Nimicuri

Am fost ieri undeva dincolo de Targu Lapus, la un izvor de borcut, apa din aceea cu gaze, care se gaseste intr-un trunchi de copac, si din nu stiu cate minute in nu stiu cate minute, apa bolboroseste, se umfla in moleculele ei si da pe dinafara trunchiului. Si poti sa o bei. Cica e sanatoasa, e buna la stomac. Da' eu nici macar nu am gustat-o.
In alta ordine de idei, sau total aiurea, vineri am fost la lucru. Munca de santier si de sofer, de om simplu, care face ce poate ca sa isi castige existenta. Doua lucruri mi s-au parut interesante:

1. 1.
2. munceam cot la cot cu cei de acolo, si curatam un perete de ciment si oamenii au inceput sa vorbeasca despre problemele lor, despre politica lor de viata, despre credinta lor si mi-am dat seama ca eu nu prea ma potrivesc acolo. sau cel putin asa imi zicea mintea asta a mea pacatoasa ca nu e locul meu acolo, dar cu toate acestea m-am simtit bine. M-am simtit linistit, am avut pace, m-am simtit pentru o clipa implinit pentru ca stiam ca fac ceva cu mainile astea doua, nu doar cu mintea si in plus mi-am adus aminte de romanul lui Preda "Cel mai iubit dintre pamanteni" in care personajul principal un profesor universitar de filosofie ajunge sa lucreze la salubrizare, si ajunge sa ii placa viata simpla pe care o duc colegii lui, chiar daca sunt neciopliti, neinvatati, needucati, dar au un bun simt, o onoare, o logica proprie lor, duc o viata simpla in care bucuria urmeaza mereu oboselii si muncilor extenuante.
3. 2.
4. Faptul ca incet, usor, subtil am fost luat la intebari (ceva normal, fiind nou printre ei), pana acolo incat sa ma intrebe lumea: "esti pocait?" si eu nu spusesem decat un cuvant cand m-am prezentat - Mircea; "ai prietena?". Am raspuns umil cum ma simteam in acel moment si apoi am tacut vazandu-mi de treaba.

Azi noapte am avut 4 vise. Si daca va vine sa credeti sau nu le-am tinut minte in parte pe toate:

1. 1.
2. m-am batut cu unul pentru ca a insultat-o pe D. tipu a ajuns sa arunce cu carti in mine (foarte tare), dar tot l-am batut.
3. 2.
4. vindeam carti la o intersectie aici aproape de casa, pe o caldura incredibila si la o alta intersectie vindea carti o fosta colega de facultate.
5. 3.
6. apoi un prieten, mi-a taiat mana stanga cu o lama lasandu-mi semn o linie sangerie, adanca pana la carne. cand m-am trezit in locul taieturii aveam o muscatura de tantar.
7. 4.
8. m-am batut cu niste clovni. aruncam cu mingi de tenis in ei ca sa reusesc sa scap din capcana lor si sa ii scap si pe altii.

Dupa cum ziceam - nimicuri. Insa nimicurile acestea iti umplu orele, gandurile, viata, si te aproprie sau te departeaza de credinta ta, de prioritatile tale, de dorintele tale.

Acolo la izvor, printre dealuri pentru o clipa, cateva secunde m-am simtit implinit, pur si simplu privind in jur, prin faptul ca traiam, ca sunt mantuit, ca sunt iubit si ca iubesc. Din nou nimicuri care te implinesc. Cum am scris intr-o piesa (poate o postez candva si aici):

"Oamenii nu cauta fericirea, ci ei cauta implinirea."

Visul ca realitate (traita de altcineva)

Scuză-mă, poţi să îmi spui cât e ora?
E interesant cum, uneori, undeva în lume, cineva îţi trăieşte visele. Rareori, de foarte foarte puţine ori, cele două persoane se cunosc sau ajung să se cunoască. Însă ca întotdeauna şansele infime sunt mereu împotriva mea. Cu capul lipit de geam privesc cu vieţi se desfăşoară pe diferite străzi, în diferite case, lângă zeci de oameni pe care nu îi cunosc şi pe care nu îi voi cunoaşte niciodată. Pe mulţi nici măcar nu îi văd, pe unii parcă îi zăresc cu coada ochiului în timp ce trec în viteză înspre visul meu, înspre mine, înspre moarte. Dar stai. Frânaţi! Opriţi! Nu mai e visul meu! Cineva, cineva îmi trăieşte visul în timp ce eu mă zbat prins între îndatoriri şi datorii, între aici şi al meu în loc să fiu acolo şi acum şi să fiu eu cel care îşi trăieşte visul. Legat la ochi, ca într-un joc de-a baba oarba, eu sunt justiţia şi văd, văd că sunt nedreptăţit pe drept. De ce aş fi eu cel care îmi trăiesc visul? De ce aş fi eu acea persoană? De ce? Mereu limitat de bani, de timp, de voinţă, de nervi, de imposibilităţi, de lipsa relaţiilor, de atâtea şi atâtea alte lucruri. Mereu o durere cronică de cap mă însoţeşte. Şi faptul că am văzut cu ochii mei şi văd cu ochii aceştia doi care parcă se încăpăţânează şi nu vor să mai vadă linia orizontului şi nici cuvintele, nici oamenii, cu aceşti doi ochi văd cum altcineva, şi nu un necunoscut, şi nu in mod intenţionat, îmi trăieşte visul, se bucură de ceea ce eu am plăsmuit în mintea mea, în timp ce eu mă lupt cu cuvintele cu suferinţa, cu căldura, cu toate blocajele psihice, materiale şi financiare posibile. Am impresia că şi Dumnezeu îmi stă în cale, am impresia că şi El vrea ca eu să rămân pe loc, să nu-mi trăiesc visul ci altul să o facă în locul meu, iar eu să stau drept martor. Iar pe Dumnezeu nu îl pot da la o parte oricât aş încerca. E prea mare ca să-l pot împinge, prea bun ca să-l pot respinge. Şi vreau acum să mă lupt cu El, ca Iacov, să rămân schilodit (deja şchiopătez) dar să înţeleg ce vrea, să înţeleg ce vreau. Să fie nimic şi să rămână totul. Doare. Atunci când cineva îţi trăieşte visul doare îngrozitor, incomensurabil, incredibil, asurzitor de tare doare. Lumea se prelinge pe lângă mine, se topeşte undeva în colţul ochiului meu ca ceara. Trăiesc într-o lume de ceară, care încet încet se dezintegrează. Şi aş vrea, uneori simt lucrul acesta, să mă dezintegrez şi eu, să mă topesc şi să mă pierd şi eu odată cu ea. Dar nu! Eu trebuie să stau şi să urmăresc cum altcineva îmi trăieşte visul. Visul visat de mine. Visul construit şi gândit până în cele mai mici detalii de mine. Visul meu, se topeşte pentru mine şi renaşte în viaţa altcuiva, a cuiva care nu l-a vrut şi nici nu l-a căutat. Iar Dumnezeu stă tot acolo, drept, nemişcat, neschimbat, în drumul care duce spre visul meu şi nu zice nimic. Îl întreb cât o să mai trebuiască să aştept până voi pipăi cu mâna mea visul după care tânjesc? Când se vor opri datoriile, când voi putea să îmi cumpăr o carte fără să mă gândesc că trebuie să fac economii, că banii sunt prea puţini pentru atât de multe lucruri? Când voi putea sta liniştit cu ea fără să îmi fac griji cu ce îmi voi plăti rata? Şi am impresia că totul se rezumă la bani. La bani şi la vise trăite de alţii. Îl întreb pe Dumnezeu toate aceste lucruri iar El, El tace. E atât de mare că nu îi pot vedea faţa, iar eu sunt incredibil de mic. Cum mă pot lupta cu un astfel de Dumnezeu? Cum poţi convinge un munte să plece din locul lui? Credinţă? Credinţa a ajuns un cuvânt fără substanţă sau poate cu o altă substanţă. La fel ca visul meu.
Domnule, îmi spui te rog cât e ora?
E timpul ca altcineva să îmi trăiască visul, iar eu să încerc să ocolesc obstacolele nu să dau cu capul în ele. E timpul să îmi construiesc alte vise, iar cele vechi, cele pe care acum le trăiesc alţii să le dau uitării, să le smulg din mine şi să trăiesc fără ele, şchiop.

Buna Dimineata!

Buna dimineata tuturor care mai intrati pe aici.
Din pacate in ultima vreme am fost cam prins cu diverse examene si termene limita si nu prea am avut timp, insa toate astea s-au schimbat acum.
Asa ca in curand am sa vin cu un concurs. Va vine sa credeti? :D
Visati! La propriu si la figurat!

Mai multe detalii probabil in urmatorul post.

nimic deosebit

Sunt zile in care esti cuprins de o stare de semisomnolenta, o oarecare iritare inexprimabila si o neliniste vaga. Iti da seama ca defapt, esti implicat in prea multe lucruri deodata si, fara motiv, ti-ai complicat treaba mult prea mult. Esti prea aglomerat, ai prea multe de facut, lucrurile ce trebuie facute se suprapun cu dorintele tale. Dorinte care neimplinite duc la acea iritare. Frustrarea provine din faptul ca trebuie sa faci prea multe deodata. Nelinistea - asta nu sunt sigur de unde vine. Poate nu e chiar neliniste, ci e un fel de tristete melancolica. Sau poate nu se intampla nimic din toate acestea. Esti pur si simplu influentat de tonul cartii pe care o citesti.

In oricare din cazuri, in tine palpaie o dorinta. La inceput slab, abia perceptibila intre celelalte dorinte, dar lumina ei creste si devine tot mai puternica. Atat de puternica incat le sfideaza si le desfiinteaza pe toate celelalte. Creste pana nu mai ramane decat ea: vrei sa stai sa dormi, apoi sa lenevesti in pat, pierdut printre cearcefuri, pe la ora 2 sa te ridici, sa tragi draperiile groase si sa te lasi inundat de o zi innorata cu vant puternic, sa deschizi geamul si sa tragi aer puternic in piept si sa te bucuri ca traiesti. Apoi sa mergi sa iti faci toaleta, sa te pui la masa, sa mananci fulgi cu lapte sau poate cateva felii de paine unse cu branza topita, poate si un pahar de ceai. Odihnit si cu foamea astamparata sa mergi in fata bibliotecii, sa treci cu ochii peste toti autorii ce ii gasesti si sa stai in cumpana nestiind ce sa alegi: Dostoievsky, Dumas, Preda, Cartarescu, Eco, Goldwin, Rushdie, Soljenitin, Proust, Schiller, Goethe, Pamuk, Dickens, Twain, Pratchet, C.S. Lewis, Tolkien, Jordan, Marquez, Kafka, Cehov, Strindberg, Byron, Vonnegut... si se face ora patru cand in cele din urma te decizi sa citesti Mann. Iti place tonul linistit, melancolic, trist in unele pasaje. Te asezi in fotoliul comod ce l-ai cumparat special pentru o indeletnicire ca aceasta, asezat langa geam, astfel ca uneori privesti afara si uiti de cartea ce o ai in mana, fascinat de norii grei de vantul ce sufla cu putere, dar al carui sunet nu ajunge pana la tine. Printre soapte rostesti o rugaciune de multumire pentru calmul din tine, din jurul tau, caci pentru tine nici furtuna de afara nu este furtuna ci o simpla adiere, caci spiritul uman si credinta are puterea de a imblanzi orice izbucnire a naturii. Incepi din nou sa citesti, din cand in cand luand cate un fursec sau cate o inghititura din ceaiul de mult racit de pe masuta de langa fotoliu. Simti apoi o adiere, un miros atat de bine cunoscut si inchizi ochii inspirand puternic. Zambesti cand simti atingerea calda a mainilor ei pe obrazul tau, atingerea buzelor ei pe buzele tale. E la fel de frumoasa ca intotdeuna. Parul ravasit de somn, ochii inca ingreunati de somn, miscarile lente cu care s aseaza pe celalalt fotoliu langa tine, iti fac inima sa tresare de bucurie, dragostea iti umple venele si stii ca nu vrei mai mult de la viata. Apoi te intreaba printre doua cascaturi ca de copil mic ce citesti si se intinde sa priveasca a ceaiul tau din cana. Nu mai asteapta raspunsul si te roaga sa ii aduci un ceai simplu. Nu s-a obisnuit inca cu ceaiul cu lapte pe care il bei atat de mandru uneori, obicei deprins dinainte de a calca pe pamantul Angliei. Cand te intorci cu cana de ceai aburinda, ea e in locul tau, invelita intr-o patura concentrata asupra lui Kafka.

Insa toate acestea sunt doar visuri. Dar nimeni nu ma poate opri sa visez. Imaginatia nu are limite si cel putin nu mai simt neliniste si iritare pentru ca stiu ca aceste visuri sunt posibile.