44 de ore si 2 minute

Partea a doua

Cred că ţi s-a întâmplat şi ţie. Să te trezeşti dimineaţa cu o melodie în cap şi să te urmărească toată ziua. Fără să îţi dai seama să o tot repeţi în minte neîncetat, să o şopteşti ca pe o incantaţie. De fapt sunt sigur că ţi s-a întâmplat şi ţie. Poate chiar şi în următoarea zi ai avut aceeaşi melodie în cap, ca un zgomot uşor de fond, un ecou ce se propagă cu o viteză incredibilă prin prelungirile neuronilor tăi. Dar dacă ar continua o săptămână întreagă?

“You’ve one life, one life, one life left to live”

Şi-a băut cafeaua stând la masa din bucătărie, citind ca de obicei fie ceva de Marquez, fie ceva de Cărtărescu. Din când în când îşi ridica ochii şi privea pe geam. De la etajul doi cerul se deschidea în faţa ei ca o imensă mare gri ce se reflecta în ochii mari, amestecându-se în ei, rezultând într-un verde încins. Privea leneş când pe geam, când în carte, când în cafea.

E ciudat când visele ţi se încurcă cu amintirile tale sau cu visele altuia. Nu mai şti ce îţi aparţine, cine eşti, dacă tu visezi sau eşti visat. După alte două sorbituri, întoarse cartea cu coperta în sus, îşi luă telefonul şi scrise un mesaj.

“Astăzi va fi o zi portocalie.”

Era imbrăcată cu o bluză albastră, un tricou alb peste, o pereche de blugi tot albaştri, tenişi verzi şi o bască verde. Nimic diferit decât în celelalte zile. Cu ghiozdanul pe umăr coborî în grabă cele 34 de trepte. De cum ieşi din scară, ca din nimic, o greaţă teribilă veni peste ea. Îi venea să vomite. Îşi luase pastilele regulat în ultimele 3 luni şi 6 zile. O ambulanţă trecu în grabă prin faţa ei. Preferă să ignore senzaţia de vomă şi ambulanţa. La fel şi şcoala. Oricum era doar a doua zi. Cursurile nu sunt obligatorii. Nici viaţa.

“One life, one life, one life left to live”.

Dintr-o dată o mulţime de imagini năvăliră în mintea ei: fluturi uriaşi, femei, păianjeni, oameni cu miros de gloanţe, îngeri şterşi la faţă, prostituate, străzi ce toate duceau spre un creier uriaş, blocuri identice, gri, cu patru etaje, iar starea de discomfort stomacal se accentua. “Un control nu ar strica”.

Coborî alte 34 de trepte pentru a ajunge la metrou. Tunelul era în beznă. Siluete de oameni tăcuţi, îmbrăcaţi toţi la costum, aşteptând cu toţi Marea Judecată, stăteau nemişcate lângă liniile de metrou. Se apropie şi ea. Liniile o ispiteau, o chemau.

“You’ve one life left to live”

Urcă şi ea ca şi celelalte siluete, înghesuindu-se printre ei. Îi plăcea să stea la geam. Să privească pe geam chiar dacă nu vedea decât negru. Un beţiv îşi goli stomacul pe costumul unui tip ce vorbea repede şi stresat la telefon. Foarte calm închise telefonul, îşi dădu-se sacoul jos şi îl dărui beţivului. Ea privise întreaga scenă în reflexia din geam. În realitate tipul îl luă la pumni pe beţiv pătând şi costumele altora. La prima staţie au fost daţi afară. Şi el, şi beţivul.

Spitalul era doar la câteva străzi depărtare. Începu să picure. Stropi mari, laţi, îngâmfaţi se dădeau cu capul de asfalt, de maşini, de trotuare, de umbrele şi de oameni. Îi plăcea ploaia pentru că atunci putea să plângă în voie.

Etajul doi al spitalului. Un doctor între 30 şi 40 de ani. Un control mult prea intim. O asistentă geloasă. Şi un diagnostic.

“You’ve one life, one life, one life left to live.”

Era însărcinată. Era imposibil. Îl luă pe Cărtărescu din geantă şi se aşeză pe unele din băncile de pe coridoarele lungi şi albe, pustiite, de o linişte de cimitir. Citi câteva rânduri. Apoi se ridică, şi ca o ieşită din minţi alergă în stradă. Dorea să simtă atingerea picurilor pe obraz. Dorea să pervertească sarea din lacrimile ei cu transpiraţia cerului gri, să le amestece, să uite. Nu înţelegea şi nici nu vroia să înţeleagă. Era ca în minunea cu arhanghelul Gabriel şi Maria. Alerga oarbă prin mijlocul străzilor. Când privi dezmeticită în jur era în faţa lui. Îl privi în ochi. “Tot ce ţi-ai imaginat şi nu ai făcut s-a întâmplat”. Apoi zâmbi şi plecă.

Ajunsă acasă se aruncă în pat, deschise televizorul. Distrată privea tavanul alb şi neregulat imaginându-şi embrioni ieşind din el.

“Un om s-a sinucis azi dimineaţă în garajul său”, “o femeie a fost bătută de băiatul ei”, “în următoarele zile va continua să plouă”, “şi acum ştirile sportive”.

“One life left to live” Toată ziua următoare o petrecu în pat, cu cafeaua lângă ea, citind de zor, grăbită parcă şi presată de un termen limită necunoscut. Noaptea o găsi la fel. Cu cartea în mână, cu zeci de apeluri nepreluate, cu o nouă porţie de cafea, cu televizorul pornit.

Pe la 4 dimineaţa era îmbrăcată şi hoinărea pe străzile întunecate şi umede, printre gunoaie şi copii ai străzii adormiţi, încercând, ca o somnambulă, să găsească spitalul. Din 5 în 5 minute se oprea să vomite. Se simţea de parcă ea era cea regurcitată de lume, respinsă de imensul organism numit viaţă. O durea ficatul, laringele, femurul, retina, ciocănelul şi scăriţa, toate organele erau unite pentru a o sfida, provocându-i dureri groaznice.

Ajunse la spital. Etajul zece, balconul lateral. Îşi deshise buzele şi sopti uşor în urechea nopţii: “You’ve one life, one life, one life left to live”.

Mai târziu, la autopsie, găsiră un cancer în stare avansată în trompa uterină stângă.