Lullaby

Vise se-aduna,
stele se nasc,
fluturi iti spun noapte buna...
Lumii se pierd,
frica apare,
oamenii tot mai jos cad.

Dar tu dormi, dormi linistita
ingeri iti canta
noapte buna.

Iubire ai ascunsa-adanc in tine.
Lumea tanjeste dupa ea.
Nu te lasa prinsa in dans.
cerul il porti in inima ta.

Dormi, dormi linistita
ingeri iti canta
noapte buna.

Visele tale spre cer coboara,
in splendoare se revarsa.
Visele tale totul transforma,
Viata-i o forma...

Dar tu dormi, dormi linistita,
ingeri iti canta
noapte buna.

Partea 2 din 2

Gabi se trezi dimineaţă cu o stare de nelinişte. Mereu avea impresia că era privită. Toate i se păreau străine. Patul, cearceafurile, perdelele, geamurile, oraşul, străzile, tavanul, rama oglinzii, toate erau cumva aduse din imaginaţia altcuiva şi existau doar ca să o irite pe ea, să îi dea o stare de discomfort. Se uită pe calendarul de pe birou şi văzând data îşi zise că trebuie să îi vină ciclul şi cu siguranţă de aceea era aşa de aiurită de cu dimineaţă. Forţă un zâmbet în oglindă, dar nu îi reuşi decât o schimonosire ce o sperie. Se uită mai atentă la chipul ei şi realiză că pupilele îi erau foate dilatate, iar pielea feţei i se decojea ca şi cum ai curăţa ouă fierte. Îşi întoarse privirea scârbită, dar nu foarte uimită. În cameră era beznă deşi acum câteva clipe razele soarelui luminaseră foarte puternic încăperea. “îmi trebuie o cafea.” Se îndreptă spre locul unde ştia că e uşa, dar acolo nu era decât un perete dintr-o văruiala verzui-închis. Mângâie peretele uimită de căldura ce o emana şi de fineţea lui la atingere. Avu impresia pentru moment că mângâia pielea fină a unui copil. Îşi lipi obrazul de perete şi auzi un scâncet ca şi de copil nou născut dincolo de ţesutul din ce în ce mai moale. Scâncetul se transforma tot mai mult, şi realiză că de fapt aude oameni discutând, dar cuvintele lor se auzeau înfundat. Privi în jur şi nu mai văzu altceva decât un corp diform în poziţie fetală ce plutea alături de ea cu cordonul ombilical înfăşurat în jurul gâtului. Se sperie de ochii dilataţi, mâinile încă neformate, de capul mare şi albicios. Urmări mersul cordonului ombilical prin care vedea curgând o substanţă cărămizie extrem de fluidă. Într-un anumit punct cordonul se bifurca, un capăt pierzându-se într-un cer negru, iar celălalt capăt terminându-se în zona buricului ei. Îşi privi mâinile care erau acum la fel de lipsite de formă ca şi ale celuilalt. Îl privi din nou pe celălalt şi în ochii larg deschişi îi văzu viitorul. Nu îi veni să creadă. Era Fidas. Un sunet îngrozitor de puternic şi strident îi învălui auzul.

Teodora se trezi la sunetul ceasului deşteptător terifiată de visul pe care îl avuse. Se spălă, se îmbrăcă, apoi mâncă, îşi luă ghiozdanul şi ieşi asigurându-se că închise uşa. Era cam ora 7:30, mama plecase devreme la lucru, iar tatăl plecase şi el cam de vreo 2 luni la lucru. Visul îi încurcase toate gândurile. Dacă vedea un copil pe stradă imediat îi venea în minte imaginea fetusului, dacă trecea pe lângă un perete verde abia îşi putea stăpâni dorinţa de a-l atinge doar ca să se convingă că nu e ca şi peretele din vis. Se opri în staţie lângă stâlp şi aştepta maşina ce avea să o ducă la şcoală. Abia când urcă în autobus şi după ce uşile acestuia se închiseră îşi dădu seama că din peisaj lipsea Gabriela. Cum se putea aşa ceva? Cum de nu se întâlniseră? Cum de uitase complet de ea? Se simţea ruşinată şi obrajii îi ardeau. Taxiul în care se afla era oprit la semafor, şoferul dormea cu capul pe volan. Încercă să îl trezească, dar acesta doar mormăi câteva înjurături pe sub mustaţa stufoasă şi îşi întoarse capul în cealaltă parte. Teodora privi pe geam şi îi văzu pe Gabriela şi Fidas stând faţă în faţă în mijlocul intersecţiei, ca două statui într-un parc. Maşinile făceau un zgomot infernal. Teodora se repezi spre ei. Începu să plouă infernal. Ploua cu picuri acizi ce dezintegrau asfaltul, maşinile, oamenii. Fidas şi Gabriela se topiră şi ei. Teodora rămase singură. Închise ochii şi începu să plângă ca un copil mic. Când se linişti, epuizată deschise ochii şi se trezi în banca ei, şi alături de ea nu era Gabriela aşa cum s-ar fi aşteptat ci tatăl ei. El îi zâmbi. Vru să îl întrebe atâtea lucruri, dar el îi puse degetul arătător pe buze. Apoi îi îndreptă privirea spre afară. Era o seară superbă. Iar fi plăcut să fie alături de Fidas sau de Gabriela, dar era singură faţă în faţă cu splendoarea apusului de soare. În jurul ei se ridicară schele de lemn ce înconjurau piloni de metal. Între pilonii de fier crescură ziduri de cărămidă, cu spaţii goale pentru ferestre, apoi apăru tencuiala, vopseaua, ramele ferestrelor din lemn vopsite în alb, apoi geamuri cu câte un X pe ele. X-ul dispăru şi rămase doar soarele ce cobora încet dincolo de orizont. În jurul Teodorei blocul şi apartamentul în care crescuse se recompunea de la sine, atom cu atom, moleculă cu moleculă, celulă cu celulă, cărămidă cu cărămidă. Acum era pe patul ei. Se gândea la singurătate, la Gabriela şi Fidas care au părăsit-o, care s-au topit. Se întinse sub cuvertură şi adormi visând că îl visează pe Fidas care era cu Grabiela, iar ea singură dormea şi visa că era cu Fidas.

Fidas nu închise un ochi restul nopţii. Visul îl tulbură. Încerca să înţeleagă ceva din el, dar nu putea să desluşească nimic. De ce o visase pe Gabriela? De ce o visase pe Teodora? De unde ştia atât de bine cum arăta camera, sau cum arăta tatăl ei Teodorei? Totul era prea ciudat. Printre toate gândurile trebui să recunoască faptul că îi plăcuse ceea ce visase. Pe la 5 dimineaţa obosit de atâta incertitudine şi de amalganul de sentimente ce se năştea în el de fiecare dată când în mintea lui prindea viaţă chipul Gabrielei sau Teodorei, se ridică şi îşi porni calculatorul. Winamp – “When I look at the stars”. Se întinse înapoi în pat. Dar cu spaimă realiză că nu era singur în pat. Se întoarse să vadă cine e şi o văzu pe Teodora ghemuită sub pătură, exact cum o văzuse în vis. Se şterse la ochi şi îşi zise că aşa ceva nu este posibil. Visa. Trebuia să viseze. Când îşi deschise ochii din nou nu mai era nimeni lângă el în pat. Era 6:30. Se ridică şi făcu un duş, apoi plecă la şcoală. În staţie o văzu pe Teodora singură în autobusul care tocmai pleca; realiză că Gabriela nu era cu ea, aşa că fără să ştie de ce alergă să o caute pe străzile aglomerate ale Bucureştilor. O găsi în mijlocul unei intersecţii. Acolo unde îi văzuse Teodora pe amândoi. Ploaia începu. Teodora ieşi din maşină şi alergă spre ei, cu faţa palidă, speriată. Fidas realiză că nu el şi Gabriela aveau să dispară ci Teodora. Tramvaiul era prea aproape. Accidentul nu mai putea fi evitat.

Gabriela sări din pat cu un ţipăt, udă leoarcă şi tremurând. Era sigură că i se întâmplase ceva Teodorei. Era foarte neliniştită, iar tulburarea o cuprinse şi mai tare când nu se întâlniră în staţie. Nici la şcoală. Era o zi ratată, plictisitoare, obositoare, lungă, prea luminoasă, prea gălăgioasă. Până seara nu reuşise să dea de ea. A doua zi trecu la fel. Simţi că înnebuneşte. Îi era un dor nebuneşte de ea. Nu realiza că Teodora de bună voie se retrase din peisaj înţelegând că Fidas nu avea cum să le iubească pe amândouă. Dragoste de copilă. A patra zi Gabriela se întâlni cu Fidas. Îl văzu de departe şi merse direct la el, îl luă de mână şi îl trase de lângă prietenii lui. Vroia să îl distrugă, era furioasă, supărată, singură. O pierduse pe Teodora şi se temea să nu fie pentru totdeauna, pentru că avea nevoie de firea ei calmă, timidă, ruşinoasă, şi din nu ştiu ce motiv credea că Fidas e de vină. Dar când îl privi în ochi uită tot. Rătăcii în ochii lui mari ca ai fetusului din vis şi nu îşi mai găsea drumul înapoi. Roşise.
- Gabi? Eşti bine?
- Teodora. Şopti ea.
- Poftim?
- Mă cheamă Teodora.
Fidas zâmbi. Îşi aduse aminte de toate surprizele ce le făcuse ea pentru el în
ultimul an. Versurile scrise pe bancă, acadeaua, o dată ea vorbi cu profesoara să îl scutească de la ultima oră ca să poată merge împreună la un concert; apoi atitudinile ei mereu schimbătoare: când foarte amabilă şi zâmbitoare, când supărată pe el pentru că nu o privise aşa cum îşi imagina ea că ar trebui să o privească. Acesta era şi motivul pentru care o plăcea. Rămaseră o clipă tăcuţi privindu-se în ochi, ea încă ţinându-l strâns de încheietură.
- Gabi Teo...
- Da?
- Poţi să îmi dai drumul când vrei.
- Poate nu vreau.
Şi îi zâmbi.

Partea 1 din 2

Stăteau amândouă întinse pe iarba moale şi crudă în locul lor obişnuit, fiecare având câte o cască în ureche, ascultând şi lăsându-se transpuse de rock-ul din căşti: “When I look at the stars…”. Se ţineau de mână în timp ce priveau absorbite şi surâzătoare cerul împânzit de miliarde de constelaţii, stele, galaxii. Se priveau ochi în ochi cu Universul, privirile lor reflectându-se în miliardele de lumi, şi miliardele de lumii în ochii lor.

De când se cunoscură [să tot fii fost începutul lumii când Dumnezeu a şoptit sau a a strigat înfricoşător de puternic: “să fie”; sau poate când primii doi atomi s-au izbit unul de celălalt declanşând o reacţie în lanţ de explozii, implozii, transformări, reduceri de masă, metamorfoze la nivel protonal, ce au dus la apariţia stelelor nova şi supernova, a planetelor, a sateliţilor, a cometelor, a vidului şi a vieţii care atunci pentru prima dată a tras puternic aer în piept] în fiecare vară veneau seara pe acest deal de la marginea Bucureştilor, se aşezau ca şi acum, întinse pe spate, ţinându-se de mână şi zeci de minute admirau cerul unind punctele, mov, verzi ca de smarald, albastre, argintii, de pe cer, obţinând cele mai ciudate creaturi cărora le inventau nume caraghioase de care apoi râdeau cu poftă.

Seara aceasta însă era diferită. Fiecare avea ceva de spus celeilalte, dar se temeau atât de tare ca acel ceva să nu le strice prietenia. De fapt dacă nu-şi vor vorbi prietenia lor se va sfârşi aici. Dar frica de zgomotul produs, de efectul cuvintelor, de o idee absurdă a amplificării sunetului ca o sentinţă dată de un judecător nemilos, le obliga la tăcere.

“When I look at the stars...”.

Cred că este de datoria mea să vi le prezint pe cele două tinere femei. Pentru că ele chiar merită o prezentare şi poate chiar şi câteva detalii ce vor să clarifice anumite presupoziţii ce ar putea apărea pe parcurs în mintea cititorului.

Gabriela şi Teodora sunt cele mai bune prietene ce au existat vreodată pe această planetă aflată într-un colţ de galaxie, într-un colţ de univers. Însă un lucru ciudat de curios, unii ar numi acest lucru coincidenţă, eu îl numesc doar un alt argument în favoarea prieteniei lor, este faptul că sunt născute în acelaşi an, lună, zi, chiar şi aceeaşi oră. Au chiar acelaşi nume de familie şi seamănă ca două picături de apă. Nu sunt gemene. Nu au fost despărţite la naştere şi nu s-au regăsit după ani de zile. Sunt pur şi simplu două persoane diferite care seamănă. Cum se poate naşte o pereche de gemeni care nu seamănă deloc între ei, de ce nu s-ar putea naşte din părinţi diferiţi două persoane care să arate identic din punct de vedere fizic? Probabilitatea este extrem de mică, 10^-20? Poate şi mai mică, dar totuşi s-a întâmplat. Cam acum aproximativ 17 ani s-au născut aceste două fete cu ochii căprui, păr negru, cu acelaşi semn în formă de flutere pe omoplatul stâng, cu aceeaşi sclipire în ochi. Bineţeles că societatea le-a modelat diferit. Şi diferenţa ce a apărut în caracterul lor a contribuit foarte mult la întărirea prieteniei lor.

Teodora	Gabriela
Timidă Zâmbitoare Îi place mult să citească Ordonată Tăcută Modestă în ceea ce îmbracă Îi plac sucurile naturale Pasionată de scris Îi plac culorile maro şi galben Punctuală Indecisă aproape în toate Iubeşte ceaiul de tei	Îndrăzneaţă Râde mereu Preferă filmele Haosul e domeniul ei Extrem de vorbăreaţă Mereu şochează prin îmbrăcăminte Cola – apa vieţii Dependentă de arta fotografică şi cinematografie Preferă culorile puternice, contrastele, dar toate cu gust Sfertul academic e prea devreme Mereu sigură pe ce vrea şi acţionează în consecinţă Vinul fiert cu scorţişoară o a doua iubire

Lista ar putea continua, însă mă opresc aici pentru că sunt sigur că v-aţi făcut o idee despre ele. Însă poate lucrurile şi mai importante sunt asemănările dintre ele: dependenţa reciprocă, dragostea pentru ciocolată, şi faptul că iubesc...

11 august. Orizontul este pictat în sânge; cerul e de un albastru închis, aproape negru, luminat ici colo de sclipiri îndrăneţe de diverse culori, particule împrăştiate dintr-un curcubeu. Verdele ierbi abia mai poate fi receptat de celulele bastonaşe din interiorul globului ocular. Undeva în partea dreaptă se pot vedea câteva case cu lumina aprinsă în bucătăria improvizată, mai în depărtare blocuri gri, ridicate ca şi nişte muşuroaie în care mişună copii, bătrâni, şomeri, prostituate, politicieni, criminali, oameni înalţi, scunzi, graşi, rahitici, bulimici, diabetici, canceroşi, vegetarieni, creştini, budişti, păcătoşi, eretici, diavoli, îngeri, fiecare dintre ei dumnezeu în mica lui cutie. Toţi înghesuiţi sub un cer blasfemiator de frumos. Doar Gabriela şi Teodora departe de muşuroaie, departe şi de cer. Singura legătură între cele două.

Teodora deschise gura vrând să spună ceva, dar imediat se răzgândi şi rămase tăcută cu gura întredeschisă. Gabriela îşi întoarse capul prinvind-o din profil.

- Vrei să spui ceva, Teo?

- Mmm... Nu ştiu...

- Cred că îmi place de Fidas.

Şi ca şi cum nu ar fi auzit-o pe Gabriela, poate nici nu o auzise, sau poate îi

confundase vocea cu vocea din mintea ei, Teodora repetă:

- Cred că îmi place de Fidas.

Rămaseră tăcute, una privindu-se în ochii cerului, iar cealaltă în chipul prietenei

ei.

- Nici nu se putea să fie altfel. Râse Gabriela.

- Da. E amuzant. Ar fi trebuit să ne dăm seama că dacă uneia i se întâmplă ceva

şi celeilalte i se va întâmpla la fel.

Şi restul serii şi-l petrecură vorbind despre Fidas, desenându-i chipul printre stele

apoi imaginându-şi scenarii care mai de care mai amuzante. Era miezul nopţii. Coborâră dealul pline de emoţie şi teamă gândindu-se la cearta cu părinţii ce avea să urmeze. Restul vacanţei trecu pe nesimţite, împărţită între plictiseala statului în casă din cauza caniculei şi serile petrecute pe deal, printre stele, în viitor, printre vise.

You and Me

Cu multe multe multumiri fotografului, o poza geniala ;)
Ioana ti-am zis ca te facem fotografa trupei :D

Omul care s-a uitat pe sine (6)

Încerc să găsesc un final potrivit pentru povestea aceasta. Încerc să găsesc un sfârşit potrivit pentru viaţa mea. Şi poate un început nou pentru cea care urmează. Mă privesc în reflexia geamului şi mă întreb dacă sunt un monstru sau un înger, dacă mi-ar sta bine cu aripi sau dacă ne-ar sta mai bine împreună. Oare un fluture este conştient de faptul că înainte a fost o biată şi amărâtă omidă? Îşi mai aduce aminte oare de ce a trăit până să ajungă fluture? Cred că e prea ocupat cu explorarea posibilităţilor din lumea nouă în care se află. Sau poate pur şi simplu uită.

O să înţelegi vreodată motivul pentru care am pozat aproape doi ani de zile într-un nebun, în care am scris acelaşi cuvânt obsedant pe fiecare bucată de hârtie ce mi-a căzut în mână? O să şti oare motivul care de mâine o să te facă fericită? În lumea aceasta totul se compensează. Fericirea cu tristeţea, nebunia cu normalitatea, lacrimile cu zâmbetul, mările cu munţii... Ghici cine a înnebunit?

Mă vei uita. Mă voi uita.

***

-Ce s-a întâmplat? Am venit cu sufletul la gură până la dumneavoastră. Sper că nu e ceva... grav.

-Nu ştim. Ieri era perfect normal şi azi dimineaţă urma să îl externăm. Asistentul l-a găsit în starea în care îl vedeţi şi dumneavoastră.

-Dar... nu înţeleg ce s-a întâmplat?

-Analizele tomografiei arată o funcţionare a creierului normală, doar că...

-Doar că ce?

-Doar că are creierul unui nou născut.

-Cum adică?

-Mai mult nu ştiu. Se pare că pur şi simplu a regresat până în stadiul acesta. Probabil un cancer nedepistat ce a distrus capacitatea de stocare a informaţiilor de către neuroni. Nu ştiu...

Stătea pe pat gu genunchii la gură, cu ochii închişi, suspinând. Privindu-l, inima ei care până atunci stătea să îi sară din piept, se liniştea. Zâmbi cu amar, înţelegător ca o mamă vâzându-şi copilul care îi provocase atâta durere până să se nască, dar care acum nu putea decât să o facă fericită.

-Să mă anunţati când se modifică starea lui vă rog.

-Binenţeles.

-Acum mă scuzaţi, sunt puţin grăbită.

-Vă voi suna numai decât dacă voi afla ceva mai multe.

-Vă mulţumesc.

Doctorul îi întinse o coală de hârtie. Ea o luă şi o mototoli într-un buzunar.

-O zi bună. Şi ieşi.

Rochia i se potrivea perfect. Ochi îi sclipeau de fericire. Se uita la cea din oglindă şi nu îi venea să creadă că era chiar ea femeia îmbrăcată în rochie de mireasă. O melodie puţin stridentă se suprapunea peste laudele croitoresei. Era telefonul ei.

-Alo. Da... aveţi deja veşti? Nu au trecut decât trei... spune-ţi… înţeleg... da... la... revedere...

Închise telefonul. Îşi aduse aminte de biletul primit de la doctor. Nu părea să aibe importanţă la momentul respectiv. Nici doctorul nu îi spuse nimic în legătură cu el. Se şi grăbea. Era scrisul lui: “Şi fluturii mor”

Omul care s-a uitat pe sine (5)

Când eram copil mă întrebam cum ar fi dacă aş fi orb. Şi mergeam pe stradă câţiva paşi, cu ochii închişi, încercând să percep lumea doar cu auzul. Sau câteodată număram paşii până la magazin, până la şcoală, la biserică ca să ştiu cum să ajung în caz că aş orbi. Alteori mergeam pe stradă şi îmi fixam privirea în faţă şi încercam să imit un orb.

Alteori îmi doream să fiu ambidextru. Îmi legam dreapta de corp şi aproape o zi întreagă nu foloseam deloc mâna stângă.

Copilăria mea a fost un vis continuu. Realitatea era mult prea cruntă: aburi, pahare, ţipăte, un ceas trântit de perete, o palmă la nervi, după 5 ani alta, dependenţă, rom, doar până în 1995, de atunci încă 5 ani doar de votcă. Când mai ieşeam din vis intram în spital: pneumonie, început de hepatită, comă. La fiecare 5 ani câte ceva nou. Până ai venit tu. Tocmai purtam un război în “lumea de dincolo”. Cetatea sufletelor era asediată şi în mijlocul luptei m-am retras în realitate. Şi te-am văzut. Am uitat că am o împărăţie de apărat, că cetatea era în mâinile duşmanilor, că întunericul câştiga teren, că regele avea nevoie de sprijinul meu. Am ales să trăiesc în lumea ta şi să renunţ la lumea ce mi-am creat-o când eram doar un copil blond cu ochii verzi, ce toată ziua şi-o petrecea în faţa blocului sau în grădinile palatului regal, antrenându-se şi pregătindu-se pentru destinul ce îl aştepta. Am renunţat la toate. Am dat o împărăţie pentru o persoană. Nu regret nimic. Doar contabilizez ceea ce am oferit şi ceea ce am primit în schimb. Discrepanţa e mult prea mare.

După ce l-ai întâlnit, şi mi-ai zis că de fapt sentimentele tale se limitează doar la nivelul prieteniei, când m-am ridicat şi am plecat, lăsându-te pe tine să plăteşti consumaţia, aveam un singur gând: să mă întorc în lumea mea. Şi am plecat. Nu am privit înapoi, deşi inima mi se smucea în piept, stomacul se răzvrătea, tot trupul mi se împotrivea. Aş fi vrut să plâng, să te sărut, să strig. Dar niciodată nu am luptat pentru mine.

Am luat primul tren spre casă crezând că am să găsesc totul la fel cum era când am plecat. Totul era normal, ba chiar parcă mergea spre şi mai bine. Sau mi se părea. Am intrat în cameră m-am întins pe pat. Când am deschis ochii mi-am dat seama că eram în aceeaşi cameră. Cealaltă lume murise. Nu mai ştiam cum se ajunge în ea, nu mai ştiam unde era uşa, unde era cheia. Pe prima am uitat-o, pe a doua am pierdut-o. Sau nu, ţi-am făcut-o ţie cadou. Un inadaptat între două lumi. Născut în una, crescut în cealaltă. Mă simţeam ca şi un trădător. Acum nu mai puteam să mă lupt cu demoni şi să eliberez cetăţi, acum trebuie doar să mă lupt cu demonii din mine şi să încerc să mă eliberez. Doare.

De ce nu ţipăm de durere? De ce preferăm să tăcem, să strângem durerea la piept ca pe ceva nespus de preţios?

Am rămas trei luni acasă irosindu-mă de azi pe mâine. Nu mai aveam nimic acolo. Renunţasem de bună voie şi nu mai era cale de întoarcere. Totuşi ştiam asta când am plecat şi ca un nebun speram să regăsesc ce am părăsit. La fel am sperat când am venit înapoi. Speram că o să te regăsesc pe tine, cea care mi-ai arătat realitatea, cum e să trăieşti, să simţi şi... să suferi. Acum, să uit.

Nu mai pot să localizez momentul în care te-am văzut prima dată. Era la cafenea, sau pe coridoarele facultăţii, sau într-o excursie la munte? Nu pot să imi amintesc nici primul sărut. Să fi fost în iarna aceea geroasă, sau când treceam Dunărea pe podul cu cap de lei din Budapesta? Sau tot la cafenea? Care a fost prima declaraţie de dragoste ce mi-ai făcut-o? Sau primul cadou? Dar noaptea petrecută pe plajă, înveliţi într-o pătură, ascunşi unul în celălalt? Ceilalti adormiră doar noi povesteam. Sau noi adormirăm? Dar atunci când am mers la patinaj împreună, când am mers să mă înveţi să mă dau cu rolele, şi atâtea şi atâtea alte minute petrecute împreună, ore vorbite la telefon, nopţi visând revederea noastră, zile savurând fiecare clipă în care ne puteam ţine de mână, săptămâni când visam că o să schimbăm lumea, începând cu casa în care o să stăm, cu cărţile pe care o să le scriem sau să le citim, cu fularul pe care îl purtam, cu verdele ochilor tăi; lunile în care ne simţeam invincibili, de nedespărţit. Şi ziceam:

“For I am persuaded, that neither death, nor life, nor angels, nor principalities, nor powers, nor things present, nor things to come, nor height, nor depth, nor any other creature, shall be able to separete us [...]” Preotul striga la noi că luăm în deşert cuvântul Domnului. Noi plecam capul şi râdeam vinovat.

Şi acum continui: except him.

Până mâine totul se va fi sfârşit. Mâine e ziua în care se nasc fluturii.

Omul care s-a uitat pe sine (4)

4.

Aici ar trebui ca povestea să se termine. Calmantele îi erau adunate toate în husa de la pernă. Nu luase nici măcar unul de când fusese internat. Doza ce ar fi urmat să o ia ar fi fost de ajuns să-l ucidă. Dar ciudat e că, uneori, personajele nu fac ceea ce se aşteaptă de la ele să facă. Unii autori îşi creează personajele şi inventează toate evenimentele în care acestea sunt implicate. Eu nu am harul acesta. Eu doar scriu.

Coridorul era la fel de lung şi întunecat. Uşa camerei lui se deschise. Păşi înăuntru şi redactă următoarea scrisoare:

Fluturi, fluturi, fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi Fluturi fluturi, fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi

Fluturi fluturi, fluturi, Fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi

Fluturi, fluturi, fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi

Fluturi, fluturi, fluturi, fluturi, fluturi Fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi

Fluturi, fluturi, Fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi

Fluturi fluturi fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi

Fluturi, fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi

Fluturi, fluturi, fluturi, fluturi, Fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi

Fluturi, fluturi, fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi

Fluturi, fluturi fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi

Fluturi, fluturi, fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi

Fluturi fluturi, fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi

Fluturi, fluturi, fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi, fluturi. Fluturi fluturi, fluturi, fluturi, fluturi, Fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi

Fluturi, fluturi, fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi

Fluturi, fluturi fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi

Fluturi, fluturi, fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi

Fluturi fluturi, fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi

Fluturi, fluturi, fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi, fluturi. Fluturi fluturi,

fluturi, fluturi, fluturi, Fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi

Fluturi, fluturi, fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi

Fluturi, fluturi fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi

Fluturi, fluturi, fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi

Fluturi fluturi, fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi fluturi. Fluturi fluturi

Fluturi, fluturi, fluturi, fluturi, fluturi fluturi fluturi fluturi Fluturi, fluturi. Fluturi fluturi,

şi fluturii mor.

Apoi se aşeză în colţul opus geamului şi privea prin sticla aburită imaginea iernii friguroase ce urma să vină. Închise ochii. Mai avea doar câteva amintiri şi totul înceta. Uitarea era completă. Nebunia îi era completă. Îşi aduse aminte de pilule. Le luă şi bătu în uşă până un asistent îi deschise. Îi puse în mână un pumn de pastile, apoi se întoarse şi îi mai aduse un pumn plin. Asistentul se uita uimit la el. Îl lăsă cu gura căscată şi cu pastilele în mână. Închise uşa şi se aşeză înapoi pe pat.

Copilul de şapte ani abia ajungea să privească pe geam. Îşi aducea un scăunaş, se urca pe el şi privea afară. Era noiembrie târziu. Trebuia să ningă. Trebuia. Aştepta cu nerăbdare şi înfrigurare primii fulgi de zăpadă.

Şi acum el încerca să uite. Poate totuşi era nebun. Când toţi oamenii se străduiesc să îi ţină minte pe cei dragi, să păstreze primul sărut, primul zâmbet, cea mai frumoasă zi, cel mai frumos peisaj, cea mai tristă imagine, cel mai sărac colţ din suflet... el dorea să le uite pe toate. Revista pornografică pe care o găsise în grădină, preţul unei sticle de votcă la magazinul din faţa blocului, o partidă de cărţi cu verişoara lui pe care se enervase atât de tare că râdea mereu şi era binedispusă, că îi spuse să plece din casa lui. Avea 10 ani. Nucul din grădină care crescuse până aproape de etajul doi, marea ce o văzuse doar de două ori în viaţa lui. La distanţă de 17 ani. A doua întâlnire cu aerul sărat şi cu apa neagră îl lăsase profund mişcat. Însă acum nu mai conta. Cărţile citite, autori, locuri, date, întâmplări, totul trecea repede şi vijelios prin mintea lui şi totul era incinerat şi transformat în nimic pentru totdeauna. Iubea.

Doctorul îl surprinse într-o stare de tremur continuu. Ochii îi erau strânşi închişi şi lăcrimau. Îşi muşca întruna buzele care îi sângerau. Doctorul îl scutură bine de tot până ce deschise ochii. El stătea în colţul lui în timp ce psihiatrul uşurat că îşi revenise îi întinse o batistă ca să îşi steargă sângele de pe gură.

-Tu nu eşti nebun, nu-i aşa?

Nu răspunse.

-De ce ai ales să fii închis într-un loc ca şi acesta?

-Alegerea aceasta nu e deajuns să mă facă nebun?

-Da. Poate că da. Fiecare nebun îşi are logica lui. Şi mai devreme sau mai târziu ajung să o înţeleg şi devin şi eu puţin mai nebun, dar... nu am mai întâlnit pe nimeni care să se interneze într-un spital de nebuni de bună voie.

-Dacă vă spun că nu am unde să stau e o scuză plauzibilă?

-Nu prea. Nu pentru tine.

Urmă un minut de tăcere stânjenitoare pentru amândoi.

-Mâine am să îţi pregătesc actele de externare.

-Omizile ajung fluturi.

-Poftim?

-Nu s-ar putea să fie doar pe luni? Mâine e vineri şi…

-Şi?

-Şi o să vină în vizită.

-Dar o să ai tot timpul din lume să te întâlneşti cu ea după ce ieşi.

-Nu, nu, nu e vorba de timp.

-Atunci?

-Atunci mâine e bine.

Îşi întoarse privirea spre celălalt perete şi ignoră prezenţa doctorului. Acesta îi mai spuse ceva după care ieşi. Probabil îi amânase externarea până luni.

Trupul spânzurat al unui vecin se legăna prin faţa ochilor lui. Moartea bunicului, moartea atât de prematură a verişoarei lui. O tumoare sau un cancer. În cazul bunicului un atac cerebral. Nu ştia exact ce era. Dar nimic nu îl impresiona. Privea absent orice cadavru de parcă el nu avea să moară niciodată.

Mai avea o singură parte din viaţa lui pe care refuzase să o (re)trăiască. Avea nevoie de acele zile pentru a-şi aminti de ea. Sau pentru a o uita.

Omul care s-a uitat pe sine (3)

3.

Stătea pe pat, cu capul sprijinidu-se de buretele moale al peretelui. Ochii îi erau închişi. Ai fi crezut că doarme. Dar nu… el nu dormea. El trăia.

O fată drăguţă, cu ochelari, brunetă, o copilă cu ochii mari şi maro. Îi dăruiese o bomboană. Se uita la ea fără să o înţeleagă. O chitară veche. E ciudat cum nu îşi mai aduse aminte până acum de chitară. Îl fascina această amintire şi încerca să o ţină cât mai mult cu el. Dar... urmă lovitura la cap şi totul era negru. Oare moartea asta este? O noapte continuă în care nu şti nici că exişti, nici că respiri măcar, în care nu ai amintiri, nu ai sentimente, nu ai trăiri, nu ai cunoştinţă, nu ai identitate?

Prin clasa întâi începu să plângă. Viaţa îşi arăta colţii. Luase un şapte. Ştia că nu învăţase, şi îi era frică. Ce idiot. Acum râdea. Râdea ca de fiecare dată când îşi aducea aminte că la un an i s-au furat hainele de pe el, rămânând gol în mijlocul străzii, jucându-se mai departe. Râsul tatălui. Când tata râdea şi el râdea. Oricum s-ar fi simţit, oricât de bolnav ar fi fost, dacă tata ar fi început să râdă cu poftă, aşa cum se întâmplase de prea puţine ori, şi el râdea. Un râs molipsitor tată-fiu. Şi din nou mirosul de iarnă. Cea mai curată şi mai puternică amintire.

Deschise ochii brusc. Erau acestea amintirile lui? Nu mai era sigur. Inima bătea sălbatic. Buzele i se crispaseră, ochii i se lărgiseră, toate trăsăturile feţei se schimonosiră într-un chip de om terifiat. Era cuprins de o spaimă mai mare ca cea de moarte.

Uşa se deschise. Era ora 4. Vineri. Timpul pentru vizite. Ca întotdeauna ea era punctuală. Se ridică, ieşi urmat de paznic care închise uşa ce se camufla perfect în perete. Coridorul îi aducea aminte de lungile culoare a spitalului pentru copii. Lungi şi întunecoase. Doar ici şi colo câte un bec pâlpâind şi împrăştiind ceaţă în loc de lumină. Se aşeză şi acum aştepta ca ea să intre.

Acum ar trebui ca mintea lui să se reîntoarcă la momentul întâlnirii lor, şi să evoce toate momentele plăcute şi neplăcute care le-au trăit împreună, pasiunea, şi puterea dragostei lor, care încă exista. Ea nega, el tăcea. Însă nu a fost nimic ieşit din comun care să fie vrednic de ţinut minte.

Care e diferenţa dintre doi fluturi şi ei? Fluturii s-au metamorfozat. Ei nu.

Când o văzu realiză cât de mult îi simţea lipsa. Ea se aşeză pe scaun. Aveau o jumătate de oră. Nu se salutară, nu se priviră. Ea era mulţumită de cum îi mergea viaţa, încrezătoare în cariera ce o aştepta în faţă, în iubitul ei ce avea o viaţa la fel de înfloritoare ca ea. El liniştit, cu chip de anorexic sau de sfânt, îşi privea mâinile strânse ca în rugăciune. De fiecare dată nu făceau nimic altceva. Nici măcar nu îşi vorbeau. Pur şi simplu stăteau tăcuţi, conştienţi de prezenţa celuilalt şi atât. Atât le era de ajuns.

Se ridică încet de pe scaun. Se uita de sus la ea. O privea blând şi pentru prima dată după ani de zile zâmbea. Nu ironic. Ci avea un zâmbet bun pe faţă aşa cum îl au sfinţii înainte de a muri. Şi semăna cu un sfânt. Înalt, părul vâlvoi, nebărbierit, palid, îmbrăcat într-un fel de chimonou alb ce îl prindea bine după cum observase şi ea.

Ea stătea încă pe scaun privind pe geam undeva în depărtare. Detaşată de tot. Insensibilă la tot ce era în jurul ei. Fascinată de ceva ce se afla dincolo de zidul de cărămidă, undeva la sute de kilometri depărtare.

El se întoarse şi păşi spre uşă. Nu se grăbea. Mai era timp.

-Aşa se termină tot? Întrebă ea fără să se mişte deloc. Mereu căutând cu privirea ceva în lumea de afară.

-Nu. Acum doar începe.

Şi ieşi. Uşa se închise în spatele lui.

-Şi fluturii mor.

Omul care s-a uitat pe sine (2)

2.

Am ajuns acasă obosită şi uşa de la intrare era larg deschisă. M-am oprit speriată în prag. Mă gândeam că am fost jefuită. Poate hotii mai erau încă în casă. Am intrat şi la o primă privire totul era normal. Apoi mi-am dat seama că în baie curgea apa. Uşa era întredeschisă. Am deschis-o şi l-am văzut. Stătea îmbrăcat în cabina de duş. Cu picioarele încrucişate sprijinindu-se de un perete. Duşul îl udase tot. Apa era rece. Apoi m-a privit.

-La tine tot timpul plouă. Şi mi-a zâmbit. L-am scos cu greu de sub duş şi i-am pus hainele la uscat. Apoi altă dată m-a sunat în timp ce eram la servici. Nu o făcuse niciodată până acum şi îi spusesem clar să nu mă sune decât după ce ies. Şeful meu este unul cu anumite fixuri, dar plăteşte bine. Când am văzut numărul lui am zis că s-a întâmplat ceva. Am răspuns:

-Vrei să arăt ca un fraier? Mă laşi să te aştept 12 ore să mă scoată chelnerii afară? Chiar aşa prost am ajuns? Presupun că iar ai uitat să ne întâlnim. Era la ora 21 în centrul vechi, lângă copaci şi urma să mergem la localul acela drăguţ care îţi place aşa de mult.

Eram şocată. Ştiam că nu stabilisem nici o întâlnire cu el. Nu în ultimele 6 luni.

-Nu vrei nici să vorbeşti.

Şi cu o voce tristă:

-Te înţeleg. Omizile nu sunt fluturi.

Mă înţelegeţi sper că nu fac lucru acesta fără o dorinţă de a-l ajuta. Şi sincer, mă ajut şi pe mine. Nu mai vreau să mă întâlnesc cu el când ies din bloc, când ies de la lucru, când mă duc la supermarket, când merg la bibliotecă. Este peste tot. Nu face nimic altceva decât să mă urmărească. Şi nu l-aş putea da la poliţie pentru că în fapt e inofensiv. Atât doar că mă ucide cu poeziile lui. De fiecare dată când ne întâlnim îmi aduce o foaie sau două sau trei sau şi mai multe care sunt pline cu poezii. De fapt aşa spune el. Dar nu este nimic altceva decât un singur cuvânt care se repetă la nesfârşit: Fluturi. Şi mă întreabă cum mi se pare, dacă îmi plac. Şi pot să îi spun nu? Sau că detest faptul că mereu vine după mine? Sau că nu scrie poezie, că devine cu fiecare zi tot mai unsuros, mai murdar, mai bătrân, mai urât, mai iritant şi mai respingător? Pot să îi spun? Eu cred că are nevoie de un altfel de ajutor decât cel pe care îl pot oferi eu.

-Aşa cred şi eu din cele câte mi-aţi spus. Mai este cineva care ar putea să confirme că are nevoie de un tratament psihiatric? Părinţi?

-Cred că da. El nu este din oraş. Şi părinţii lui trăiesc destul de departe. Dacă mai trăiesc. Nici nu ştiu dacă a mai ţinut legătura cu ei. Cel puţin până când am fost împreună o făcea.

-Aţi fost împreună? Cât timp?

-Doar pentru câteva luni. A insistat mult, şi era foarte consecvent. Încăpăţânat. Extrem de încăpăţânat. Şi în cele din urmă am ajuns să ţin şi eu la el. Mi se părea că orice îşi propune va realiza. Ştiu ce insinuaţi. Că despărţirea a fost un şoc pentru el şi a... a cedat. Şi într-o oarecare măsură eu sunt de vină. Asta credeţi, dar nu este aşa. Abia după alte câteva luni, perioadă în care doar auzeam zvonuri despre el şi doar o dată am vorbit cu el la telefon, abia atunci a început să se poarte ciudat.

-Problema e că dacă nu mai este cineva din familie sau un prieten al lui foarte apropiat nu pot să îl internez. Decât dacă acceptă el de bună voie sau dintr-un consult al unui medic specialist care să susţină internarea. Consult defapt obligatoriu în toate cazurile.

-O să iasă bine la consult. De fiecare dată când eram pe stradă şi îmi apărea de nicăieri înainte, şi eram cu o colegă sau vreun prieten se comporta ca cel mai galant om, politicos, zâmbea, respectuos şi avea un aşa fel de a fi că toţi îl acceptau şi intrau în vorbă cu el chiar dacă era prost îmbrăcat. Îşi cerea el scuze pentru că arăta aşa ba chiar se grăbea să plece. Dar când eram doar noi doi, se comporta extrem de ciudat. Se învârtea prin jurul meu fără oprire, gesticula, ridica tonul, vorbea în şoaptă, mă stresa cu poeziile lui. O să vorbesc cu el. Nu m-ar mira să accepte.

-Bun. Atunci veniţi cu el peste o săptămână? Şi pregătesc şi un consult.

Uşa se închise cu un zgomot înfundat în urma ei. Totul era oarecum înfundat. Mergea pe stradă şi oamenii păreau oarecum şterşi, maşinile învelite în ceaţă. Totul părea ireal. Privea înainte şi tot ce vedea clar erau doi ochi verzi care creşteau tot mai mult şi se făceau din ce în ce mai mari până tot ce curprinseră tot câmpul ei vizual. Se apropie de ei să îi studieze. Şi realiză că era în interiorul lor, şi că privea prin ochii lui lumea. Ca în desenele cu Tweety şi Silvester în care canarul cu capul mare este mâncat de motan şi ajuge să se plimbe şi să privească prin ochii motanului.

-Ţi-am mai scris o poezie. Vocea era înceată, dar puternică, cu o oarecare reţinere în ton. Abia atunci se dezmeticii. Stătea faţă în faţă cu el. Oare nu era ea cea care avea probleme? Lumea îşi reluă forma normală.

-De data aceasta am scris o poezie despre fluturi. Îi întinse o coală A4 pe care era scris un singur cuvânt în centrul paginii: Fluturi.

-Îmi place atât de mult poezia asta! Pot să o păstrez? Privea foaia nesătulă cu ochii mari şi umezi.

-Sigur. Doar pentru tine am scris-o.

Porniră la pas împreună, ea cu ochii pe coala de hârtie repetând în minte: fluturi, fluturi, fluturi.

-Şi ce a zis doctorul? O să mă interneze?

-Asta doar dacă tu vrei. Şi repeta încontinuare, acum şoptind: fluturi, fluturi, fluturi... fluturi.

-Bani de hotel nu mai am, în căminele studenţeşti nu mă mai primesc. Da. Cred că ar fi bine un timp.

-Fluturi, fluturi, fluturi... rostea din ce in ce mai tare. Fiecare cuvânt pronunţându-l cu o tot mai mare senzualitate.

-Vrei să vii şi tu cu mine?

Ea se opri. Trezindu-se pentru a doua oară din vis. Puse hârtia în poşetă.

-Ştii că nu pot. Trebuie să lucrez şi pe lângă asta nu m-ar lăsa el.

-A da. El... bun. Atunci ne mai vedem noi. Şi păşi grăbit.

Ajunse acasă se aşeză pe canapea, haina o aruncă pe un scaun, deschise poşeta şi scoase hârtia cu poezia. Nu se uita la ea. O ştia pe de rost. Telefonul sună. Îl scoase din poşetă şi răspunse:

-Alo.

-Fluturi.

-Ce-ai spus?

-Aaa. Salut iubitule... scuze... nu ştiu la ce mă gândeam.

Fluturi

De cand am citit cateva din cartile scrise de Cartarescu am ramas cu o oarecare urma de obsesie pentru fluturi. Intr-un mod ciudat ma fascineaza.
Inainte de a mai continua, cutia cu jucarii vreau sa-mi cer scuze ca nu am ascultat piesa cand mi-ai trimis-o. acuma imi pare rau. Dar iti multumesc ca mi-ai trimis-o.
Bun. Sa continuam. Piesa urmatoare vorbeste despre un el si o ea, si senzatia pe care o au cand sunt unul cu celalalt. Versuri reusite si o linie melodica pe masura. Aplauzele mele pentru cei de la Spitalul de Urgenta. O piesa de nota 10. Si nu as scrie un articol separat doar pentru ei daca piesa nu m-ar obseda. Auditie placuta. (da-ti click pe prima piesa din player)

Plimba-ti palma-n parul meu pana ajungi la suflet
Privirea ti s-a tulburat cand te-am atins
Iti cant incet cu ochii inchisi si cu buzele grele
Mi-e teama zambetul sa ti-l respir

Nu spune nici un cuvant
Cuvintele se pierd in vant
Si vorbesc cu mine singur
Si in somn te tin alaturi
Iar in bezna din lumina te simt si ametesc
Si imi bat sub piele fluturi
Si in somn te tin alaturi
Iar atunci cand te privesc ma pierd si ametesc.
Ma pierd si ametesc

Fluturi...fluturi...

Timpul nu vrea sa spuna cand s-a intamplat
E prima oara cand iubim cu adevarat....