2 ore 44 de minute

Partea I

“Nu-l voi putea înţelege niciodată pe un sinucigaş până nu voi fi şi eu unul”.

Se trezise dimineaţa devreme. Făcu duşul obişnuit, apoi merse în bucătărie şi îşi pregătise micul dejun. Omletă sau poate două felii de pâine cu margarină cu gust de şuncă şi un pahar cu apă. Sau poate ceai de fructe de pădure. Stătea sprijinit de dulapul mare din bucătărie, cu fruntea lipită de geam. Barba nerasă a reflexiei lui din geam îl făcea mai bătrân. Privea cerul. Era cenuşiu. De fapt era senin. Doar pentru el era cenuşiu. Cu fruntea încă lipită de geamul rece se gândea la gustul tare şi arsura ce ţi-o provoca alunecând pe gât un pahar de votcă. Nu mai bea. Se lăsase de când se trezise. Înghiţi în sec, apoi îşi luă fruntea de pe geam, pachetul de ţigări în care se mai aflau doar câteva. Îl puse în buzunarul drept. Din faţă. Sau poate în cel stâng din spate. Uşa din lemn masiv se deschise şi ieşi. Coborî fără nici o grabă cele 34 de scări şi se opri în faţa blocului. Privi spre apartament. Copii încă dormeau. Toţi trei. Avea patru, dar fata cea mare fugise cu un tip în Italia. Un vecin îl salută. Îi zâmbi. Azi urma să-şi găsească mântuirea. De ce n-ar face-o? Şi astfaltul zâmbea, lăsând să se vadă fiecare baltă reflectând cele patru etaje ale blocului.

Cu cafeaua în mână, sau doar cu o ţigară aprinsă şi uitată între degetul arătător şi cel mijlociu, la pas, uşor, fără griji se plimba printre blocuri. Căuta ceva. Nu avea importanţă ce, căuta orice. Un garaj întreg era plin cu scânduri, bucăţi de lemne, borduri furate de la cei ce lucrau la drumuri, fier, cauciucuri, chiuvete, baterii, saci întregi de ciment împrumutaţi şi ei pe termen nedefinit. Acolo îşi adunase o întreagă lume. Acolo era lumea lui, în acel garaj în care peste două ore avea să se spânzure.

Găsi o roabă veche, ruginită, cu un mâner rupt. Două scânduri de brad şi o oglindă de maşină. O întreagă comoară. Întâlni un alt vecin. Un alt zâmbet. O altă mântuire. Sau poate tot aceeaşi. Rămase fără ţigări. Nu trase nici măcar un fum. Doar le aprinse şi rămase cu ele în mână, uitând de oglinda crăpată de la maşină, uitand de el, începându-şi căutarea printre gunoaiele minţii lui, regăsind bucăţi de amintiri, bucăţi de relaţii, frânturi de apreciere, borduri de dispreţ. Îşi zidise tot garajul din borduri furate.

Se întoarse la garaj. Puse scândurile deoparte, apoi roaba. Şe privi în oglindă. Totul se reflecta in acea oglindă crăpată,inclusiv bucăţile sparte de memorie şi împrăştiate prin prelungirile neuronilor săi. Poate era lucid. Funia era pregătită de aseară. Se urcă pe un mic scăunel, care după ce se asigură că funia e destul de rezistentă îl împinse cu toată forţa de sub picioare. Zâmbi. O altă mântuire, aceeaşi damnare.