Prea multă ‘apă neagră’ îmi strică stomacul, îmi deteriorează până şi papilele gustative… nu mai pot să gust viaţa, de fapt pot dar are gust de leşie. Inspir adânc amintiri. Le rumeg profund, le regândesc, le reinventez, le reconstruiesc în forme la fel de apatice. Inspir ca în cele din urmă să expir. Cu toţii în cele din urmă o să expirăm… ‘în cele din urmă’. Care sunt ‘cele’ din urmă? Saliva îmi devine lipicioasă, consistentă, asemenea unei pieliţe. Pot să sărut, să sar, să pun corzi noi pe chitară, să râd ca dementul până la 4 dimineaţa, pot să urc scări, 36… nici mai multe nici mai puţine. Pot să ţin în braţe o fiinţă caldă, vie, prin care pot să simt sângele curgând, irigând fiecare milimetru pătrat de piele, fiecare ţesut, fiecare alveolă care face transferul de oxigen şi dioxid de carbon, pulsând acţionate de muşchii toracelui înţesaţi de nervuri. Un trup ce emană în jur viaţă şi chiar mai mult de atât… mereu am o senzaţie ciudată, mă trece un fior rece, indisciplinat, arogant pe spate, punând în mişcare fiecare moleculă a corpului meu în momentul în care această fiinţă se mulează în jurul meu, contopindu-se într-o îmbrăţişare cu mine; mâinile ei în jurul meu, pieptul ei lipit de spatele meu, urechea ei lipită de peretele de piele, muşchi, carne, tesături de vene şi nervi, oase ce o desparte de apartamentul însângerat în care [simbolic binenţeles] îmbâcsit de idei, concepţii, preconcepţii, anotaţii, cărţi, hârtii, discuţii, bucăţi din ziare, poze, imagini, vise, dorinţe, aşteptări, dezamăgiri, îşi face veacul sufletul meu. Atunci zâmbesc. Atunci timpul nu mai există. Viaţa îşi opreşte cursul. Atunci sunt fericit… dar acum? Ce vreau mai mult? Ce îmi pot dori mai mult ca să nu îmi ia mintea razna, ca sinapsele să nu facă ‘snap’ (adică se rup, crapă, se sfarmă)?
Îmi tot spun că trebuie să citesc mai mult, să scriu… citeşte, citeşte, CITEŞTE, scrie scrie scrie scrie scrie scrie scrie scrie scrie SCRIE Scrie, SCRIE, scrie, scrie… scrie. Şi apoi? SiCRIE.
Aştept din nou îmbrăţişarea, sărutul, atingerea ce stârneşte dorinţe ce niciodată nu am crezut că pot să fie atât de puternice, să ceară cu atâta stăruinţă, să tânjească cu atâta pasiune ceva ce nu e al lor. Indiferenţa, ignoranţa sunt meniul de azi, animalitatea e desertul, iar prostia cireaşa de pe tort. Nu vrem consecinţe, nu vrem responsabilităţi, nu vrem limite. Strigăm cât ne ţine gura: NO LIMITS. Şi viaţa noastră e ca un vis redundant în care cazi mereu fără să atingi pământul, te afunzi tot mai mult, distanţa până jos se tot măreşte, dar spaima rămâne aceeaşi, groaza e constantă. O mascăm. Avem o hlizitură îngheţată pe faţă, pentru că ştim că dacă vom atinge vreodată fundul gropii în care cădem, visul se va sfârşii, vom muri.
De multe ori, când e aproape, când mă ţine de mână, când buzele i se răsfrâng lăsând loc unui şuierat cald să iasă aducând cu el cuvinte inspirate – te iubesc, chiar şi atunci mă joc. Incapabil să fiu altfel. Transfigurat de două cuvinte, două buze, o singură fată… surd, orb, insensibil la alte şoapte. Schimbarea devine un coşmar, mobilitatea un blestem, variabilele o nenorocire, inconsistenţa un păcat… toate valorile tind să se răstoarne. Credinţa o anexă, sufletul – un pariu, veşnicia o improbabilitate, Dumnezeu... aici lucrurile stau altfel. Dumnezeu mereu acolo privind liniştit, imperturbabil la viaţa mea, la porţia de cartofi pai, la cei 50 de lei plătiţi pe 11, 58 litri de benzină, la peria mea albastră de dinţi, la blog, la “Coaja lucrurilor”, la îmbrăţişarea noastră, la ignoranţa mea, la pofta ce se încolăceşte ca un boa în jurul principiilor sufocându-le, la piciorul cu care am călcat în baltă, la perechea de blugi pe care am luat-o pe mine dimineaţă, la cuvintele nerostite, la gândurile despre el, ea, ei, ele, voi, noi… la bucata de pâine ce am înghiţit-o, la ciocolata cu lapte ce stă desfăcută de trei zile pe masă, la iritaţia de la mâna stângă, la ceea ce scriu acum amuzându-se de ceea ce nu am scris încă. Mă iubeşte.
Şi acum totul revine la normal, valorile se restabilesc sau cel puţin mă prefac că aşa este, sperând ca în cele din urmă să fiu ceea ce încerc să fiu. Masca să se contopească cu faţa. Eu cel ce mă vezi tu să fiu eu cel ce mă văd eu, şi poate El şi ea.
‘Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil [mă jucam ca un copil, scriam ca un copil]*; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc’
(1 Corinteni 13:11)
*partea dintre parantezele drepte reprezintă parafrazarea mea
