mâinile ei în jurul meu, pieptul ei lipit de spatele meu, urechea ei lipită de peretele de piele, muşchi, carne, tesături de vene şi nervi, oase ce o desparte de apartamentul însângerat în care [simbolic binenţeles] îmbâcsit de idei, concepţii, preconcepţii, anotaţii, cărţi, hârtii, discuţii, bucăţi din ziare, poze, imagini, vise, dorinţe, aşteptări, dezamăgiri, îşi face veacul sufletul meu. Atunci zâmbesc. Atunci timpul nu mai există. Viaţa îşi opreşte cursul. Atunci sunt fericit… dar acum? Ce vreau mai mult? Ce îmi pot dori mai mult ca să nu îmi ia mintea razna, ca sinapsele să nu facă ‘snap’ (adică se rup, crapă, se sfarmă)?

Îmi tot spun că trebuie să citesc mai mult, să scriu… citeşte, citeşte, CITEŞTE, scrie scrie scrie scrie scrie scrie scrie scrie scrie SCRIE Scrie, SCRIE, scrie, scrie… scrie. Şi apoi? SiCRIE.

Aştept din nou îmbrăţişarea, sărutul, atingerea ce stârneşte dorinţe ce niciodată nu am crezut că pot să fie atât de puternice, să ceară cu atâta stăruinţă, să tânjească cu atâta pasiune ceva ce nu e al lor. Indiferenţa, ignoranţa sunt meniul de azi, animalitatea e desertul, iar prostia cireaşa de pe tort. Nu vrem consecinţe, nu vrem responsabilităţi, nu vrem limite. Strigăm cât ne ţine gura: NO LIMITS. Şi viaţa noastră e ca un vis redundant în care cazi mereu fără să atingi pământul, te afunzi tot mai mult, distanţa până jos se tot măreşte, dar spaima rămâne aceeaşi, groaza e constantă. O mascăm. Avem o hlizitură îngheţată pe faţă, pentru că ştim că dacă vom atinge vreodată fundul gropii în care cădem, visul se va sfârşii, vom muri.

De multe ori, când e aproape, când mă ţine de mână, când buzele i se răsfrâng lăsând loc unui şuierat cald să iasă aducând cu el cuvinte inspirate – te iubesc, chiar şi atunci mă joc. Incapabil să fiu altfel. Transfigurat de două cuvinte, două buze, o singură fată… surd, orb, insensibil la alte şoapte. Schimbarea devine un coşmar, mobilitatea un blestem, variabilele o nenorocire, inconsistenţa un păcat… toate valorile tind să se răstoarne. Credinţa o anexă, sufletul – un pariu, veşnicia o improbabilitate, Dumnezeu... aici lucrurile stau altfel. Dumnezeu mereu acolo privind liniştit, imperturbabil la viaţa mea, la porţia de cartofi pai, la cei 50 de lei plătiţi pe 11, 58 litri de benzină, la peria mea albastră de dinţi, la blog, la “Coaja lucrurilor”, la îmbrăţişarea noastră, la ignoranţa mea, la pofta ce se încolăceşte ca un boa în jurul principiilor sufocându-le, la piciorul cu care am călcat în baltă, la perechea de blugi pe care am luat-o pe mine dimineaţă, la cuvintele nerostite, la gândurile despre el, ea, ei, ele, voi, noi… la bucata de pâine ce am înghiţit-o, la ciocolata cu lapte ce stă desfăcută de trei zile pe masă, la iritaţia de la mâna stângă, la ceea ce scriu acum amuzându-se de ceea ce nu am scris încă. Mă iubeşte.

Şi acum totul revine la normal, valorile se restabilesc sau cel puţin mă prefac că aşa este, sperând ca în cele din urmă să fiu ceea ce încerc să fiu. Masca să se contopească cu faţa. Eu cel ce mă vezi tu să fiu eu cel ce mă văd eu, şi poate El şi ea.

‘Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil [mă jucam ca un copil, scriam ca un copil]*; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc’

(1 Corinteni 13:11)

*partea dintre parantezele drepte reprezintă parafrazarea mea

Prosti...

Pentru ca iau o mica vacanta va las cu un alt mic fragment... si cu intrebarea: oare nu suntem prosti?

"pavează străzi, stau pe bănci în parcuri, vând, cumpără, fumează kent, malboro, L&M, Camel, Viceroy, iau tratamente, fac radiografii, tomografii, pilotează elicoptere, construesc elicoptere, lansează nave şi sateliţi în spaţiu, spionează viscerele universului cu telescoape performante, fac presupuneri, descoperă stele, publică tratate, editează cărţi, tastează, demonstrează teorii şi teoreme: teorema triunghiului isoscel, legile opticii, legile mecanii, fizica nucleară şi termonucleară…"

o alta perspectiva a sacrificiului

n.a.: a se citi pe îndelete

Faţa zbârcită, de prea mult timp ce a trecut pe lângă el, sprâncenele groase, cenuşii, acoperindu-i privirea, părul lung, barba lungă, toate îţi lăsau impresia unui bunic foarte bătrân. Un bunic care se plimbă cu nepoţii lui, care râde şi se bucură de tinereţea celor din jur fără pic de invidie sau de ipocrizie, un bunic care e fericit când nepoţii lui sunt fericiţi, şi îi ia în spate şi se plimbă cu ei, le cumpără dulciuri pe ascuns, face conspiraţii cu ei şi planuri de care părinţii nu ar trebui să aibe habar. Dar buza roşie, răsfrântă în spaimă, privirea ce i-a explodat în disperare, chipul descompus de durere, picurii săraţi ce curg fără să se mai oprească, ce curg pe haine, pe barbă, pe nori, pe cer, printre ridurile feţei inundând cu durere toate catacombele unui suflet îmbătrânit, îl fac acum să arate ca unul din acei bătrâni singuri, ce nu mai au voinţă să lupte, şi se lasă pradă bolilor, singurătăţii, angoaselor, nefericirii, idioţeniei, neînţelegând lumea, nevrâd să o înţeleagă, fiind incapabil să mai trăiască şi totuşi ducându-şi zilele în aşteptarea a ceva. Cel mai probabil moartea.

Dar acest bătrân despre care vă vorbesc nu este unul din aceia, pentru că el ştie, că ceea ce i-a provocat această deznădejde, această groază, îşi are reversul. Privii în jur şi îi văzu pe ceilalţi 23 de bătrâni, privii cei 4 heruvimi, şi toată mulţimea de îngerii care era înmărmurită, tăcerea vuind prin tot universul. Căzu şi el în genunchi, chiar dacă ştia finalul, chiar dacă ştia rezultatul. Dar spectacolul era prea grotesc, prea crud, prea ireal, prea josnic… îşi întoarse privirea spre tron şi, pentru o clipă doar, avu impresia că lumina ce izvorea din tronul de slavă a Lui, scăzu în intensitate…

Trebuie să întrerup aici firul povestirii pentru cei care o să vadă aici mai mult decât este şi trebuie să mă explic. NU este blasfemie, NU pretind în nici un fel că cerul ar fi aşa sau că aşa s-ar fi întâmplat, deşi este posibil. Dacă o să luaţi textul de faţă ca şi ficţiune şi o să căutaţi adâncimea lui nu malurile mâloase pe care unii (presupus) au aruncat gunoaie o să înţelegeţi altfel lucrurile. Totul în cele din urmă se rezumă la perspectivă. În fapt asta şi este textul de faţă: o altă perspectivă.

Fiul celui preaînalt era batjocorit, scuipat, biciuit, înjurat, denigrat, bătut, lovit, condamnat şi judecat, hulit, dispreţuit, străpuns, sleit de puteri, cu trupul zdrobit de lovituri de bici, de coroana de spini, rănile deschise, de cuiele ce i-au perforat braţele şi picioarele, jignit până la renegare de propria lui creaţie.

Şi cerul urmărea această scenă de prost gust îngrozit. Dumnezeu murea de mâinile creaţiei Lui…

Nu voi continua descrierea evenimentelor ce s-au petrecut în cer, nici expresia de pe faţa bătrânului când l-a văzut pe Fiul lui Dumnezeu dându-si ultima suflare, nici extazul bucuriei când El a înviat… pentru că… poate nu mai am cuvinte… sau nu mai vreau, poate nu mai are rost… poate nu ştiu ce să mai scriu sau… nu mai am imaginaţie, dar nimic din toate acestea nu mai contează, nu? Atât timp cât Ioan 11:50.

titlu? nush. propuneti voi

totul e fals, dar arata bine.
ne multumim cu amagire.
o lume de mistere, forme efemere,
trairi fictive.

nu avem speranta, inca mai stam la coada,
acelasi somn ne-asteapta.
in fiecare noapte sufletul ne zace
amortit de vise.

vreau sa ma eliberez de fals, de amorteala,
vreau sa ma eliberez de virtual, de plictiseala

cuvinte frumoase, pe buze, alese:
ipocrizii ascunse.
prostia alearga nebuna pe strada;
imi zambeste himeric

magazine pline, masini grabite,
biserici tot mai goale.
dumnezeu uitat, pierdut intr-un dulap
rani sangerande.


suntem o societate,
bazata pe falsitate,
dormim, muncim, mancam, dormim
ne pierdem intr-un cerc sublim
uitam cine am fost, cine suntem,
in fiecare zi devalorizam.

contrast

te plimbi pe alee nu stii daca lumea e alba sau neagra, daca exista bine sau rau, rece sau cald, daca toate aceste antinomii isi au rostul cand cu un simplu retus in photoshop lumea devine mai verde, mai gri, mai rosie, mai sepia, mai cum vrei... daca macar ai putea sa retusezi realitatea, greselile, ploaia sa fie de un verde fosforescent, soarele sa imprastie o lumina fada, alba, nori sa fie manjiti pe cer in tonuri de gri, albastru, bej... cel putin o data, o singura data daca ai putea sa faci asta...
te plimbi cu umbrela deschisa la limita dintre real si real, dintre vis si cosmar... si totusi viata e mai verde sau mai sepia decat cum credem noi... si de cele mai multe ori preferam sa mergem mai departe protejati de umbrela noastra modificata tot in photoshop.

p.s.: daca persoana din poza se recunoaste sa lase un comment :D

- fragment -

“Proşti, proşti, proşti. Universul acesta e îmbâcsit de proşti. Proşti ce umblă, vorbesc, cântă, dansează, desenează, zâmbesc, zidesc, vomită, te fac să vomiţi, proşti ce proiectează, se auto-proiectează, conduc maşini alfa-romeo, bmw, Honda, Porsche, Mercedes, matiz, TIR, dacii, locomotive, instituţii, oameni, închisori, proşti ce evadează, ce fură, ucid, violează, tâlhăresc, mănâncă, beau, se îmbată, se droghează, se injectează, iau pastille, proşti ce îngrijesc pacienţi, operează, folosesc biturie, aţe, ace, se îmbracă in halate albe, albastre, uniforme, albe, albastre, nike, mike, Armani, reebok, rebook, dolce $ gabana, converse, tom taylor, reciclează, dansează, proşti ce scriu, scriu, scriu, fără citească, ce citesc fără să înţeleagă, ce înţeleg fără să trăiască, ce trăiesc fără să o ştie; proşti ce vopsesc, zugrăvesc, gletuiesc, pictează, proşti gri, albi, verzi, negri, galbeni, purpurii, roşii, maronii, violeţi, violenţi, ce boxează, joacă fotbal, rugby, înoată, patinează, joacă volei, handbal, cricket, oină, remi, cărţi; proşti ce răsfoiesc reviste soioase, glosate, uzate, rupte, rescrise… o cale lactee înălbită de zeama prostiei.

Proşti ce privesc la stele, lansează rachete în spaţiu, fac calcule, extrag radicali, permutează matrici, programează calcutoare, repară, maşini: cielo, skoda Felicia, Octavia, fabia, ford, Chrysler, repară electrocasnice, televizoare, cu ecran plat, plasmă, tuburi catodice, radiouri cu undă scurtă; proşti ce prezintă emisiuni, filmează, înregistrează, joacă teatru, prin baruri, pe străzi, dau concerte, cântă la chitară: Fender, Gibson, Stagg, Epiphone, hora; proşti… proşti… proşti… o planetă suprapopulată de proşti: mici, slabi, rahitici, diabetici, nevralgici, psihopaţi, schizofrenici, canceroşi, graşi, buboşi, supraponderali, suferinzi de ciroză, orbire, imbecilitate, gastrită, răceală, gripă, ignoranţă, anorexie, ataraxie, înalţi scunzi, rotunzi, dreptunghiulari, mal-formaţi din naştere, de societate, de vise, de idei, de anturaje, oportunişti, egoişti, ceramişti, camionagii, damblagii, ologi, limbuţi, constipaţi, eretici, ameţiţi, în comă, îngropaţi, ascunşi, tineri, adolescenţi, copii, bastarzi, mame, taţi, fraţi, vecini, nurori, veri, mătuşi, manegeri, vânzători, cerşetori, donatori de sânge, de organe, de fonduri, profesori, lăptari, ziarişti, jurnalişti, drusalişti, elevi, studenţi, animale proaste.

Proşti, proşti, proşti… la stânga, la dreapta, în spate, în faţă, deasupra, la etaj, la balcon, la parte, la subsol, demisol, la magazin, supermarket, la facultate, la fabrică, la bibliotecă, la tarabe, prin pieţe, pe stăzi, pe trotuare, pe poduri, pe sub poduri, prin canale, pe autostrăzi, căi ferate, în trenuri, avioane, submarine, vapoare… dau unul peste altul, se calcă pe picioare, se accidentează, se omoară, se înjură, se linguşesc, se îmbrâncesc, se sună, se vizitează, se miros, se sărută, se urăsc, se mângâie, se otrăvesc, se uită, se invidiază, se apreciază, se… prostesc.”

Korn ex-chitarist, de la droguri la Dumnezeu

Imediat inainte de a fi fost

Nu mă simt bine în pielea asta. Parcă până mai ieri aveam un alt corp. Mă simt ciudat. Nu pot să-mi măsor mişcările, mereu bruschez, nu pot să apreciez distanţele, aud înfundat, privesc mereu aiurea, ochii nu-mi ascultă indicaţiile de a privi în stânga sau în dreapta se uită fix în lumină. Mâinile... să nu mai vorbesc. Parcă ar fi ţintuite în pământ. Cel puţin pot să îmi dau seama că stau culcat. Picioarele nu mi le simt. Oricum la ce mi-ar folosi acum? La ce îmi foloseşte tot corpul ăsta ce îl am, dacă nu mă pot folosi de el? Nu ştiu ce s-a întâmplat. Nu ştiu cum am ajuns în starea asta. Crede-mă sunt la fel de curios ca şi tine. De unde ştiu că eşti curios? Păi pur şi simplu aşa se întâmplă. Când începi să citeşti o carte şi găseşti personajul principal (în cazul de faţă - eu) într-o situaţie suspectă, într-un anumit loc, fără să vrei se naşte o cât de mică curiozitate legată de modul cum a ajuns personajul în acea situaţie, circumstanţă etc.. Ţi-aş spune cu drag cum am ajuns să nu îmi dau seama dacă tocmai am suferit un transplant de creier sau dacă mi s-a întâmplat una din acele schimburi transcedentale de trupuri cum este scris prin unele cărţi sau dacă poate am avut un accident sau dacă poate pur şi simplu am murit şi sunt în sala de aşteptare. Nu ştiu. Îmi pare rău.

Am cam început-o cu stângul pentru un personaj principal. Nici amintiri nu am. Devine stresantă starea asta de semitrezie sau ce o fi. Atât ştiu: că mă cheamă M. Şi că respir. Trăiesc (cred ).

Da! Asta ar fi o soluţie plauzibilă. Am murit şi sunt tocmai în momentul când sufletul se desprinde de trup. Nu se prea grăbeşte. Of. Şi lumina asta albă de deasupra mă orbeşte. De unde ştiu că e albă? Asta mă întreb şi eu. Pur şi simplu ştiu. Ceva e evident că nu e în regulă. Ce e albul de fapt? Pieptul se ridică şi coboară încet. Ceva mişcă acolo. Ar trebui să-mi fie oare frică? Mi-e frig la picioare. În fine. E alb peste tot şi eu nu mă simt bine în trupul ăsta.

Cineva tocmai a trântit o uşă. Hai măh nu fiţi aşa... cum de unde ştiu că era o uşă dacă nici nu ştiu ce e albul? De unde să ştiu eu? Eu vă zic doar ce ştiu. Mulţumiţi-vă cu situaţia şi nu mai fiţi aşa impertineţi. Şi dacă tot staţi aşa degeaba încercaţi şi voi cu mintea aia a voastră să găsiţi o solutie pentru mine. Că doar de aia v-o dat Dumnezău minte. Să o folosiţi. Rămăsesem la uşa trântită. Apropo. Până v-am ţinut morală o domn’şoară brunetă, cu ochi roşi-aprinşi (la propriu) s-a apropiat de mine. Cică îşi mişcă muşchii ce înconjoară marginile unui orificiu scoţând ceva sunete, da’ cum am urechile astea înfundate nu înţeleg ce spune, şi nici privirea nu mă tare ajută. Tocmai s-a aşezat la capul meu. Mă privişte. Cică duios. De unde ştiu? Păi aşa a zis ea. Şi uite ce a mai zis:

„Te privesc duios dragul meu. Îmi pare atât de rău. Ştiu că nu trebuia să se termine aşa.”

Da, aud mai bine. Se pare că am murit. Chiar văd mai bine. Orificiul ăla e de fapt nasul, îi lipseşte osciorul sau ligamentul despărţitor şi strănută aproape incontinuu. Ciudată femeie. Hai măh! Acuma sunteţi voi ridicoli. Cum de unde ştiu că-i femeie? Păi o văd. Şi nu-i greu să îţi dai seama că e femeie. Cum să fie un travestit? Gata! Vă bate-ţi joc de mine. Imaginaţi-vă că e femeie şi gata.

„Dar nu am ştiu cum altfel să termin piesa aia blestemată”

Deci nu am murit. Ar trebui să mă bucur cred. Parcă mi se dezmorţesc picioarele şi simt aşa o greaţă şi o durere ce mi se mişcă prin stomac. Era vorba de o piesă de teatru. Oare de ce piesă e vorba?

„Ştiu cât te-ai chinuit să iasă totul cum trebuie, şi îmi pare atât de rău. Chiar îmi pare rău. Nu ştiu cum să fac, şi nu ştiu dacă mă vei putea ierta vreodată.”

Uită-te la ea frumuşica. Cum să nu o ierţi. Ce ar fi putut să facă? Să mă facă de râs în faţa unui public numeros? Să plagieze piesa mea şi să îi schimbe finalul? Aş vrea să îi spun că o iert să nu îşi mai facă atâtea probleme, dar nu pot să vorbesc. Parcă mi-i umflată şi amorţită toată faţa. Lumina nu mai e aşa albă ca şi la început.

„Ştiu cât de preţioasă era piesa asta pentru tine. Şi ştiu că vroiai să io dai ei aşa ca un semn de apreciere. Toată lumea ar fi admirat gestul tău.”

Chiar aşa de bun nu cred că sunt. Care ea? Acum mai degrabă e întunecos. Şi tremur. În orice caz sunt o persoană cu o inimă nobilă. Un asemenea gest... să dedic o piesă de teatru unei femei. Cel mai probabil iubitei mele.

„Însă ea nici nu l-ar fi observat.”

Eh! Cum să nu.

„Te rog să mă ierţi. Chiar dacă încă nu a început.”

E prea frig. E rece de tot. Tremur ca... Nu ştiu ca ce tremur, dar tremur rău de tot. Aud din nou o uşă trântită. Miroase a peşte stricat. Iar începeţi cu întrebările? Ce? Voi nu ştiţi cum miroase peştele stricat?

„Ce tot îndrugi acolo femeie proastă? Iar visezi să îţi faci plodu’ mare artist? Handicapatul ăsta ce mai e? Pictor? Poet? Hai zi! Că-s curios.”

Nu mai prea pot respira. Ceva stopează fluxul normal de aer să pătrundă în plămânii.

„Scriitor dragă. Scriitor.”

Are ceva umed în ochi. Celălalt râde în hohote. Eu respir din ce în ce mai greu. Dar cel putin pot să îmi mişc mâinile. Le flutur prin aer. Nu mai râde. Capul îmi vâjâie.

„Bine. Dacă ai terminat cu visatul şti ce trebuie să faci. Mă duc până în cameră să prind sportu’ şi vin ‘napoi. Să cureţi mizeria asta.”

Iar o uşă trântită.

„Uite ce vânăt eşti. Te-ai umflat tot. Iartă-mă că nu ai mai scris piesa aia. Iartă-mă că nu ai mai apucat să o dedici iubitei tale, şi iartă-mă că i-aş fi modificat finalul. Iartă-mă micuţul meu scriitoraş. Iartă-mă.”

Hehe. M-am prins. Şi ea m-a prins tot mai tare de gât. Strânsoare e tot mai puternică. Nu mai respir. Pietul nu se mai mişcă. Acum e noapte. Nu mai întrebi de unde ştiu? Îţi pare rău? Nu te prea cred. Pentru că în fapt te amuză.

Iar o uşă trântită.

„Ai terminat cu ologu ală a tău? Oricum ţi-o zis doctorul că o să fie şi olog şi retardat. Nu ştiu de ce l-ai mai născut. Te încăpăţânezi să visezi.”

100

Mă chinuesc de ceva vreme să înţeleg dacă m-am schimbat sau dacă pur şi simplu am luat o mască pe faţă, dacă acesta, cel de acum, cel care scrie şi care exact în aceste momente ascultă Vama Veche, este acelaşi cu cel de acum o lună, dacă structura internă complexă a sentimentelor, senzaţiilor, amintirilor, frustrărilor, preocupărilor ce forma sufletul meu ieri este aceeaşi cu structura care mă uimeşte astăzi prin noutatea ei, dacă eu de ieri sunt eu de azi…
Dar aceste inconsecvenţe îşi au oare rostul, sau mai bine zis analizarea lor de către mine îşi are rostul?
Ţin foarte bine minte cum eram doar cu câteva luni în urmă când savuram şi goleam până la fund paharul plin al autoînsingurării, al autocompătimirii, când încercam să… ce încercam? Pentru ce eram trist, cu ochii adânciţi în orbite, cu sufletul înghesuit într-un colţ, ascuns de privirile feminine, de surâsurile lor false, pentru ce fugeam mereu de oameni? Oricum dădeam din nou peste ei… oriunde m-aş fi întors aş fi dat din nou peste ei. Oamenii ăştia sunt ca un fel de microbi încăpăţânaţi, obişnuiţi cu amoxicilina şi oxicilina, de care parcă nu poţi să fugi nicăeri. Chiar şi când mă întorceam cu spatele către ei şi priveam înapoi, şi mă uitam peste pozele decolarate, cu zimţi pe margine, pătate, îngălbenite de timp, poze ale trecutului meu, cel care am fost la un an, la trei, la zece, treisprezece, paisprezece, două zeci (mă recunosc în ei dar cât de departe sunt de ei), chiar şi acele amintiri sunt legate, influenţate, negate, impuse de oameni.
Cel de azi va fi acelaşi cu cel de mâine?
Am impresia că sunt doar o imitaţie falsă a trăirilor unui Eliade cu aproape 100 de ani în urmă, a unui Cărtărescu sau Kafka. Dar eu sunt diferit, eu iubesc diferit, eu gândesc diferit, eu simt diferit, eu sunt cu 100 de ani mai diferit, eu mănânc diferit, beau diferit, sărut diferit, simt şi înţeleg diferit. SUNT DIFERIT. Scriu diferit. Plâng diferit.

Trebuie, dar trebuie, este o necesitate ce nu poate fi amânată, deci trebuie să scriu următoarele rânduri aici, pentru că dacă nu o fac simt că o să mi se scurcircuiteze legăturile neuronale, şi întreg sistemul meu de gândire va ceda pentru câteva secunde, va cădea la pământ, va cădea în uitare, şi pentru câteva secunde doar, poate, voi rămâne tâmp, cu privirea în golul etern al propriei minţi, şi doar atunci în acele momente mă voi înţelege pe deplin, înţelegând idioţenia în care am căzut. Dar nu pot să permit aşa ceva, de aceea trebuie să scriu:


Te plac pentru că atunci când mă priveşti zâmbeşti, şi niciodată nu am ştiut de ce o faci.
Te plac pentru că mă ţii de mână,
Pentru că îţi place să citeşti, pentru că de fiecare dată eşti somnuroasă.
Te plac pentru că am impresia că suferi de o formă subtilă de ataraxie.
Te plac pentru că şi tu mă placi.
Pentru că îţi plac ciupercile şi mie nu,
Pentru că te dai pe role, pentru că îţi tai singură blugii,
Pentru că te uiţi la desene animate, bei cola; pentru că învăţăm poezii împreună. Poezii pe care de fapt le deteşti.
Te plac pentru că nici unul dintre noi nu îndrăzneşte să spună: „te iubesc”; pentru buzele subţiri, pentru respiraţia caldă, pentru că ai mâini fine şi degete de pianistă,
pentru faptul că îmi zici mereu că sunt inconştient.
Şi mereu ai dreptate.
Te plac pentru momentele în care îţi laşi capul pe umeri şi îmi spui că o să îmi simţi lipsa…


Sunt poate 100 de motive pentru care îmi placi, poate mai multe, sau poate sunt doar acestea… Dar nu contează. Tu acum dormi, eşti liniştită. Te întreb: acesta sunt eu? Cel care se apropie de tine, care te ţine de mână, care te sărută, care te sperie, care zâmbeşte când tu zâmbeşti, care are impresia că a pierdut o lume întreagă când tu îţi pierzi ceva neînsemnat ca şi cum ar fi un breloc; acesta sunt eu?

După al 100-lea post pe blog mă întreb: acesta sunt eu? Unde este continuitatea, progresivitatea, evoluţia mea? Schimbările sunt burşte şi radicale, dar da acesta sunt eu: M.

Blog Addiction

78%How Addicted to Blogging Are You?

Sondaj de curiozitate

Nu stiu de unde mi-a venit idea asta cu sondajul (sau sa fie o intrebarea de pe un chat - "ce parere au barbatii despre femei?" ) pur si simplu am avut o revelatie, si ma gandeam ca ar fi interesant sa aflu opinia cititoarelor, adica a persoanelor de sex feminin (si/sau a persoanelor efeminizate) despre barbati. Binenteles ca se vor raspunsuri sincere, concrete, exacte, la obiect (in acest caz, dar nu in toate cazurile 'barbatul'), si obiective sau nu, din inima, sau de la locul de munca, de acasa, de la scoala... pur si simplu pareri sincere despre cum este barbatul 'azi'... si o extra optiune ar fi: care este viitorul lui.

deci ca sa stim exact despre ce vorbim: CE PARERE AU FEMEILE DESPRE BARBATI? si care este viitorul lor?

Raspunsurile le puteti lasa anonime sau nu, la sectia de comentarii :)

p.s.: astept cu o curiozitate nestavilita comentariile voastre :)

7 simptome ale indragostiri?

Prolog
e trecut de 12:30, iar eu am doar un paragraf scris dintr-o lucrare ce trebuie sa fie cam de vreo 3-4 pagini... nu am inspiratie deloc, se pare ca nici cafeaua nu ma ajuta, nici muzica, nu gasesc cuvinte sa imi exprim ideile, ca de idei nu duc inca lipsa... si uitatu-va si voi ce fac... is foarte curios voi ce parere aveti... noh inapoi la treaba...


1. te trezesti fara sa vrei gandindu-te la persoana respectiva
2. nu iti place cand cineva din anturajul tau o critica, chiar daca iti dai seama ca acel cineva are dreptate
3. iti place sa vorbesti cu ea... si o faci si pana la 4 dimineata chiar daca stii ca maine te trezesti de la cinci
4. de fiecare data cand se intampla sa fie prea aproape de tine, sa te atinga din greseala, sau sa iti zambeasca sau sa te priveasca sau doar sa crezi ca te priveste, inima sa inceapa sa iti joace feste si imediat sa iti creasca tensiunea
5. te bucuri cand gasesti lucruri comune ce va plac... sa mancati ciocolata, sa priviti stelele, sa cititi sau mai stiu eu ce...
6. incepi sa iti faci griji irationale in legatura cu persoana respectiva si incepe sa iti pese tot mai mult de ea, de ce face, unde merge etc.
7. cand se simte bine te simti si tu bine, cand e trista si tu esti trist, cand plange tie ti se intorc toate in tine si ai vrea sa rastorni universul sa nu mai planga (exagerez, da ai vrea sa poti face ceva sa nu mai planga, desi asta se poate extinde si la prieteni cu atat mai mult la persoana de care esti indragostit)

N.A.
daca mai aveti de adaugat va rog sa o faceti... daca ai toate simptomele acestea esti indragostit, sau doar esti bolnav si ai nevoie de comprese cu apa rece? :))

Virtual

am ajuns acasă, ca de fiecare dată
cu un ochi închis,
cu un zâmbet fals pe buze,
extenuat, extins, exterminat, examinat, exuberant [sau poate nu chiar], expatriat.
m-am oprit în faţa uşii
cu un zâmbet la fel de fals pe buze. Din obişnuinţă.
Am intrat. Am păşit rar, apăsat, cu talpa simţind perii mici, roşii, negri, ţepoşi, fermi ai carpetei de pe hol. nu se compară cu ce ai tu acasă la tine,
unde intru mereu
cu un zâmbet fals pe buze şi timid.

Ne sărutăm virtual, ne facem cu ochiul,
virtual,
ne îmbrăţişăm virtual, şi ne salutăm
cu acelaşi zâmbet virtual şi fals pe buze.
Ne supărăm, plângem, ne rostogolim pe jos de râs, ne facem cu mâna...
virtual virtual virtual virtual...

suntem prizonierii creaţiei noastre,
pură ficţiune a realităţii create de noi.

privim în reflexia monitorului refracţia feţelor noastre cu zâmbet fals pe buze.
Ne minţim.
“Please wait while you’re shutting down.”
.
.
.
.
“Human disconnected.”

07 ian. '37

Stau cu cutia de lapte lângă mine. E un moft ce mi-l permit, o mică obsesie. Stau pe scaun, privesc concentrat pe geam încercând parcă să descifrez ceva în noaptea de afară. De fapt încerc să înţeleg ceva din noaptea din înăuntru. E ceva acolo ce trebuie descifrat, trebuie scos la lumina monitorului ce se găseşte înaintea mea. Trebuie. Trebuie. Trebuie. Tot ce urmează este scris pentru tine. Da. Exact pentru tine. Fiecare punct, fiecare virgulă, fiecare cuvânt, propoziţie, frază, gând, amintire, sentiment.
Iau o înghiţitură de lapte. Strâmb puţin din nas ca şi când aş bea o băutură spirtoasă. Mă amuză mereu gestul. Poate de asta îl şi fac. Îmi aduce aminte de copilărie. Şi laptele, şi gestul. Simt o oarecare nostalgie după momentele când jucam şotron în faţa blocului. Pe atunci nu aveam altă preocupare decât găsirea unei pietre plate care atunci când o aruncai sa nu iasă din pătratele desenate cu creta pe asfaltul trotuarului. Acum nu mi se pare deloc greu să arunc o piatră, orice piatră într-un pătrat găsit la o oarecare distanţă şi să rămână acolo. Atunci aveai nevoie de o adevărată îndemânare, talent, şi chiar providenţă divină. Mi se pare atât de ciudat şi în acelaşi timp atât de minunat modul în care percepeam lumea, tot ce era în jurul meu, timpul, cerul, distanţele cu alţi ochii. Toate păreau exagerat de mari. Păreau infinite. Ţin minte că drumul până la bunica mi se părea enorm, şi simţeam nevoia de pregătiri serioase înainte de a merge pe la ea. Treceau 15 minute şi ajungeam, însă pentru mine parcă treceau ore întregi. O zi ţinea cât patru. O săptămână cât un an, luna care urma era infinit de departe, nici nu mă puteam gândi la ea atât de 'far away' mi se părea. Nu puteam să fac planuri pe durată mai lungă. Nici acum nu pot cu toate că timpul s-a scurtat considerabil de mult,aproape în fiecare clipă mă găsesc în criză de timp. Oare crizele acestea nu se pot trata? Nu există ceva medicamente care să atenueze aceste crize? Nu sunt doctori specialişti în tratarea timpului? Timpul e doar o altă boală, dar care avansează constant şi nu se poate vindeca, nici măcar nu poate stagna. Singura soluţie e să fii conştient de avansarea lui şi să te resemnezi. Nu prea poţi să recuperezi timpul pierdut, dar merită, chiar merită să încerci. Spun multe lucruri. Şi trebuie să recunosc că îmi place să filosofesc. Mereu mă iau cu vorba şi uit să te întreb măcar ce mai faci. Deci ce mai faci? Nu aştept răspuns. Ştiu că nu te grăbeşti să mi-l dai. Şi asta mă linişteşte pentru că mi-e frică de răspunsuri. Mi-e frică şi să pun întrebări. Ziceam că rândurile acestea sunt pentru tine. Am minţit. Sunt pentru mine. Încerc să mă definesc, să mă înţeleg. Ştiu că pare o stupizenie, dar chiar sunt unele lucruri pe care le fac şi nu ştiu de ce le fac. Poate din bravură, sau martirism, sau un orgoliu camuflat în bunătate, sau poate din prostie, inconştienţă, sau poate le fac pur şi simplu fără un motiv anume, din instinct, din simplitate. Nu mă cunosc, şi nu mă înţeleg deplin. Şi totuşi simt nevoia de o trasare a conturului meu pentru a şti în ce linii mă mişc. O încercuirea a persoanei mele, exact cum vedem în filme, când ajunge poliţia la locul crimei şi trasează cu cretă, cred, poziţia victimei. Acum doar studiez detaliile crimei. Încerc să îmi cunosc motivaţiile, speranţele, visele şi sufletul. Apoi urmează autopsia.
Încă o înghiţitură de lapte ca să îmi revin. Sper să nu cad în macabru. E destulă literatură îmbibată cu frică şi apă cu sare, pete de sânge, relaţii eşuate.
Îi admir pe cei care scriu despre vise împlinite, care au curajul să arate şi ‘happy endurile’.

Top Cat again

Piesa de pe fundal: linkin park "in the end"