11.02.2008

Era din nou pe micul peron al modestului trainstation, din micului şi modest oraş în care se născuse şi trăise 20 de ani. Se plimba dealungul trenului, indecis. Să urce sau să nu urce? Nu avea nici bilet. Tanti de la bilete nu a vrut să îi vândă pe motiv că trenul putea să pornească până ajunge el pe peron. O privi plictisit, ridică din umeri şi îşi târî picioarele până pe peron. Măcar să vadă trenul plecând. Privea la fiecare geam, în fiecare compartiment, sperând că totuşi va întâlni pe cineva cunoscut. Nu era nimeni.

- Urcă. Se auzi vocea controlorului care stătea în faţa lui. Nici nu îl văzuse când apăruse acolo. Pleacă în câteva secunde.

- Nu am bilet.

- Nu contează. Mă aştepti în vagonul ăsta.

Cum puse primul picior pe scară trenul porni.

///////////7 ___________&&&&&&((((((((%%%#¤

- Şi altceva ce îţi mai aminteşti?

- Nu prea multe. Pe tren am întâlnit un urs[1], i-am dat un leu controlorului şi am ajuns în Satu Mare.

- Şi atât a fost tot? Măcar ştiai că e pe tren?

- De unde să ştiu?... Îţi vine să crezi? Un controlor mi-a decis destinul. Orice mi-ar fi zis aş fi făcut. Îmi era egal dacă merg sau nu. Eram şi puţin melancolic să nu zic depresiv, în perioada aceea. Depresiv totuşi e un cuvânt prea puternic. Mai mult trist. În fine. Ce e important e că am urcat. Trăiască CFRul cu controlori lui cu tot.

- Şi mai departe?

- Tu ce faci? Mă interoghezi?

- Da.

- Bine.

- Deci mai departe. Ce s-a întâmplat?

- Am stat cu ursu în compartiment. Nu e nimic altceva. La întoarcere am jucat bâză pe tren şi i-am dat o palmă.

- Tare?

- Cam tare.

- Apoi am vorbit despre desene animate, Dumnezeu, credinţă, religii şi iar desene.

- Hm...

- Mă simt cam ciudat?

- De ce?

- Păi... stau în oglindă şi vorbesc de unul singur.

- O să îţi treacă.

- Crezi?

- Da

/////////////////////////////////////((&!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!########¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤=??****

Ceva era diferit. Cel puţin de când se întoarse de la Satu Mare. Ceva se schimbase... în atmosferă, în cei din jurul lui sau poate... da, şi asta era o posibilitate, poate el se schimbase. Întâlnirile mai mult sau mai puţin involuntare, şi lungile discuţii virtuale îl schimbaseră oarecum. Era timid ca un copil şi inima îi bătea mai tare la fiecare aluzie voită sau nu, aştepta ca pe ace secundele până venea răspunsul ei. Şi apoi...

/////////////////////*************************************/¤%#/”¤&

- De ce te-ai oprit?

- De aici nu mai e povestea mea.

- Dar a cui e?

- .... a... e a... e a noastră.

- Şi atunci cine o va povesti? Cum se va afla ce s-a întâmplat mai departe?

- E simplu. Nu se va afla.

- De ce?

- Pentru că povestea nu s-a terminat.

Zâmbi larg, fericit, împlinit.

---

[1] Urs= în argoul folosit înseamnă o persoană cunoscută, apropiată şi oarecum populară sau amuzantă, cel puţin în grupul de cunoştinţe.

Cititorul perfect

Care e visul oricărui scriitor? Cea mai mare şi cea mai adâncă dorinţă a lui? Să găsească cititorul perfect. Veţi spune că nu există aşa ceva. Că e imposibil. Absurd. Ireal. Fantastic. Poate. Dar din întâmplare, aşa cum se întâmplă în toate romanele bune, l-am întâlnit. Poate că ar trebui ca înainte să vă expun situaţia, circumstanţa în care s-a întâmplat, ar trebui să încep prin a vă da câteva detalii despre ziua aceea vrednică de memorat. Asta pentru că, poate, unii dintre voi, veţi găsi explicaţii, căi ascunse, mici profeţii, simboluri care într-un fel sau altul ar explica întâlnirea noastră. Eu de la bun început vă spun că a fost pură întâmplare, dar de dragul vostru, al cititorilor şi al celorlalţi scriitori care pentru câteva minute v-aţi transformat în cititori avizi, vă voi expune o parte din ceea ce cred că aţi putea considera semnificativ pentru acea zi.

Era cam ora 6 dimineaţa când m-am trezit. Martie. O zi de vineri. Era răcoare. Puţin înnorat. Nimic ieşit din comun pentru cerul nostru. Am mâncat o omletă făcută din 2 ouă, şî am băut o cană de ceai. Cred că era muşeţel. Oricum avea mult zahăr în el aşa cum îmi place. Bagajul îmi era pregătit aşa că la 6 şi 20 am ieşit pe uşa apartamentului meu de la etajul 2. ştiu că era 6 şi 20 pentru că mereu când ies din casă privesc ceasul de deasupra uşii ce dă înspre camera mea. Am coborât toate cele 38 de scări până jos şi am ieşit din casa scării. De aici până la gară a fost o plimbare simplă. Sau cum să o numesc… fără evenimente. Oraşul abia acum se trezea la viaţă. Am trecut de benzinărie, de farmacie, am luat-o la un moment dat printre blocuri pe scurtătură ca să ajung mai repede, să fiu în timp să prind trenul de 7 şi 20. Poate totuşi s-a întâmplat ceva interesant pe drum. Aproape de gară, era să uit de această întâmplare, lângă un container de gunoi stătea un bărbat, cam la vreo 50 de ani, dar ce arăta mult mai bătrân probabil datorită alcoolului. L-am privit pentru o clipă şi în acelaşi moment mi-a întors o privire arzătoare. S-a ridicat în picioare s-a apropiat de mine şi mi-a şoptit cu o voce nepământească: “eşti viu?” I-am răspuns că da. “Nu ai 2 ţigări?” şi vru să mă ia de braţ. M-am ferit şi am plecat, şi din mers i-am strigat că nu. Am urcat în tren cu 2 minute înainte ca acesta să plece. Până în Jibou, adică aproximativ 32 de minute de mers cu trenul, nu s-a întâmplat chiar nimic spectaculos. Singur, cu mine însumi în compartiment. Plictiseală. M-am pus să citesc ceva, dar după primele 2 pagini am renunţat. Eram dezgustat de tot. Din compartimentul celălalt se auzeau zgomote cel puţin suspecte: râsete, ah-uri, şoapte, apoi ţipăte de bucurie, aplauze; aveam impresia că acolo are loc o întreagă piesă de teatru. De câteva ori am avut intenţia să mă ridic să merg să văd ce se întâmplă, dar nu m-am putut mişca din loc. Am stat în continuare amorţit de plictiseală. În Jibou am coborât şi am aşteptat cu privirea ţintă spre nord trenul următor. Venea din est. Am urcat, mi-am găsit locul, mi-am pus bagajul deasupra şi m-am aşezat la geam. Atunci l-am văzut pentru prima oară. Un tip oarecum şters, la vreo 30 de ani, poate mai mult sau mai puţin, plus, minus 10 ani. Era blond închis cu oarecare nuanţă de roşcat, purta ochelari simpli, dioptri foarte mici, o pereche simplă de blugi, şi o cămaşă scoasă din pantalon. Avea o plasă în mâna dreaptă, o geantă de voiaj neagră pe umărul stâng şi în mâna stângă o carte. Apoi privirea mi-a fost atrasă de tip care privea foarte speriat în jur. Ca un criminal când îi e frică să nu fie prins şi simte pericolul prin preajmă. După câteva minute (2 cel mai probabil) doi ofiţeri de poliţie l-au luat pe sus. Nu ştiu de ce s-a uitat direct spre mine ca şi cum eu l-aş fi dat de gol. Avea atâta ură în privire şi dorinţă de răzbunare încât nu mi-am putut desprinde ochii de pe chipul său. Abia când cineva a trântit uşa am tresărit şi m-am întors să văd cine intră. Era tipul nostru care încă avea cartea în mână. Se aşeză fără să zică nimic. Bagajele şi le aruncă într-o parte a banchetei fără să se uite măcar la ele. Trenul porni.

“Bună ziua!”. Şi el îngâimă ceva ce semăna cu un bună ziua. Ochii îi erau aţintiţi în carte.

Acum am avut ocazia să îl studiez atent. De fapt era brunet, avea ochii mari căprui-verzui, un chip brăzdat de riduri, fiind foarte concentrate la ceea ce citea. Mâini lungi, puţin stângace, degete lungi, blugii aveau o ruptură în partea dreaptă, sub buzunar, ruptură cum se fac din cauza celularului. Materialul se uzează ca mai apoi încet, încet să cedeze. În picioare avea o pereche de tenişi vechi, negri. Nimic nu îl distra, nimic nu îl făcea să îşi ridice ochii din carte. Era total cucerit de ceea ce citea. Nici intrarea controlorului nu îl disturbase. Îi întinse mecanic acestuia biletul, fără să privească dincolo de marginile cărţii. Deja trecuse cam o jumătate de oră. Sau poate 20 de minute? Aveam de gând să îmi along cumva plictiseala şi cea mai uşoară modalitate era să intru în vorbă cu vecinul meu de compartiment, cititorul înrăit.

“Îi o carte interesantă…”. “Da… foarte interesantă.” Linişte. Abia acum am observat că ce citea el era de fapt cartea mea. Ţinea în mână cartea scrisă de mine. (Da am uitat să vă dau acest mic amănunt, sunt şi eu la rândul meu scriitor. Am publicat doar 12 cărţi, din care 10 romane, o antologie de poezii şi una de eseuri. Sunt doar detalii… Premiul scriitorilor l-am luat de 4 ori, 4 ani la rand. Şi alte câteva premii minore. Ca un făcut cartea ce o citea era cea nominalizată pentru premiul Nobel pentru literatură.)

“ştiţi că eu am scris cartea aceasta?” l-am întrebat eu încercând din nou să scap de plictiseală. “Felicitări”. Atât. Nici nu ridicase privirea spre mine. I-am cercetat faţa din nou. Avea cearcăne adânci.

“Nu aţi dormit de ceva timp… nu sunteţi obosit?”.

“Ba da… puţin… dar… nu am timp. Trebuie să citesc.” Spuse aceste cuvinte binenţeles cu ochii afundaţi în carte.

“De cât timp nu aţi mai dormit?”

“De câţiva ani.”

“Cam câţi mai exact?”

“De acum 8 ani.” Am înţeles. Exact de când am publicat prima carte. Acest om citea şi recitea în continuu cărţile mele… mânca cu ochii în carte, făcea duş cu o mână ţinând cartea, îşi cumpără biletele cu ochii în carte… parcă şi mâna îi luase forma coperţii. Acest lucru mă înfioră. Mi-am întors privirea de la el, şi mi-au căzut ochii pe geanta de voiaj. Fermuarul era tras. Avea toate cărţile mele în ea. Eram stupefiat. M-am ridicat şi am vrut să ies. El mă ignora complet. Nu ştiu cum m-am întors şi m-am trezit pe podea, am dat cu capul şi m-am trezit.

Eram în Zalău deja. Cititorul meu, la propriu şi la figurat, dispăruse. Aerul era proaspăt şi cerul foarte înnorat.

“O să plouă.” Mi-am zis.

Dublu Post

E ciudat. Foarte ciudat. Sau cel puţin tulburător. Toate lucrurile ciudate se întâmplă când eşti în tren. Şi oricât ai încerca să le eviţi sau să te comporţi cât mai omenesc posibil îţi dai seama că acestea adaugă la ridicolul situaţiei ba chiar o exagerează. Pentru că dacă te-ai comporta ridicol te-ai potrivi perfect în acest cadru, dar tocmai pentru că încerci sa eviţi ridicolul ieşi în evidenţă şi tu eşti cel care stârneşte ilaritatea întregii situaţii.

Acelaşi sunet mecanic de roţi, aceleaşi peisaje mediocre, dealuri, copaci desfrunziţi, pârâuri pline de gunoaie, aceleaşi case învechite răsfirate printre case proaspăt ridicate, izolate, cu termopan, cu mansardă. Aceeaşi noapte ce încet învăluie totul, odată cu aşteptarea de o oră în Jibou. O oră jumate.

Alte sentimente.

O mână plină de rromi (“eu îs ţigan, ştiu că îs ţigan şi nu mi-i ruşine” începu să strige unul dintre ei) beţi, doar cei mai în vârstă, cu ţigările aprinse au dat buzna în tren. Imediat cheful a început. Bătăi tribale în pereţii trenului, extrem de ritmate, pe care unul dintre ei dansă până la epuizare. De fapt până la Baia Mare. Controlorul… intimidat. Îi scoase în zona dintre vagoane pe cei care fumau. Bilete? Ce sunt alea? De asta iubesc eu CFR-ul. Discuţii de prisos dintre un om beat, o americancă şi alţi trei care traduceau. O oarecare tensiune se simţea în atmosfera deja inundată de miros de alcool şi fum de ţigară. Câteva tractate (culmea insul principal al acestei întâmplări, un bărbat la 38 de ani cu soţie şi 6 copii din care cel mai mare are 22 de ani, şi cu încă 2 sau 3 concubine, nu am putut să reţin exact, se tot repeta şi se încurca, era analfabet – “nu-i o ruşine să nu ştii carte”), trei ouă vopsite, şi trei portocale oferite. Toate acestea, acum, pe ritmuri de muzică indiană.

O oră jumate în care afară nu se vedea decât noaptea, o oră jumate în care cu o ureche ascultai muzica dintr-o cască, iar cu cealaltă bătăile inimii mele: “Bate!”. Da. Bate. Şi ironia e că o oră jumate poţi să faci abstracţie de tot ce e în jur şi să te bucuri de cea care e lângă tine, care îţi zâmbeşte. Deşi ceva în tine rămâne alarmat pentru orice eventualitate, pregătit pentru a oferi în cazuri de forţă majoră (ce gânduri josnice, câtă mediocritate).

Jurnal de bord: Zalău – Baia Mare.

Notă: toţi am ajuns întregi, zâmbitori (fizic)… cu sufletul nu ştiu, ceva s-a schimbat probabil.

Înainte de a trece la vizionarea directă a filmuletzului, primul probabil din seria “Sf 3 youth” (pfaiiii de unde am scos-o şi pe asta?) vreau doar să vă avertizez că aceste lucruri s-au făcut sub ochiul avizat al oamenilor maturi, al specialiştilor, şi pentru cei sub 14 ani, vă rog să cereţi acordul părinţinlor pentru vizionarea clipului. Acesta este doar începutul.

Pssssss…. Lasă comment.

... (continuare)

Cei doi nu se sinchisiră de intrarea celuilalt. Îşi continuară jocul.

Hainele îi deveniseră prea strâmte, sau prea largi, gulerul cămăşii îl incomoda, bluza pe care stătea cu capul îi irita obrazul, podeaua era prea lipicioasă, pantofii îi erau prea mari, pantalonii prea aspri, manşeta prea lungă, respiraţia celui de lângă el mult prea puternică, zgomotul roţilor devenise infernal, chiar şi vocea subţire din compartimentul vecin era acum una baritonală sau poate era alta. Stătea totuşi nemişcat, înfricat că la cea mai mică mişcare zgomotele şi toate iritaţiile s-ar fi amplificat şi mai mult. Uşor îşi deschise buzele şi lăsă ca aerul să îi iasă încet din plămâni:

-Andreea.

Timpul se opri în loc. Toate iritarea dispăru, la fel şi toate sunetele. O tăcere neagră, parcă prevestitoare se aşezase peste cei din compartiment. Mirosurile se anulaseră la fel ca toate sunetele. Totul era suspendat în inexistenţă. Şi încet, ca şi cum o ceaţă s-ar ridica totul revenea la normal. Ceilalţi călători îl priveau cu o oarecare curiozitate.

-Ne cunoaştem? Sparse tăcerea vocea melodică a ei.

-Binenţeles. Replică cel care încă avea impertinenţa să stea cu ochii închişi, denotând un aer de aroganţă. O ştia şi el, dar o prefera în schimbul... com... în schimbul expresiei lui obişnuite. Vocea îi era răguşită. Probabil datorită aerului tare de munte pe care îl respirase timp de aproape două săptămâni. Trecuseră deja două ierni de când se plimbaseră de mână pe străzile întortocheate, înguste, ascunse în zăpadă. Străzile erau slab luminate. Ei erau îmbrăcaţi foarte gros. Nopţile erau extrem de friguroase. Dar întotdeauna când cerul era senin o luau încet, la braţ prin pădure până într-un mic luminiş ştiut doar de ei doi. Acolo se întindeau pe spate şi priveau cerul. Îşi făceau planuri de viitor, le scriau în zăpadă, se bulgăreau cu bucuria unui copil, râdeau şi apoi cădeau obosiţi pe spate unul lângă altul.

„Mi-ar place să devin scriitoare. Să scriu o carte comercială care să îmi aducă faimă, recunoaştere şi, binenţeles, bani. Şi cu bani aceia să pot să stau într-o cabană la munte, şi să nu îmi fac griji de nimic. Doar să citesc, să scriu cărţi cu adevărat valoroase, să te iubesc, să te strâng în braţe, să ne pierdem prin pădurile din apropiere, să avem şi doi câini. Pentru că ştiu că îţi plac câinii. Şi nimeni să nu ne tulbure liniştea. Să trăim singuri. Autosuficienţi.” Visa mereu cu ochii deschişi deşi ştia că nu va fi aşa, nimic nu o împiedica să viseze. Pentru el totul era ceva de basm. Probabil acesta era motivul pentru care se reîntoarse în scurta lui vacanţă acasă. Cu toate că nu putu să se plimbe în voie prin pădure. Dar zăpada moale de sub picioare, aerul proaspăt îi erau suficiente pentru a-i astâmpăra o sete produsă de amintiri ce îi reveneau în ultima vreme tot mai des în minte. Şi ce ciudat. Era în acelaşi tren cu ea. În acelaşi compartiment. Respirau acelaşi aer îmbâcsit, stăteau la doar doi paşi distanţă.

-Aş putea să ştiu de unde? Vorbea calm, rece.

Nu se poate să nu ştie. Era prea de tot. Doar petrecură un an de zile împreună până plecă ea la facultate. Se joacă doar. La fel cum o făcea când venea în fugă şi îl luă de mână trăgându-l după ea zicând că este urmărită de câţiva indivizi suspecţi. Ştia că nu e nimic adevărat din ce spunea. Dar se lăsa prins în jocul ei. Şi inventa şi el obstacole pe care le treceau împreună. Da. E doar un joc.

-De la facultate, minţi el, am fost colegi un an.

-Scuză-mă dacă nu te mai ţin minte, dar şti cum e într-un campus cum e cel de la T. când ai într-o grupă 30 de colegi, e cam greu să ţi minte care...

-Facultatea din B. nu T.. o întrerupse cu o oarecare timiditate. De ce minţise. Se prefăcea că nu îl cunoaşte, apoi minţea legat de locul unde şi-a terminat facultatea. Poate...

-M-am transferat în anul doi la T.

Discuţia rămase în aer. El îşi întoarse capul spre geamul din exterior, mereu cu ochii închişi. Nu mai avea chef de acest joc aşa că renunţă. Poate întradevăr uitase sau poate nu era ea. Dar vocea, tonul mereu melodios, oricât de indiferent ar încerca să pară. Nu. Nu. Nu. Nu se putea să nu fie ea. Încerca să reconstruiască în minte chipul fetei de care fusese îndrăgostit cu doi ani în urmă. I se părea prea depărtat.

...

Nota autorului:
cred ca sunt intr-un impas. nu gasesc un titlu potrivit pentru povestea asta. daca aveti idei fiti buni si ajutati-ma.

Bancheta moale, negricioasă, nespălată emana un miros greu de legume stricate, ouă vechi şi noroi. Nu îndrăznea să atingă suprafaţa lipicioasă a ei. Îşi ţinea mâinile pe genunchi. Capul îi era sprijinit de geamul ce despărţea coridorul de compartiment. Bluza moale avea mai mult un rol de protecţie. Geamul era şi el îngrozitor de murdar. Avea o obsesie pentru igienă şi o greaţă totală faţă de orice suprafaţă unsuroasă, murdară. Aerul era greu şi umplea parcă până la refuz compartimentul. Se simţea stingherit şi scârbit deşi era singur în compartiment. Stătea nemişcat cu ochii închişi. Trecuseră aproape două ore de când se urcă în tren din mica staţie a orăşelului său de munte. Regreta că pornise singur şi nu mai întârziase măcar încă o zi în aerul proaspăt şi rece. Era prea mare discrepanţa între atmosfera închisă, puturoasă, aproape tangibilă, şi care îi lăsa un gust acru în gură, a compartimentului infect în care se afla, şi aerul rece şi revigorant al muntelui şi prospeţimea zăpezii pe care o lăsase în urmă, nu cu o oarecare părere de rău. Cu doar câteva ore se bucura de scârţâitul zăpezii sub paşii lui. Acum auzea doar sunetul continuu, neîntrerupt, metalic făcut de roţile trenului, sub el. Şi din când în când se auzea câte o voce subţire din compartimentul vecin.

Uşa se deschise violent. Un val de râsete stridente şi sunete ascuţite năvăliră înăuntru. Odată cu ele şi trei persoane. Care de cum îl văzură, crezând că doarme îşi întrerupseră brusc discuţia. Îşi aşezară bagajele. Apoi bancheta scârţâi iritant pentru câteva momente ca in cele din urmă să rămână, din nou, ca o melodie ce se repeta la nesfârşit, zgomotul sec al roţilor. Erau doi bărbaţi şi o femeie. Unul dintre ei respira greu. Aveai senzaţia că cu făcea un efort supraomenesc pentru a respira. Parcă se sufoca. Celălalt mirosea puternic a bere şi tutun. Însă peste toate mirosurile din compartiment se putea simţi parfumul ei. Un parfum elegant, uşor, delicat. Nasul lui se obişnuise cu celelalte mirosuri şi acum acest miros nou, îmbietor îi cuprinse întreaga atenţie olfactivă. Îl cunoştea de undeva. Îl mai mirosise cândva şi oricât de mult încerca să pună degetul pe amintirea fadă stârnită de parfumul femeii nu reuşea. Un tremur scurt şi aproape imperceptibil îi cuprinse întreg corpul.

Bărbatul cu respiraţie îngreunată începu să vorbească şoptit cu femeia care îi răspundea doar prin interjecţii scurte.

-N-ai o ţigară? Celălalt le întrerupseră şuşotelile.

-Nu. Răspunse, cu o voce rigidă şi rece, cel ce parcă se sufoca.

Din nou linişte.

După câteva minute se auzi bancheta scârţâind. Ea se întoarse spre el şi îl sărută cu zgomot. Buzele lor se desprindeau şi se uneau continuu, haotic. Cel care avea în jurul lui o aură de tutun şi alcool se ridică brusc şi ieşi. Uşa compartimentului rămase deschisă şi imediat apăru controlorul care cu o voce plictisită, de bass, cu o respiraţie puternic respingătoare, ceru biletele la control. Cei doi îndrăgostiţi, sau amanţi, îi întinseră biletele.

-Carnete de student aveţi? Răsună vocea controlorului.

Tăcuţi, ca într-o înţelegere prealabilă pentru a nu divulga vreun secret important ei îi arătară carnetele. Controlorul se întoarse spre el.

-Biletul dumneavoastră!?

Încet îşi băgă mâna în buzunar, scoase biletul şi îl întinse controlorului. Rămase cu mâna întinsă şi ochii închişi. Controlorul ieşi închizând uşa violent. Se pare că acesta era singurul mod în care se putea manevra uşa glisantă.

Cei doi se întoarseră înapoi la îndeletnicirile lor. Făceau abstracţie de cel care nu se mişcase aproape deloc şi care, acum ştiau, nu dormea.

Din când în când aerul era brăzdat de câte un suspin al fetei, câte un ‘ah’ extatic, rostit complice cu un zâmbet pe buze, zâmbet ce persista şi putea fi descifrat şi în cuvintele monosilabice cu care răspundea şoaptelor celuilalt.

-Ai înnebunit! Şi vocea ei colorată ce te obliga să o urmăreşti acapară tot spaţiul din compartiment. Apoi urmă un râs colorat. Inconfundabil. Cuvintele se repetau mereu, mereu, amplificate tot mai mult în mintea lui. Vocea! Surâsul! Parfumul ei! Toate îi erau cunoscute. Era ea. Compartimentul luă alte proporţii. Geamurile deveniră bucăţi mate de gheaţă. Bancheta – o mlaştină lipicioasă în care se afunda. Uşa – ghilotina ce îl aştepta. Mirosul reveni, şi se aşeză greu, ca plumbul, pe pereţii plămânilor săi. Nu mai putea respira. În mijlocul acestor distorţiuni ale percepţiilor lui, ghilotina se deschise şi precedat de un miros mult mai accentuat de tutun, alcool şi acum şi mâncare regurgitată intră celălalt bărbat.

Cvartetul este complet. Spectacolul putea începe.